Arhiva zilnică: 3 iunie 2021

Configurații ale prezentului”. O întâlnire cu arta contemporană la Sala „Constantin Brâncuși” din București

Angelica Alexa și Costin Brăteanu expun la Palatul Parlamentului, într-un dialog artistic despre identitate, culoare, sensibilitate și sensurile profunde ale existenței. Vernisajul va avea loc marți, 3 noiembrie 2026, de la ora 18:00, în prezența criticului de artă dr. Constantin Hostiuc. Expoziția „Configurații ale prezentului” repreintă un proiect artistic care reunește universurile vizuale ale Angelicăi Alexa și Costin Brăteanu, doi artiști ale căror lucrări propun o explorare a realității, dincolo de aparențele sale imediate. În lectura lui Constantin Hostiuc, arta autentică nu este doar un exercițiu de expresie, ci o formă de confruntare cu sine și cu tensiunile existenței. Artistul nu creează exclusiv pentru a reprezenta lumea, ci pentru a-i descoperi fisurile, contradicțiile și sensurile ascunse, transformând experiența interioară într-o mărturie vizuală. Această perspectivă se regăsește în analiza lucrărilor Angelicăi Alexa și ale lui Costin Brăteanu, în care detaliul capătă o importanță aparte, iar fundalul devine un spațiu viu, încărcat de semnificații. Criticul remarcă bogăția planurilor secundare, dinamica elementelor cromatice și prezența unor structuri vizuale care depășesc rolul pur decorativ.

În lucrările Angelicăi Alexa, detaliile și secvențele intens colorate construiesc un discurs paralel cu imaginea principală, adăugând noi niveluri de interpretare. În cazul lui Costin Brăteanu, liniaturile, senzorii și vectorii vizuali devin repere ale unei ordini interioare, sugerând relații și tensiuni care organizează subtil compoziția. Cele două universuri artistice se întâlnesc astfel într-un teritoriu al complexității, unde ceea ce se vede la prima privire reprezintă doar începutul unei explorări. Unul dintre punctele centrale ale interpretării propuse de dr. Constantin Hostiuc este contrastul dintre viteza și uniformizarea vieții contemporane, pe de o parte, și bogăția experienței interioare, pe de altă parte. Într-o lume dominată de imagini rapide și tipare recognoscibile, arta poate deveni un spațiu al încetinirii, al observației și al recuperării nuanțelor. Detaliile, ritmurile cromatice și structurile aparent secundare îi oferă privitorului posibilitatea de a descoperi ceea ce trece adesea neobservat în experiența cotidiană.

La cei doi artiști, această căutare este însoțită, potrivit criticului, de o discretă dimensiune a însingurării și a introspecției. Imaginea artistică devine locul unei confruntări cu sine, al limpezirii și al desprinderii de aparențele care aglomerează percepția.Din această perspectivă, simplitatea nu înseamnă sărăcirea expresiei, ci rezultatul unui proces interior de selecție și asumare. Ea presupune curajul de a renunța la ceea ce este redundant pentru a păstra ceea ce este esențial.

Expoziția „Alexa & Brăteanu” propune, prin asocierea celor două demersuri artistice, o reflecție asupra relației dintre individualitate și lumea înconjurătoare. Culoarea, linia și forma nu sunt doar elemente ale limbajului plastic, ci instrumente prin care experiența personală dobândește sens și se deschide către ceilalți. În interpretarea lui Constantin Hostiuc, transfigurarea artistică a realității presupune și o dimensiune etică: asumarea propriei identități, recunoașterea singularității și capacitatea de a discerne între esențial și secundar. Arta devine astfel nu doar o formă de expresie, ci și o cale de clarificare interioară. Eseul criticului se încheie printr-o formulare concisă, cu valoare de mărturisire și îndemn: „Să vrem (,) să fim.” Dincolo de jocul subtil al punctuației, aceste cuvinte concentrează una dintre întrebările fundamentale pe care le poate ridica întâlnirea cu arta: în ce măsură avem curajul de a ne asuma propria identitate și de a da sens propriei existențe?

Prin expoziția „Alexa & Brăteanu”, publicul este invitat să descopere două universuri vizuale și să intre într-un dialog cu imaginile, detaliile și sensurile lor. Nu este vorba doar despre contemplarea unor lucrări, ci și despre posibilitatea unei experiențe personale, în care fiecare privitor își poate construi propria interpretare. Expoziția poate fi privită ca o invitație la redescoperirea detaliului, la încetinirea privirii și la recuperarea sensurilor care se ascund dincolo de suprafața lucrurilor. Într-o lume preocupată de aparențe și de ritmul accelerat al imaginilor, Angelica Alexa și Costin Brăteanu propun, fiecare prin propriul limbaj plastic, un prilej de reflecție asupra identității, interiorității și libertății de a fi.


Îngerul toreador…

Începusem să învăț prima mea rugăciune: „Înger, îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește! Amin.”/ O spuneam seara, așa cum mă învăța mama. Ședeam în genunchi, în pat, cu fața la icoana din perete, mă închinam și o rosteam mai în șoaptă, mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l amenință la tot pasul. Nu prea înțelegeam bine cine este îngerul, unde șade, cum arată, dar spuneam rugăciunea cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngerașul meu mă aude și mă ascultă. Era toamna. Între Ogașul Buciumului și șosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantații de meri a fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră știuleții, se tăiaseră cocenii, se luaseră țuțele și eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe și de toate. Puzderie de știuleți în pene sau curățați ședeau ascunși în iarbă, coceni verzi netăiați, coceni uscați, căzuți, frunze și pene, ici-acolo chiar vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca și multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, așa că se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora. Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda și Colibași, ba chiar și în Bobaița și vitele veneau buluc din toate părțile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar și porci, toate amestecate, de nu mai știai care și ale cui sunt. Păzitorii vitelor nu mai încercau să și le izoleze de mulțime. Totul era în devălmășie în acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile, împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai puțin aglomerate și ședeau de vorbă, mulțumiți că satură vitele repede și bine în zilele acelea.

