Numele…

– Cum te cheamă, Măria Ta, române? Ionescu, Popescu sau Digi?

– Digi?

– Da, ca pe copilul vecinului meu, l-a botezat Digi, fiindcă a auzit peste tot că ăsta e numele la modă, așa cum pe vremuri erau Ileana sau Nadia.

– Și cum o să-l sărbătorească, fiindcă Sf. Digi nu există?

– Dar ce, Sf. Așteaptă există?! Și toți românii îl sărbătoresc de zor, tot anul! Așa cum îl sărbătoresc și Raed, Renate sau Gelaledin! Ce mai râd de acești sfinți!

O faci pe viteazul, dar nu tu i-ai ales? Nu tu i-ai cocoțat pe umerii tăi? Te-ai învățat cu călăritul, să fii călărit și așa, deșelat, zici că te descurci. Ai pus în locul muncii, descurcăreala. Și au venit să muncească străinii. Tu le-ai făcut loc, tu i-ai adus aici, tu i-ai recomandat, tu i-au votat. Cei pe care i-ai enumerat, singur muncesc mai mult decât Ionescu și Popescu, care de la Paște n-au mai ieșit din cârciumă!

Vă mirați, românașii mei, viteji ca niște zmei, că vă încalecă străinătatea? Ce era revoltă în „Doina” lui Eminescu, acum e bășcălie, mascaradă, de care nimeni nu mai râde! Îi demascați pe ei, dar pe voi cine vă demască? Take of Your Mask! Scoteți-vă, masca, românași boțiți, fără nume, fără identitate, deși, credeți-mă, orice ați face, de-acum e prea târziu! Ați întârziat mult detot, ați crezut că-i joacă, glumă, acum ați ajuns debili mintali. V-am avertizat demult ce-o să pățiți, dacă vă tot coiți, dar nu m-ați ascultat, ați râs! Râdeți până veți crăpa!

Uite, am făcut și eu un sondaj, în parc. L-am întrebat pe un copil, care se juca lângă banca unde stăteam:

– Cum te cheamă, pui de dac?

Și el mi-a răspuns:

– Digi.

– Cum, Gigi?… de la Gigel, de la Gheorghiță, de la Sf. Gheorghe!

– Nu Gigi, nene, ci Digi?

– Păi de unde vine?

– De la digital, ce, ești prost!? Adică de la degete…

– Și când te sărbătoresc părinții tăi, de Sfântul Digi?

– Așa sfânt nu s-a pomenit, râde copilul de mine. O să mă sărbătorească la Sfântul Așteaptă, când îl sărbătorim pe frate-miu.

– Ai un frate? Cum îl cheamă?

– Așteaptă.

Ce să mai aștept, m-am lămurit. Vezi, Măria Ta, ce departe au ajuns puii de daci cu descurcăreala? Un singur lucru nu e clar, pe lista de întrebări a Măriei Tale, nu am văzut nici un nume de… chinez!

– Așteaptă. Ai răbdare. O să vină. La viitoarele alegeri, țara o să aibă un președinte chinez!

O, râdeți, urmași viteji ai Romei lui Domițian, căruia i-ați pus biruri!

Sigur, v-ați obișnuit cu hâhâiala, ca și cu descurcăreala, obișnuința e a doua natură, și sunteți fericiți, ca omida în sucul propriu. Și ei, călăreții, sunt fericiți. Păi unde să mai fi găsit pe pământ asemnea fraieri, care să-i aleagă, care să-i perie, care să le dea pe mână cea mai frumoasă țară, dar de la Dumnezeu?

Dar eu, care sunt la mijloc, care înțeleg toate acestea, ce fac? La mine, Măria Ta, nu te gândești, la durerea mea? De ce mă chinui, de ce mă pui să las urme îndurerate?

Tu, Măria Ta, mi-ai trimis această socoteală ca să râd, nu?! Uite, mi-am scos masca, nici nu zâmbesc. Ba încep să plâng. Plâng că nu mai ai nici un haz. Ai compromis și ponciful „haz de necaz”. Trăiești într-un necaz continuu și zici că faci haz, dar ca să ai haz, trebuie să nu mai stai până la coate în necaz, iar balta te înghite, deja ți-a luat și piuitul. Nu poți să ai haz dacă stai sub cal, trebuie să fii călare, să privești de sus lucrurile, să ai o distanțare a minții. Umorul fără cugetare e varză acră.

Nu mai piui fiindcă nu mai ai rațiune.

Cei de pe lista întrebărilor tale se bucură că asuprirea lor are un asemnea efect, adică bășcălia, care este inofensivă, te îndeamnă la pasivitate, uite, dai înapoi ca racul, ea este sindromul lașității, al lipsei de voință și viață. Gheorghe, Ioane, ai pus în loc de furcă și topor, bășcălia de doi bani, o armă care te amorțește și care te trimite în veșnica adormire.

Privești cu bășcălie propria ta sucombie, ți-ai săpat singur groapa, acum cazi în ea, bâldâbâc, să nu te aștepți să vină nimeni la înmormântarea ta. Poate o să vină vreun „pui de dac” să te incinereze.