Grădina Vlahiia…

Țara noastră, România, este bolnavă. Structura ei principală este bazată pe mecanismul învechit, care scârție rău, al unui stat birocratic. Vechile infrastructuri comuniste încă funcționează, iar timp de peste 30 de ani țara a fost condusă de foști activiști, de foști securiști, de turnători și plagiatori. Treptat, poporul a intrat într-o stare de letargie, de amorțeală, și am ajuns, conform statisticilor UE, țara în care oamenii nu vor să muncească și țara în care 93, 5 la sută din populație nu cumpără nici măcar o carte pe an! Numai integrarea României în UE și puternicul suflu occidental au mai mișcat ceva lucrurile spre un statut capitalist, care însă îndreaptă România spre a fi o piață de desfacere pentru produsele străine. Dar dinamica privatizării a fost slabă.

Pe acest fond general de dominare a statului birocratic, au apărut niște focare care țin de cealaltă parte a balanței, care formează țara celor 6, 5 la sută, oameni care citesc, oameni luminați. O țară există ca personalitate dacă nu-și pierde identitatea, dacă își conservă valorile. Numai cultura îi dă identitate. Ea nu poate să aibă identitate datorită unor șosele, blocuri sau poduri, fiindcă șosele au și bulgarii, și ungurii, si turcii, și austriecii, și polonezii, și americanii. Dar ceea ce nu au ei, este Predania, este tradiția spirituală unică, este pecetea inconfundabilă a țării, este Grădina Vlahiia.

Țara ar trebui să fie precum Grădina Vlahiia, o oază aflată nu departe de București, în comuna Snagov, care ea însăși arată ca un paradis de vile (ieri exista numai celebra „Vila 23” a lui Ceaușescu, azi aici sunt sute de vile), totul fiind îmbrățișat de o pădure de stejar veche, rămășițe din celebrii Codrii Vlăsiei, și de lacul Snagov, care are pe insula lui Mănăstirea Snagov, loc istoric unde se spune că ar fi fost îngropat capul lui Vlad Țepeș.

Și pe un loc viran, sălbatic, plin de bălării, un om inspirat de Dumnezeu, născut în Făgăraș, dar cu o viață de muncă înțeleaptă în Canada, a construit o oază, această Grădină Vlahiia. Geniul acestui om, pe nume Cristian Dumitrescu, este că a numit-o Vlahiia, așa cum e corect, și nu Valahia, așa cum au scris greșit străinii în cronicile lor numele Vlahiia. Așa cum pe Vlad Țepeș trebuie să-l recuperăm ca domnitor al Țării Românești din marasmul vampirizării, declanșat de romanul Dracula al lui Bram Stoker, care nu ne-a cunoscut țara, dar a imaginat pe legendara coamă carpatină a Transilvaniei acest personaj și castelul lui vampiric, așa trebuie să desprindem Vlahiia de Valahia, România profundă de Las Fierbinți. Înșiși guvernanții inculți ai Românei au vrut să facă aici un Disneyland „Dracula”, dar proiectul n-a avut colți suficienți. Valahia are o coloratură slavă, pe când Vlahiia ne duce la izvoarele latinității noastre. Istoria noastră este vlahică, românii au fost vlahi de la origine, ei așa erau cunoscuți și numiți în vechime, vlahi. Înșiși traco-dacii erau vlahi, numele fiind vechi, foarte vechi, de natură indo-europeană.

Și ce a făcut Cristian Dumitrescu aici? O grădină vlahică, de vis, în care a plantat pomi fructiferi (400) și viță de vie, flori, multe flori și roade ale pământului, a amenajat și un mic lac, o grădină plină de verdeață și viață, cu un cuvânt, a reînviat Vlahiia. Adică a adus spre conservare aici Predania, fiindcă a avut acest instinct fabulos de colecționar. Încă din Canada, cum am discutat cu domnia sa, a colecționat icoane și alte obiecte tradiționale românești, în special de la Nicăpetre, marele sculptor român, originar din Brăila, dar care s-a stabilit în Canada. Am făcut și eu un film despre Nicăpetre, Lumea ca sămânță (1999), fiindcă el este sculptorul seminței, al rădăcinii, l-am filmat chiar la el acasă, pe moșia pe care i-au dăruit-o canadienii la Toronto. Acolo veneau țiganii și îi aduceau din țară icoane, pe care le luau de la țărani pe câte o oală smălțuită. Așa și-au dat mulți țărani români comorile, pe vase și tinichele. Dar Cristian Dumitrescu le-a luat și le-a adus înapoi și a făcut o minune.

Iată un model de patriot, un reper moral, cum nu prea mai există în România, unde li se face reclamă deșănțată bandiților, celor care au fecalizat (de la Fecali) țara. E nevoie de noi repere morale pentru România curată de mâine, care trebuie să reînvie România profundă. Cristian Dumitrescu este un astfel de reper, care crede în viitorul țării, care crede că „România va cădea din nou în picioare”.