Într-o astfel de zi, eram și eu cu mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o adusese de zestre de la părinți și cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei de la Colibași. Discutau. Eu m-am desprins încetișor de mâna ei și am vrut să merg acolo unde erau alți copii și se jucau, la câteva zeci de metri depărtare. Am luat-o printre vite. Boii mai ales mi se păreau niște monștri uriași. Îi ocoleam sfios. La un moment dat, un bou s-a slobozit spre mine. Am încercat să fug. Am făcut doi-trei pași. Sandala mi s-a prins de teșul unui cocean și am căzut. Eram cu fața în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător până la câțiva centimetri de trupul meu. I-am simțit răsuflarea, i-am simțit firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-și înfigă cornul în mine și să mă arunce ca pe o zdreanță cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a oprit. O forță nevăzută l-a ținut suficient de departe de mine, ca să nu-mi facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forță. El a făcut în acele momente pe toreadorul. Se știe doar că toreadorii sunt acei bărbați spanioli curajoși, care se luptă pe stadioane și-n arene cu taurii.

Așa s-a luptat și îngerul meu și m-a apărat de rele, așa cum îl rugasem în rugăciune seara. Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra mea, apoi s-a retras cuminte și și-a văzut de păscut. M-am ridicat și eu și m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama și nu m-am mai dezlipit de dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea, fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o povestesc, pentru ca să o feresc de emoțiile ce i le-ar fi provocat aflarea unei asemenea posibile nenorociri. De câte ori am spus acea rugăciune și de câte ori am învățat și pe alții s-o spună, mi-am amintit întâmplarea aceea de pomină, care putea însemna sfârșitul groaznic al vieții mele.


Monumentele orașelor: Corpul de armată Eminescu-Goga

„O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.” Sunt cuvintele marelui poet și patriot Octavian Goga rostite la Sânnicolaul Mare, cu prilejul dezvelirii bustului lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului I. Dumitriu Bârlad. Înălțătorul eveniment, la care au participat peste 10.000 de bănățeni, s-a petrecut în urmă cu 101 de ani, mai exact în ziua de 11 octombrie 1925. Instalat pe un soclu din marmură neagră, înalt de circa trei metri și jumătate, chipul poetului nostru național era pus să vegheze, cu spiritul său magic, hotarul de vest al României întregite. Era primul monument din Ardeal închinat autorului faimoase „Doine”. Între participanți, numeroase personalități de elită ale culturii și politicii românești, în frunte cu ardelenii Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Vasile Goldiș, Theodor Bucurescu (delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, directorul gimnaziului în fața căruia a fost înălțat monumentul și viitor parlamentar). În calitate de director general în Ministerul Culturii (ministru Al. Lapedatu, Ardelean și el), a fost prezent și a ținut o admirabilă cuvîntare și poetul, îndrăgit de atâtea generații, Ion Minulescu.

Atunci s-a putut pune de strajă un simbol – cel mai profund – al culturii românești. Partea de vest a țării, România de atunci, nu era pe mâinile unor Simonis, Grindeanu, Fritz, Vexler, psDan și tot neamul lor neadormit…

Tradițional prost înzestrată tehnic, dar cu o putere de sacrificiu cu totul uimitoare (greu de estimat starea ei de astăzi), Armata Română a fost lichidată în fel și chip, praful alegându-se și din procentul de circa doi la sută din PIB, virat în, sanchi!, obligatorul cont al înarmării. Șandramaua iluziilor a luat-o rău la vale… Coloana a 5-a nu s-a mulțumit doar cu vorba și spolierea, ci a trecut și la spargerea granițelor noastre. Mai exact, ca o ironie a bunătății noastre, s-a început cu ceea ce înaintașii noștri, români, nădăjduiau – desigur, metaforic – să fie de netrecut: statuia întruchipând spiritul de sacrificiu. Și ca să fie lucrurile clare, „prietenii” noștri au început chiar din Răsăritul țării, de la Iași, cu bustul marelui poet și patriot Octavian Goga. Nu cred că-i normal – oaspete fiind, totuși – să faci ceea ce nu se cuvine în casa în care ai fost primi. Chiar dacă după lungi insistențe și presiuni de peste mări și țări.

În rest, monumentele sunt adevărate comori, căutate stăruitor de turiștii adevărați aflați în vizită prin diferite orașe. Nu totdeauna statuile au avut însă un destin liniștit. Adesea, odată cu schimbarea regimurilor, ele au fost date la pământ, ascunse prin depozite întunecoase, topite, batjocorite, desființate, trecute la index. O soartă asemănătoare, desigur, cu personalitățile pe care le întruchipează. Adesea, „intrarea în viață” a unor statui s-a bucurat de mare fast. Fiindcă tot am vorbit de fosta capitală a Moldovei, să ne amintim, bunăoară, de inaugurarea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare de la Iași, petrecută în ziua de 5 iunie 1883: Regele Carol I, discursuri vibrante ale unor mai mari ai zilei, 21 de salve de tun, ba chiar și un conflict diplomatic cu imperiul austriac. Între cei prezenți la această veritabilă sărbătoare a fost și Mihai Eminescu, reprezentând ziarul „Timpul”. Din păcate, n-avea să fie de față la eveniment, deși cu acest scop venise la Iași. În schimb, îl prefața, recitând, în premieră, într-un conclav de prieteni faimoasa poezie „Doina”.


Deosebirea dintre climă și vreme

În limbajul de zi cu zi, cuvintele „climă” și „vreme” sunt adesea folosite ca și cum ar însemna același lucru. Spunem uneori că „s-a schimbat clima” pentru că a nins în aprilie, sau că „nu există încălzire globală” pentru că iarna aceasta a fost geroasă. Ambele afirmații pornesc de la aceeași confuzie. Atlasul lumii atrage atenția încă de la început că „Clima nu trebuie confundată cu vremea”. Explicația este simplă. Clima reprezintă media pe termen lung a condițiilor atmosferice dintr-un anumit loc de pe suprafața globului. Vremea se referă la condițiile atmosferice de moment. Vremea (numită în limbaj științific și „timp meteorologic”) este starea atmosferei într-un loc și într-un moment dat. Ea se descrie prin câteva elemente măsurabile: – temperatura aerului; – precipitațiile (ploaie, ninsoare, grindină); – umiditatea aerului; – presiunea atmosferică; – direcția și viteza vântului; – nebulozitatea (gradul de acoperire a cerului cu nori); – vizibilitatea. Vremea se schimbă de la o oră la alta și de la o zi la alta. Dimineața cerul poate fi senin, iar după-amiaza poate veni o furtună. Și invers: așa cum spune proverbul românesc, „după ploaie vine vreme bună”. O ploaie la vremea potrivită poate salva recolta, în timp ce o ploaie torențială poate distruge gospodării, drumuri și terenuri agricole.

