Femeia cu trup de ceară…

O poetă interesantă, incitantă, de un curaj liric introspectiv și care face parte din noul val liric milenarist, este poeta Nicolaeta Crăete. Crescută literar în gruparea Direcția 9 și participantă la seratele de poezie din cadrul „Zilele Tribuna”, care a moșit maieutic o generație rebelă ce luptă cu metafora, Nicoleta Crăete surprinde cititorii cu un nou volum de versuri, intitulat sugestiv și penetrant ca o sintagmă: „Femeia cu trupul de ceară”. Grupajul liric a văzut lumina tiparului la Editura Grinta (2019) a impozantului și dinamicului mecena Gabi Cojocaru, în cadrul colecției Poezia 9, coordonată de poetul Adrian Suciu, fondatorul și liderul de necontestat al Direcției 9. Mâna lirică subtilă, a unei lucrări utile de cenaclu, conduse de poetul Adrian Suciu transpare în stilul versurilor Nicoletei Crăete, care declamă în întunericul lumii ca o lumânare ce arde din dragoste de poezie.

Poeta ne propune un stil sintetizat, aproape sinergic, între rebeliunea lirică și introspecția meditativă, cu irizări melancolice. Testura lirică, deliberat nu este încărcată de metafore; am putea spune că de cele mai multe ori poemul întreg este o metaforă încifrată, pe care o cheie bine șlefuită livresc poate descifra/deschide mesajul de un subliminal interiorizat și înmiresmat de reverie. Poetei îi place să șocheze cu măsură, să se dezbrace în goliciunea cea autentică care oferă sensuri și înțelegeri tainice: „strecoară-mi prin gura cheii/o armă albă/și de ea atârnă-mi ușă/eu am tocmit câțiva trecători de carne/ prin vis e mai puțin/și nu prea doare/am început să cred/că pot să-mi fac din crucea mea/piele” (piele). Nicoleta Crăete forțează sintaxa fără însă să o violeze într-un avangardism terbilist. Autoarea scrie ermetic și se dezvăluie în fața unor sensuri cu ascunzișuri înflorate, ce transced realitatea imanentă: „Tot ce nu poți să spui locuiește în afara ta/ca ghilotina/așteptând la colț un semnal ca să cadă/peste primul cuvânt declanșat de mecanismul incert al memoriei” (dansul negru al memoriei). După lecturarea volumului, ca cititor, primești sentimentul că te-ai aflat în fața unui tablou suprarealist de Salvator Dali. Poeta Nicoleta Crăete se complace în provocarea lirică a cuvintelor și conceptelor disociate, care se reconstruiesc printr-un deconstructivism asociativ. În această cheie trebuie lecturată poezia autoarei: „nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă/nu oes copaci din trupul meu/din care să crească o pădure întreagă apoi/ în care să mă pierd” (eu nu sunt aici). Această dialectă a conceptelor lirice străbate ca un fir roșu poemele. Asistăm la o interogație cu sinele a percepției transfgurate prin ochi de poet. „Pământul s-a curbat/a semn de întrebare/ca și cum părul i-ar fi întunecat/pentru o clipă privirea/sau ca și cum s-a aplecat/să își lege ceva/sau ca și cum/din siguranță nu se naște nimic/doar o ușă în negru/arsă poate de-un piroman în alb” (cum să ucizi bucuria). Pentru poetă sensurile sunt inverse, contradictorii, iar imaginația se zbate în contraste disociative, care prin transfigurare devin asociative. E paradoxul transcendent al dialecticii lirice propuse. Paradigma este sinergia percepțiilor ce transgresă imanentul și transcendentul într-o bătălie interioară, în care iese victorios cititorul, descoperitor, cu sfială, de tainele înmiresmate ale poeziei noii generații. „Canibalizarea artistică” este provocarea poetei într-o lume care nu-și mai regăsește sensurile și se auto-devoră: „Se mănâncă după program/în mod organizat civilizat neconversat/primul îi mănâncă celui de-al doilea/ochiul stâng/cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea/ochiul drept/cel de-al treilea următorul/fața” (tablou). Sunt o serie de interoghații ce țin de o criminologie asumată.

Nicoleta Crăete a creat o lume fantastică, ireală, dar cu rădăcini adânci înfipte în teluric, nu dezrădăcinată. Autoarea își asumă o umbrelă lirică, acoperitoare, strălucitoare, ca o boltă stelară, în care acoperă de intemperiile vremii o subsidiaritate subtilă și creștină: ”fericit cel ce râde când plânge/căci a lui va fi tihna/din urmă”. (tihna din urme). Paradigma Nicoletei Crăete este tocmai subtilitatea mesajului între avangardism și tradiție. E o îmbinare sinoptică fericită și fecundă, scriind versuri simple, unele șocante, și totuși care nu devastează comunicarea. Această alegere fericită de stil îndeamnă la o lectură ușoară și interogativă, care umple sufletul cu inima lirică a autoarei. „Am început să mușc din ziua asta/pământ/aruncat peste cerul ce îți pâlpâie zorii/la capătul ars/spăl sângele morților cu gene ude/să le înflorească drumul din oase/când trec” (pământ). La Nicoleta Crăete asistămdeliberat la o disjuncție trup și suflet, poem și autor într-o imaginație bogată, aproape debordantă. „am lăsat un cimitir de poeme în urmele trupului tău/peste trupul meu bătea vântul și îmi așeza amintirile” (pe plajă). Autoarea preferă descrierea interiorizată și demantelată a sufletului. Poezia ei este o oglindă spartă în frânturi lirice de chipuri iubite, în care se oglindește sufletul chinuit de mirări. Versurile evadează din cimitirul amintirilor cotidiene într-o lume care co-există cu banalitatea răului.

Salvarea vine simplu prin poezie: din dragostea propriei heteronimii. Se observă și o subtilă influență în lexicul contextual din generația optzeci și, maiu ales, din poezia lui Adrian Suciu. „Sunt victima perfectă devorez călăi/pe lacrima lor înghețată fac piruiete/discrete cochete” (de interes general). Avem de-a face o ruptură de limbaj poetic, frânturi de vers, în maniera poeților post-decembriști clujeni din anii `90, de la gruparea Zalmoxis. La Nicoleta Crăete poezia este ardere autentică, o provocare în fața morții unei lumi ce vrea să ucidă literatura. I-aș sugera poetei să apese mai mult pedala accelerației de la nervul liric. Are și de ce și cu ce să facă asta, pentru că deține o respirație lirică ineluctabilă care contaminează preajma. Poeta știe că poezia este cuminecătură. „Adevărul trece prin mulțime cuminte și gol„ (sfinți în iarbă). Ars poetica autoarei este labiș-iană, dușmanii poeziei sunt lupii ignoranței unei lumi desecralizate. „Adevăr/din rânjetul sticlos al lupilor/unde m-am așternut să dorm” (arătările zilei). Pentru Nicolaeta Crăete „poeții sunt niște animale sălbatice”, de aceea autoarea trebuie să aibă curajul de a pune mai multă culoare în tabloul liric deconstructivist, care paradoxal re-construiește și înalță. Poeta arde ca o lumânare, se topește din prea aprinsa credință în poezia care eliberează sufletul „cum femeia începuse să ardă încet/de la exterior înspre interior/până în miez” ca să lase o „aromă intensă de ceai/într-o poveste care nu era a mea” (femeia cu trupul de ceară). Autoarea știe să descifreze tainele poeziei și să ni se ofere tainic, goală ca fata împăratului, cu tandrețea unui lirism profund, subtil și parfumat. Poezia ei se topește în lumină până la capăt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*