Dacă voi nu credeți, mergeți la Grădina Vlahiia și veți vedea ce n-ați mai văzut. Bisericuța pe care o are Grădina este o bijuterie, este un veritabil muzeu al icoanei. Așa ceva nu am mai văzut decât la Athos, o asemenea podoabă de valori creștine. Toată este împodobită de icoane, iconostasul este o capodoperă, orice respiră în această bisericuță de lemn te trimite la suflet, te face să te rogi, te face să te întrebi cine ești tu și cine este Dumnezeu. În jurul bisericii se află multe case autentice din Maramureș. Unele sunt pentru cazare, în care mobilierul tradițional românesc este îmbinat cu facilități moderne. În fața uneia dintre case se află și câteva troițe de la Săpânța, cu inscripțiile lor pline de umor.

Într-o latură a Grădinii se află Muzeul Țăranului, unde există o serie de manechine prin care se expun diverse costume populare din toate zonele țării. Tot muzeul este plin de urme istorice, de obiecte și fotografii, de documente de mare preț. Felul delicat cum sunt expuse are o notă aparte, personală, care îl face mai interesant decât Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român din București. Oricum, le concurează. La etaj există o sală de pictură și una de conferințe, fiindcă aici au loc evenimente culturale.

În recenta mea descindere în acest rai, grație prietenului Adrian Opriș, și minunatei sale familii severinene (Adriana și Andreea), am cunoscut și câțiva vizitatori străini, care veniseră să vadă ce n-au mai văzut. Unii își plimbau copii pe ponei în manej, fiindcă Grădina are și o fermă, în care există acești ponei de o frumusețe rară, ca și numeroase alte animale și păsări, precum și un armăsar negru, cu un cap acoperit de plete negre, un adevărat Ducipal al unui Făt-Frumos din basm. Evident, grădina are și o seră pentru legume, fiindcă atracția locului este dată de restaurantul Grădinii, pe care în weekend îl umplu până la refuz bucureștenii și turiștii.

Pe fondul acestor valori tradiționale, totul pare aici o neîntreruptă sărbătoare. Grătarele și grătăreii nu sunt ca în imaginile populiste, când se ademenesc votanții cu mici și mititei, ci sunt secundare, sunt ce trebuie să fie, simbolul materiei necesare, dar care se închină în fața culturii. Cultura tradițională prevalează aici. Dacă vezi acest loc, nu spui că ești în China, Bulgaria sau Franța. Spui că ești în România, în țara lui Vlad Țepeș, nu a lui Dracula, deși Cristian Dumitrescu mi-a spus că lupta lui a fost cu draculienii, cu vânătorii de comori, fiindcă el a făcut o oază de cultură și înțelepciune într-o țară de hoți. Hoția este o plagă la români, numită azi descurcăreală. Și ceea ce nu știe nici Francis Ford Coppola, care a făcut o butaforie după Bram Stoker, este că Vlad Țepeș a inventat țeapa contra hoților, că a ajuns să-și lase o pungă cu arginți în mijlocul drumului și nimeni să nu o mai fure. Cu țeapa a fost restabilită ordinea și cinstea.

Cristian Dumitrescu nu folosește țeapa, ci arta, el este creator de stare bună, de optimism, de bucurie între trup și suflet, între minte și natură. Oaza sa e o prelungire a naturii. În preajma lui te simți om și camarad. Are o familie minunată, o soție delicată și un băiețel ca un înger, are pasiune pentru film, pentru istorie, pentru religie. La el vei găsi și Psaltirea lui Dumitru Stăniloae. Această zonă princiară, binecuvântată de Dumnezeu, dar uitată o vreme, lăsată de izbeliște, sfârtecată după ’89, are acum norocul că a fost însămânțată cu identitate românească de acest om, care vine din Țara Originilor, cum am numit eu în cartea cu acest nume Țara Făgărașului. Care este țara unde s-au găsit urme paleocreștine (Șinca Veche), țara pe unde a trecut Sf. Andrei (Mănăstirea Bucium, Poiana Narciselor), locul unde au văzut lumina zilei moșii și strămoșii lui Eustație Grid, Eminescu, Creangă, Aron Pumnul, Gheorghe Șincai, Ioan Inocențiu Micu-Klein, Ion Codru Drăgușanu, Iosif Vulcan, Nicolae Bălan, Antonie Plămădeală, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Teofil Părăian, pr. Vasile Modorcea, Emil Cioran, Octavian Paler sau Ștefan Câlția. Este țara unde Constantin Brâncoveanu a înălțat cea mai frumoasă utopie mistică, Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus („Sub Fereastra Mare, loc de închinare”).

Cristian Făgărășeanul mi-aduce aminte de Efrem Athonitul, care a implementat în America vampirică 47 de mănăstiri isihaste!!! Păstrând proporțiile, și Cristian Dumitrescu a implementat în Valahia, țară sălbatică și coruptă, o oază cu parfum străvechi apostolic și brâncovenesc din Țara Originilor.

Toate acestea trebuiau să poarte și un alt nume, și numele lor este azi Grădina Vlahiia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*