De vreme se ocupă meteorologia, iar prognozele meteo ne spun cum va fi vremea în zilele următoare. Aceste prognoze sunt destul de sigure pentru câteva zile. Ele devin tot mai nesigure cu cât încercăm să privim mai departe, deoarece atmosfera este un sistem extrem de complex și sensibil la cele mai mici variații. Nu întâmplător, scriitorul englez Jerome K. Jerome glumea că vremea e ca guvernarea, mereu greșită. Clima este regimul obișnuit al vremii într-o anumită regiune, stabilit pe baza observațiilor din mulți ani. Organizația Meteorologică Mondială recomandă ca mediile climatice să fie calculate pe perioade de 30 de ani. Abia pe o asemenea durată se pot separa tendințele reale de întâmplările unui an sau altul. Clima nu descrie așadar ce se întâmplă astăzi. Ea descrie ce este firesc să ne așteptăm într-un anumit loc și într-un anumit anotimp: cât de calde sunt de obicei verile, cât de reci sunt iernile, câtă ploaie cade în medie într-un an, care sunt vânturile dominante. De climă se ocupă climatologia. De exemplu, România are o climă temperat-continentală, cu patru anotimpuri bine conturate, veri calde și ierni reci. Aceasta este clima ei. Faptul că într-o anumită zi de iulie plouă și sunt 18 grade la Craiova ține de vreme și nu schimbă caracterul climei.

Clima nu este doar o noțiune de geografie. Ea modelează viața de pe Pământ. Așa cum arată și atlasul National Geographic, clima influențează dezvoltarea vegetației și a solurilor, dar și felul în care oamenii aleg să trăiască și locurile în care se stabilesc. Pădurea ecuatorială, stepa, tundra sau deșertul sunt, în primul rând, rezultatul climei. Tot clima hotărăște ce se poate cultiva într-o regiune, cum se construiesc casele, ce haine purtăm și chiar ce mâncăm. Nu este întâmplător că marile aglomerări umane s-au format mai ales în regiunile cu climă blândă și cu apă suficientă. Zonele foarte reci sau foarte uscate au rămas, în schimb, slab populate. Clima unui loc este rezultatul mai multor factori care acționează în timp îndelungat: – latitudinea, adică depărtarea față de Ecuator, care determină cantitatea de energie solară primită; – altitudinea: cu cât urcăm mai sus, cu atât aerul este mai rece; – depărtarea față de mări și oceane: apa moderează temperaturile, iar regiunile din interiorul continentelor au diferențe mai mari între vară și iarnă; – curenții oceanici, calzi sau reci, care influențează țărmurile pe care le scaldă; – relieful: lanțurile muntoase pot opri masele de aer umed și pot crea regiuni ploioase pe o parte și uscate pe cealaltă; – circulația generală a atmosferei și vânturile dominante. Acțiunea combinată a acestor factori explică de ce pe Pământ întâlnim tipuri de climă atât de diferite.

Climatologii au propus de-a lungul timpului numeroase sisteme de clasificare a climelor. Cel mai cunoscut și mai folosit îi aparține climatologului german Wladimir Köppen, născut în Rusia. Sistemul a fost modificat ulterior de climatologul american Glenn Trewartha. Clasificarea lui Köppen pornește de la mediile de temperatură și de precipitații. Pe baza lor sunt deosebite cinci mari zone climatice: – clima tropicală umedă, caldă și ploioasă tot anul sau cu un anotimp ploios; – clima uscată, a deșerturilor și a stepelor, unde evaporarea depășește precipitațiile; – clima temperată caldă, cu ierni blânde; – clima continentală, cu veri calde și ierni reci; – clima polară, cu temperaturi scăzute tot anul. La acestea se adaugă o a șasea zonă, a regiunilor montane sau de altitudine. Aici clima se schimbă rapid odată cu înălțimea, așa că pe un singur munte se pot succeda mai multe „etaje” climatice. Un aspect interesant este că, de o parte și de alta a Ecuatorului, zonele climatice se repetă aproape ca într-o oglindă: emisfera nordică și cea sudică au aceeași succesiune de climate. Singura excepție este clima continentală, care lipsește practic din emisfera sudică. Explicația este simplă: clima continentală are nevoie de mase mari de uscat, departe de influența oceanului. La latitudinile la care s-ar forma în emisfera sudică se întinde aproape numai ocean. În această clasificare, cea mai mare parte a României se încadrează în zona climei continentale.

Circulă o vorbă care rezumă foarte bine deosebirea: „Clima este ceea ce ne așteptăm să fie, vremea este ceea ce primim”. O altă comparație folositoare este cea cu temperamentul și dispoziția unui om. Clima seamănă cu temperamentul, adică felul de a fi al unei persoane, stabil de-a lungul anilor. Vremea seamănă cu dispoziția de moment, care poate varia de la o zi la alta. Un om calm poate avea și o zi proastă, dar asta nu înseamnă că și-a schimbat firea. La fel, o zi neobișnuit de rece nu înseamnă că s-a schimbat clima. Limba română ne oferă aici o subtilitate aparte: cuvântul „vreme” înseamnă deopotrivă starea atmosferei și timpul care trece, iar „vremurile” sunt epocile istoriei. Vorbim chiar despre o «vreme politică» sau despre «vremea sub cârma altora», adică despre împrejurările în care trăiește un popor. Iar când toate acestea se adună, putem spune: «Vai de poporul care trăiește sub toate acestea!». Miron Costin observa că „nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”, iar Eminescu scria că „vreme trece, vreme vine”. Și Ecclesiastul ne amintește că „toate își au vremea lor”. Iar Mitropolitul Antonie Plămădeală ne îndemna: „A fi om al vremii tale înseamnă și a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele sau a le promova.”

Poate că tocmai această legătură dintre vreme și timp ne ajută să înțelegem mai bine că vremea de azi este doar o clipă, iar clima este povestea lungă a acestor clipe. Deosebirea dintre climă și vreme nu este doar o chestiune de vocabular. Ea are consecințe practice importante. În primul rând, nu putem judeca schimbările climatice după vremea unei zile sau a unui sezon. O iarnă grea nu infirmă încălzirea globală, iar o vară toridă nu o dovedește singură. Concluziile despre climă se trag numai din șiruri lungi de date, pe zeci de ani. În al doilea rând, cele două discipline răspund la întrebări diferite. Meteorologul ne spune dacă mâine trebuie să luăm umbrela. Climatologul ne spune ce culturi agricole se potrivesc unei regiuni, cum trebuie construite casele și drumurile sau cum se vor schimba condițiile de viață în următoarele decenii. Mai mult, aceeași vreme poate fi judecată cu totul diferit, după nevoile fiecăruia. Cum se spune: „Același soare dogoritor: la oraș, vreme bună, la țară, secetă.” În al treilea rând, înțelegerea corectă a acestor noțiuni ne ajută să citim cu discernământ știrile și să nu ne lăsăm induși în eroare de afirmații pripite. În al patrulea rând, cunoașterea climei ne ajută să ne pregătim pentru vremea cea rea. O calamitate naturală nu poate fi întotdeauna împiedicată, dar urmările ei pot fi, în anumite limite, reduse, prin infrastructură potrivită, prognoze bune și intervenții bine organizate. Vremea este dară starea de moment a atmosferei: schimbătoare, imediată, trăită zi de zi. Clima este tabloul ei pe termen lung: stabilă, statistică, calculată pe parcursul a cel puțin trei decenii. Cele două sunt legate, deoarece clima nu este altceva decât vremea adunată și mediată de-a lungul multor ani. Totuși, ele nu trebuie confundate. A face această distincție înseamnă a gândi limpede despre una dintre cele mai importante teme ale vremurilor noastre: viitorul climatic al planetei.


Sindromul Lăpușneanus sau înțelepciunea lui Solomon?

Trăim zile în care falia dintre clasa politică de la București și poporul român nu mai este o simplă diferență de opinie, ci o prăpastie adâncă, alimentată de dispreț, orbire și o sfidare cinică. Imaginile ultimelor zile, cu piețe pline nu doar în Capitală, ci și în marile orașe ale Europei – de la Bruxelles la Londra, de la Paris la Milano -, arată o stare de spirit pe care nicio propagandă oficială nu o mai poate farda: românii au obosit să fie tratați ca simpli decoruri într-un scenariu al puterii dictate de sus. Imnul nostru național, „Deșteaptă-te, române!”, va dărui și va dăinui peste veacuri tocmai pentru că exprimă un adevăr viu. Iar românii nu doar că trebuie să se trezească, ci au început deja să o facă! Guvernanții de astăzi fac o greșeală fatală de calcul: își imaginează că au în față un popor amorțit, manipulat de reflexe vechi și stăpânit de frica moștenită din vremurile comunismului. Cât de tare se înșală! Milioanele de români care au luat drumul Occidentului au deprins acolo nu doar rigoarea muncii cinstite, ci și cultură civică europeană, conștiința propriilor drepturi și convingerea de neclintit că doar ei au dreptul să-și decidă soarta și să-și aleagă conducătorii. Iar în timp ce strada freamătă de această nouă conștiință civică, iar românii din diaspora își plâng morții rămași prin crematorii străine și casele goale ridicate cu sânge, ce fac reprezentanții sistemului? Imaginile apărute recent în presă ne oferă răspunsul gol-goluț: petrec liniștiți la festivaluri, la mese de cabaret, cu zâmbete relaxate și pahare în mână. Ilie Bolojan, alături de personaje cheie din anturajul decizional, ne arată adevărata față a puterii de la București: o insulă de nepăsare și desfătare, complet imună la durerea celor care țin în spate această țară.

Când îi auzi pe acești lideri îndemnând ipocrit românii din diaspora să „testeze evoluția țării”, înțelegi cât de uriașă este prăpastia. Ce să „testeze” oamenii care muncesc de la 6 dimineața pe șantierele Europei? Ce să testeze cei care își rup sănătatea printre străini pentru a trimite fiecare bănuț acasă, doar ca să-și țină familiile pe linia de plutire în fața scumpirilor și a abuzurilor, în timp ce guvernanții chefuiesc la Oradea?

Suntem un popor profund credincios, capabil de mari sacrificii duhovnicești, un popor care știe să se adune cu zecile de mii în pelerinaje, sperând în minuni și în ajutor divin. Dar adevărata credință nu este o așteptare pasivă. Hristos nu ne-a învățat să căutăm ajutorul doar la cei plecați din această lume, ci ne-a cerut să fim vii, demni și milostivi cu omul viu de lângă noi. Minunea pe care o așteptăm de la Cer începe cu bărbăția și unitatea noastră de pe pământ. Nu poți cere binecuvântare cerească dacă îți lași fratele viu să fie strivit de nedreptate și taci în fața abuzului. Aici intervine marea încercare a oricărui om care se pretinde conducător. Un lider înțelept nu se înconjoară de lingăi și nu își caută refugiul în petreceri de festival în timp ce țara îi arde sub picioare. Adevărații consilieri ai unui președinte nu sunt partenerii de pahar de la chefuri, ci chiar oamenii simpli: poporul din țară și diaspora care își strigă durerea.

În Biblie, când Dumnezeu i-a cerut regelui Solomon să-și aleagă orice dar pe lume, Solomon nu a cerut nici bogăție, nici petreceri, nici puterea absolută, ci a cerut o inimă înțeleaptă, capabilă să judece și să asculte poporul. Asta înseamnă adevărata mărime a unui intelectual: să aibă smerenia de a căuta înțelepciunea lui Solomon, înțelegând că puterea fără binecuvântarea și respectul celor pe care îi conduci devine doar un act tiranic de ocupație. A te agăța de scaunul de la Cotroceni și a petrece la festivități în timp ce străzile și diaspora îți strigă nedreptatea înseamnă să refuzi înțelepciunea solomonică și să îmbraci haina sumbră și falimentară a lui Alexandru Lăpușneanu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”. Istoria noastră a dovedit însă, fără excepție, că orice putere clădită pe sfidare și chefuri pe spatele poporului sfârșește prin a se prăbuși sub propria-i greutate.

România nu mai este o masă manevrabilă și speriată. Este o națiune trezită, care nu mai acceptă lideri impuși, orbiți de ambiții și deconectați de realitate. Are nevoie de demnitate, de reprezentativitate curată și de oameni capabili de gestul de noblețe de a asculta vocea poporului. Până când această lecție de smerenie și înțelepciune nu va fi înțeleasă, vocea celor mulți – de acasă și din diaspora – va continua să răsune neobosită.


„Înțelegerea formulei Fabrica-Familia-Strada, este esența tuturor lucrurilor”

-interviu cu Petre Chirchidan, scriitor, sculptor, pictor, jurnalist –

– Sunteți un om cu adevărat polivalent: inginer, inovator, scriitor, sculptor, pictor, jurnalist și editor! Purtați cu Domnia voastră o întreagă enciclopedie! Vă rog să ne dezvăluiți câte ceva despre originile dv, copilărie, școală elementară etc.

– Când mă provoacă cineva cu amintirile mele din copilărie, cu școala haretiană pe care am urmat-o până în clasa a IV-a, apoi cu teatrul și dansurile populare stimulate de învățătorul Constantin Iliescu de la Școala Elementară nr 2 – Cetățuie – Waldorf acum, cu pasiunile stimulate de familie și societate: muzica, desenul, pictura, sportul de performanță – atletismul – sculptura, apoi în liceu Cenaclul literar de la liceul Vasile Roaită cu fondatorii săi: prof. Șinculescu, prietenii Costel Poenaru și George Achim, Ioan Ciobotaru (șeful fotografilor acum și campion național la Juniori II la 60 m plat), editura mea Sus Arta la care am scos, manual, vol. Transfigurări; revistele scrise de mână de Costel Poenaru la care eram serios colaborator, Universul și Balenele, și care făceau furori printre colegi, simt, acum la 75 de ani, că nu am trăit degeaba. Cei 18 ani trăiți în Versaillesul din Râmnicu Vâlcea, și care nu mai este (cartierul Versailles – zona dintre Podul lui Hozoc (Hanul Haiducilor) și până la Școala Silvică; sau și mai redus, mai pitoresc, de la strada Danil Ionescu (Stația de taxiuri) și până la strada Taufer (aproximativ 300 de metri) în lungul străzii V.I. Lenin, astăzi și dintotdeauna numită Calea lui Traian (între 1935 – 1940 s-a numit I.G. Duca)! Până la noi, 1961- 1962, cartierului (și în memoriile lui Nicu Angelescu) i se spunea Țigănie, dar noi, copiii străzii (între orele 13:00 și 15:30, când suna sirena de la CPL, din capătul străzii Matei Basarab, și când veneau tații de la serviciu) i-am zis Versailles fiindcă prenumele țiganilor din șatra de pe Danil Ionescu erau majoritatea Napoleon. În plus colegul Prundeanu, cu vreo patru ani mai mare ca noi, generația 1951, și fratele unui Napoleon, îmi dăduse o sabie adevărată cu care am jucat în piesa În împărăția semnelor de punctuație pe scena Palatului de Cultură din Râmnicul Vâlcea, dar și pe scena Căminului Cultural din Versailles, de acum! Am luat premiul doi cu această piesă de teatru, eu fiind și regizor (învățătorul Iliescu obișnuia ca tot ce făceam noi, elevii, să fie în răspunderea și imaginația noastră)… da în timpul probei a doua de la concurs, la dansuri, eu am fost cap de coloană, și în graba de la spectacol am împrumutat pantalonii de la vecinul Florin Iovan, din clasa VII-a, cu patru ani mai mare, și care, pantaloni, mi-au căzut pe scenă… Hai, nu glumă! În piesă am făcut o primă inovație, eram clasa a III-a, la trucul cu bătutul din palme al împăratului, care eram eu, Punct Împărat, trebuia să dispară de pe masă o farfurie de mâncare, atunci, când Teodoriță elevul neascultător se repezea la mâncare… Ei bine, pe două mese lipite le-am acoperit cu un cearșaf lung pentru ca să intre capetele sub mese, unde, dedesubt erau doi colegi, care au îndepărtat puțin mesele, astfel că farfuria s-a lăsat cu cearceaf cu tot și mesele au revenit… mâncarea dispărând… Da, așa era școala unde am învățat, de tip haretian, cu Iliescu învățător, cu Lemeni director, cu dna Lazanu șefă la pionieri, cu mine care dirijam imnul la începutul orelor, sau eram la altă clasă ținând locul unui învățător… Apoi a venit fratele Modest student la Consevator și m-a trimis la Școala de muzică să studiez violoncelul cu Leca Morariu. Când acesta nu a mai putut să meargă la Școala de Muzică m-a chemat acasă la el să studiez. Leca era cea mai importantă personalitate venită, evacuată din Bucovina de nord, din Cernăuți, unde era decanul Facultății de Limba Română și Literatură, și care pentru un an, a funcționat cu tot cu facultate, evacuată și ea, în Seminarul Episcopiei, Colegiul Mircea cel Bătrân de astăzi… Au venit în Județul Vâlcea 70 000 de basarabeni și bucovineni, jumătate din populația de atunci din județ!… În Râmnic au venit 10 000 se evacuați! Râmnicul avea 7000 locuitori… Palatul de Cultură (actualul Tribunal) sediul tuturor acestor activități culturale a fost cel mai prețuit obiectiv, instituție, din Râmnicu Vâlcea. Odată cu deplasarea lui spre Casa Ofițerilor, și Tribunal, Râmnicul s-a deteriorat enorm de mult, culminând cu demolarea Bărăției de pe Terasa Râmnicului. Este criticat primul secretar Coman pentru demolările făcute. Nu este adevărat, când a venit în 1978 Coman la Vâlcea tragedia se petrecuse, întreg centrul, fost deosebit de elegant, era demolat iar actuala groapă (desigur, astăzi modernizată și loc al drapelului național) era un tăpșan!… Coman nu s-a uitat la groapă și a construit actuala Cale a lui Traian, acum, poate cea mai frumoasă din lume chiar dacă Versaillul meu nu mai este … În cartea mea Oglinda Ed. Intol Press 2012 sunt multe date despre copilăria mea…

– Ce liceu ați urmat și ce facultate ați absolvit? De unde pasiunea pentru inginerie? Dar pentru muzică și sculptură? V-a încurajat cineva, v-a îndrumat?

– Liceul Vasile Roaită, astăzi Mircea cel Bătrân, secția reală cu Program de Educație Fizică. Apoi am dat examen în 1970 la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, secția sculptură și nu am reușit. Am rămas în București și cumnatul meu Petru Manzur, unul din șefii TVR, regizor muzical cu studii la Conservatorul din Sant Petersburg mi-a propus să dau o probă și să intru la Animafilm fiind priceput la desen și având Bacalaureatul… Între timp fratele Modest, dirijorul de la Botoșani și de la Craiova, mai apoi, și directorul lor, l-a convins pe Petru să încerce să mă introducă în Atelierul de creație al sculptorului Constantin Lucaci, spunându-i cumnatului despre mine: „Ăsta este Brâncuși, bre!… ce să facă el la desene animate?” Așa, după lupte seculare, am ajuns în atelierul lui Lucaci! Lucaci mi-a spus, de fapt i-a spus lui Petru cu care era amic, fiind amândoi din Reșița, că mă lasă să-l asist o lună, după care mai vedem. Lucaci nu a avut niciodată un ucenic. O lună am stat pe un scăunel, și săream dacă maestrul îmi cerea să-l ajut cu ceva, să mătur, să țin de proptea, să curăț cuva de ipsos. În acea perioadă Constantin Lucaci terminase cu sculpturile sale în granit, acest material în care sculptase 15 ani pe vremea proletcultismului (trei lucrări fiind celebre: Ștefan cel Mare, Cap de oțelar, Brâncuși (poate cel mai frumos Brâncuși) și cap de copil (la fel, poate cel mai frumos cap de copil)… Acum, în 1970, Lucaci uimea Europa cu sculpturile sale în tablă de inox prin deformare plastică, sudată bucată cu bucată, polizată la încheieturi (suduri), apoi lustruită… Simboluri create pentru o lume astrală… Îl vedeam pe Lucaci ca pe un Michelangelo, chiar mai mult. Moneniorul Amato, de la Vatican, îl considera urmașul direct al lui Brâncuși. Eu îl vedeam peste. Îi cunoșteam pe amândoi. Știam ce înseamnă arta sculpturii. Detestam modernismul și iubeam constructivismul. Știam că numai modernitatea este ținta artistului contemporan cu noi. Lucaci era ținta, însă, în 1970, a batjocurii criticilor… Constantin Prut!… scria într-un articol „Se aud tinichelele în Pangrati”. Dar eu din clasa a VII-a învățasem limba italiană, știind că voi studia după a XII-a la… Roma! Citeam Contemporanul, Secolul XX, aveam marea galerie rusă în biblioteca fraților mei. Tatăl meu îl adora pe Nicolae al II-lea, țarul Rusiei, și pe Nicolae Ceaușescu. Asculta seară de seară Vocea Americii, foarte rar Europa Liberă. Eu nu ascultam nici un post. Eu ascultam toate concertele care se dădeau la radio și pe discurile de patefon. Într-o zi Lucaci mi-a spus să pun un disc care îmi place mie (avea o discotecă impresionantă cu aparatură de nivel mondial)… Am pus Sărbătoarea Primăverii de Igor Stravinsky în interpretarea lui Maurice Bejart. Baletele Bejart! Paris! 1956… După terminarea lucrării muzicale Lucaci a venit către mine și mi-a zis: „Di quando parla l’italiano?” „Di quatro anni fa!” „Și muzică de când asculți?” „De la 10 ani!” … Instrumentul central din atelierul lui Lucaci era o planșetă de desen cum sunt cele dintr-o secție de proiectare industrială pe care aveam să le cunosc mai târziu. La această planșetă Lucaci își proiecta angrenajele-roțile dințate care îi puneau în mișcare sculpturile cinetice. Mi-a zis altă dată: „Și tu vrei să te faci sculptor, să fii unul oarecare? În Franța sau Italia câștigă un inginer mare mai mult decât toți sculptorii la un loc! Ascultă-l pe taică-tău și dacă pici și anul acesta, cum prevăd, că îmi dau târcoale profesorii ăștia de la Grigorescu, niște căcănari, în frunte cu Vlasiu și Irimescu… Am funcționat anul acela ca audient la Institut. După 45 de ani am vrut să-mi fac dosarul personal și m-am deplasat la Institut să iau o adeverință că am fost student audient între 1970 și 1971 și „căcănarii” de-acolo se făceau că n-au auzit nici de Lucaci nici de mine! Era în anul 2015. Când am plecat de la Lucaci, acesta mi-a zis: Vezi cum faci, când ajungi mare inginer, să vii la mine și să construim amândoi un monument. Eu fac monumentul meu cinetic și în loc de apă el să se miște în flăcările unui foc artificial. Tu să faci focul artificial. N-am făcut focul artificial, dar în 1986, ducându-mă la C.C. în București să-mi iau banii pe premiul câștigat la Sesiunea Națională de Informatică aplicată de la Cluj Napoca, Secțiunea aplicată și Secțiunea AI, premiul pentru lucrarea Sculptură cibernetică și lucrarea Metode de programare MUCN prezentate în plen și executate la I Av Craiova în 1978 (anul când Bill Gates inventa Micro Soft), am trecut pe la maestru la atelierul din Pangrati și i-am arătat cele două lucrări executate în duraluminiu de avion și în duraluminiu expandat. Alături am luat cu mine trei lucrări de lemn sculptate în 1968 în lemn de tei… Mi-a admirat lucrările, și mi-a zis apăsat: „Vâlcea și țara asta a câștigat un mare inginer, cu mult mai bine decât să fi fost unul din miile de artiști anonimi și de nimic, precum cei de astăzi!”…

– În profesia de inginer și de inovator (inventator) ați avut numai „urcușuri” sau în regimul trecut ați întâmpinat și piedici? Vorbiți-ne despre experiența dumneavoastră la Fabrica de Avioane de la Craiova.

– În general totul mi-a mers ca pe roate începând din anul III când m-am mutat de la I. P. Timișoara, la Institutul Politehnic din București, o construcție excepțională a învățământului superior postbelic! Am început să învăț, să iubesc tehnologia construcțiilor de mașini, mă stimulau și colegii, cu doi ani mai mici, și care mă porecliseră Comisarul! O întâlnisem și pe viitoarea soție, care avea note foarte bune, și care și ea mă stimula. La licența pe care am susținut-o la IMGB a fost un triumf, apoi la Fabrica de avioane la fel, acolo am inventat microprocesoarele-postprocesoare! Munceam amândoi ca doi nebuni. Nebuni de programarea asistată a Mașinilor Unelte. Am realizat primele piese de avion prin procedura asistată de calculator. Ne-am căsătorit după un an, l-am procreat pe Bogdan. Și totuși o întâmplare nefericită, petrecută noaptea, când aveam voie să ne testăm programele pe utilajul cel mai scump la acel moment din România, o mașină de frezat cu comandă numerică marca STARAG – Elveția, am rupt din greșeală banda perforată, a unui coleg, trebuind s-o scot din cititorul de bandă și s-o înlocuiesc cu a mea… Trebuie să știți că noaptea când testam lucram noi ca frezori (operatorii, culcându-se). Au vrut să mă bage la sabotaj. Am avut noroc cu ofițerul de securitate care avea biroul în fabrică și care m-a apărat… Ioniță îl chema și era colonel. Doi ani de triumf au urmat la Fabrica 444 (de Avioane Craiova) piesele programate de noi, singurele prin procedura asistată, au rămas în fabricație și după 1990! Fac mențiunea că în România, din punctul de vedere al construcției de mașini (care înseamnă tehnologie – cum se construiește – de la roabă, până la navă cosmică), Fabrica de Avioane de la Craiova a fost cea mai importantă întreprindere, prin tehnologiile aplicate… și care după 1981,1982 s-au răspândit pe orizontală în industria republicană… După 1982 inginerii și muncitorii de elită s-au mutat la Elicoptere Brașov și la Băneasa, la Avionul de pasageri Bac 1-11 adus de Henri Coandă… Fabricii i s-a mai spus Fabrica de coșciuge zburătoare fiindcă cele trei avioane prime, realizate, IAR 93, au eșuat la probele de zbor, iar pilotul de încercare Stelică a decedat. După IAR 93 s-a trecut la IAR 99, în proiect pe vremea noastră, și care astăzi deschid defilarea Aviației de Ziua Națională a României. Ne mândrim că am lucrat la Fabrica de Avioane din Craiova unde am realizat cele mai importante invenții și inovații din cariera noastră: am creat mini procesoarele-postprocesoare, probabil cu aceeași valoare a programelor din familia Micro Soft! În tot ce am făcut până în 1989, nu am avut nici un impediment fiind protejați mai mult de Securitate, decât de partidul unic (oricum fiind amândoi, eu și Leontina, membri de partid după 1984). Securitatea înainte de 1989 a fost mai necesară decât partidul unic… În nici un caz pentru noi nu există un înainte rău și unul după, mai bun. Există realitatea de atunci și cea de după, fiecare cu adevărul ei.

– Ce inovații ați făcut? Singur sau în colectiv?

– Desigur, n-am lucrat în Institut de Cercetare ca să semnez cereri de brevet în colectiv… Știam ce se întâmplă în țară, în institute, în marile întreprinderi. În general la majoritatea cererilor de brevet din România înainte, dar și după 1990, au fost trecuți șefii, invențiile și inovațiile, fiind rezultatele unor contracte sau proiecte de la locurile de muncă. Motiv pentru care întreprinderea era Titularul și inventatorii autorii. Menționez că activitatea de inventică și inovație, de produse noi, sau produse pentru prima dată realizate este puțin diferită de la o țară la alta și diferită de la un judecător la altul. Pe scurt eu am pe CV-ul public toate aceste produse noi care depășesc suta. Nu suta de invenții! La categoria invenții unul este semnat de mine și cei cinci colaboratori din Atelierul de Proiectare Tehnologie (1) și încă unul este semnat de doi autori: eu și Leontina. În rest toate sunt semnate de mine și mi le asum. Foarte multe nu au primit aprobarea OSIM deoarece acesta nu lua în considerare Programele de calculator.

– Profesia de inginer sau hobby-urile v-au consacrat și ați ajuns la adevărata valoare de care vă bucurați în prezent?

– Niciodată nu am făcut două lucruri odată, dar m-am plimbat eficient între profesie și marile mele plăceri, care de fapt mi-au prelungit viața. Am avut noroc cu familia mea de origine și familia creată cu soția mea! și profesia și plăcerile, unii le zic talente, mi-au adus bani. Doar anul 2003 mi-a adus cea mai mare nenorocire din viață. Am ieșit la pensie cu două puncte jumătate în anul 2000 și în 2003 guvernul a schimbat modul de calcul, pentru ca în 2005 să mi se recalculeze pensia și care să-mi aducă 1 punct! Cred că România merge prost, economic, de atunci și până astăzi tocmai acestei modificări a calculului pensiei. O legislație a pensiilor, care nu există nicăieri…

– Mulți se întreabă cum conlucrează știința exactă cu arta, care este legată de spirit, de emoție, de sensibilitate și chiar subiectivitatea fiecăruia? Cum ați reușit să îmbinați ingineria cu artisticul, scrisul, pictura, sculptura?

– Răspunsul îl găsim în trecutul poate cel mai luminos, european, privind unitatea dintre știință și artă. Renașterea și mai apoi Barocul nu punea graniță între știința matematicii, prin geometrie, și desenul tehnic, desenul artistic, mai ales cel din urmă, atunci când este în perspectivă, triortogonal drept, axonometric. Arhitectura, sculptura, pictura în Renaștere era adevărată inginerie. Fiecare se chema maestro! La fel în vremurile antice, precum și în Renaștere, desenul era principalul element al comunicării și avea caracter universal. Iosif, fiul cel mic al lui Iacov, s-a impus în fața faraonului pentru faptul că cunoștea desenul tehnic! Linia, gestul, desenul au fost înaintea cuvântului. Mâna a creat hommo sapiens. Am fost printre puținii studenți, și în cei doi ani urmați la Facultatea de Mecanică din Timișoara, și în cei trei ani urmați la Facultatea TCM din București, căruia i s-a permis să predea proiectele executate în creion și în… axonometrie! În fond, interferența artelor cu științele este specialitatea mea. Am trăit împreună cu ele de la șapte ani, poate pentru faptul că nu am avut jucării și a trebuit să mi le confecționez singur. În viitor lumea trebuie să revină la puterea de creație a mâinilor. Poate mă repet, mâinile au creat civilizația, normal, și ochiul, și, tot normal, și urechea!… și toate trei se educă și sunt profund omenești. Și mai normal, omul, când este copil trebuie să știe că este liber, și numai prin munca sa poate să devină și mai liber. Dacă în viitor oamenii nu vor mai crede că esența vieții lor constă în înțelegerea formulei Fabrica-Familia-Strada ca fiind esența tuturor lucrurilor atunci ei nu mai vor exista aici pe pământul acesta…Vedeți acum, de ce știința și tehnologia (ca facere, producție, design, artă) este vitală în tematica care mi-ați propus-o… fiindcă fără ele nici unul dintre cei trei termeni nu pot exista!

– Pe deasupra sunteți și un veritabil jurnalist cultural. Ce v-a determinat să înființați editura INTOL PRESS și să aveți propriile reviste de cultură, tipărite și online: „Cultura vâlceană” „Cultura Ars Mundi”, „Povestea vorbii”, „Forum” etc?

– Imediat după Revoluția din Decembrie 1989, în februarie 1990 am publicat articolul, în ziarul Experiment, Sculptura și calculatorul, o săptămână după, în Șapte zile am publicat Impas OPM. Apoi ciclul Un călător la Varșovia… Știam că România nu se va mai ocupa de lucruri serioase; atunci, fiind cuprins de un elan formidabil am vrut să am linia mea de comportament în presă, invers cu cea care se afirma pe zi ce trece, o presă de scandal! Am înființat în 1993 a doua Direcție în cadrul Societății INTOL srl, Direcția de presă, Editura INTOL PRESS având în vedere o revistă Magazin vâlcean… Doream foarte mult să am presa mea, în care să nu dau socoteală nimănui despre ceea ce scriu. Și trebuia să scriu. Să rămână, și atunci când va trebui să mă justific, să spun: eu am scris, nu am vorbit! Observam lucruri pe care nu le lua nimeni în vizor, deși ele făceau rău României. Am spus de la început, lovindu-mi firma foarte rău, că apariția legii care liberaliza costul materiei prime și nu liberaliza și manopera (1994) va face mult rău în viitor… La fel am atenționat imediat, că modificarea legii calculului vechimii în muncă (2003 – eliminarea perioadei de cinci ani cei mai buni la calculul pensiei va duce la dezastru privind legea unică a pensiilor, a cărei recalculare s-a aplicat în 2005. Am aderat la acest format, presă culturală, datorită Legii 168/2003 care stipulează negru pe alb ce înseamnă presă de cultură, carte de cultură, și faptul că acestea (cărți, reviste, ziare de cultură) beneficiază de ajutor financiar de la editare și până la difuzare!… De fapt ziarele fondate de mine sunt după anul 2003! Aveam baza, desigur foarte greu s-a aplicat această Lege, dar pentru care noi am militat în aproape toate numerele Forumului vâlcean, până în 2022…

– Când ați debutat și cu ce volum pe plan literar?

– În 1968, la Editura „Sus Arta” am scos, scris de mână, volumul samizdat „Transfigurări”. Tot atunci am publicat număr de număr poezie și poze cu lucrările mele de grafică și sculptură în Universul și balenele, la fel, samizdat scrise de mână de colegul și prietenul meu Constantin Poenaru, presă recunoscută oficial de Istoria Jurnalismului în date, Ed. Polirom, 2012. Oficial, am debutat în presă în februarie 1990 și în volum, în anul 2005, cartea Zorlescu, Ed Almarom, împreună cu Mihai Sporiș… În 2008, la Compys, am tipărit trei cărți de poezie…

– În domeniul scrisului, abordați doar poezia sau și alte genuri literare? Enumerați câteva din cărțile dv.

– Cu poezia am început, apoi au urmat cărțile de publicistică, istorie și critică literară, plastică, muzicală!… Romane, teatru – one men show…

– În domeniul sculpturi, enumerați câteva din creațiile dv. și ce simbolizează, ce teme predomină?

– La 15 ani am executat primele miniaturi, sculpturi, în coajă de copac (Zăvoiul era plin de astfel de copaci bătrâni cu coajă groasă); Doi boxeri am executat dintr-o bucată – cea mai valoroasă. Apoi câteva lucrări în lemn de tei mărime naturală, Magul, Extazul (nud stilizat), apoi lucrări în ipsos armat (19 ani- Melcul, Spirala lui Arhimede, Tinerețe) și un TOSCHRIS (anagrama lui Christos) în piatră, trovant, care a ajuns într-o temelie de casă. Desigur, monumentele reprezintă curajul în sculptură: Monumentul Foștilor Deținuți Politici – Vâlcea, marmură și bronz, 2009 (Ocnele Mari) și Vulturul de la Pietrari (zamac, 2005 reconstrucție a Monumentului ostașului necunoscut din Primul Război Mondial). Am avut fericirea ca între 1977 și 1980 să lucrez în Fabrica de Avioane Craiova și să creez trei lucrări de sculptură prin procedura de CNC (Computer Numeric Comande) în materiale neconvenționale, precum: duraluminiu, structură fagure, moltopren… Aceste lucrări: Sfera, Canal zală-Tors, Tors-Moltopren mi-au adus un premiu (râvnit de toată lumea a momentului de pionierat) la Sesiunea de Comunicări Științifice în domeniul Informaticii Aplicate, Secțiunea Inteligență Artificială, Cluj Napoca, 1986, organizată de INID România, premiul II; premiul I fiind acordat Institutului de Tehnică de Calcul din Timișoara. Lucrarea mea Sculptură cibernetică a fost prezentată în plenul sesiunii și mi-a adus un beneficiu financiar de 10.000 lei…

– Să trecem la pictură, ce abordați, stilul clasic sau modern? Enumerați câteva din creațiile de suflet ale dv.

– Prima mea lucrare de pictură este în ulei pe pânză și reprezintă o încercare de autoportret, execuție 1966. Se află în colecția Constantin Poenaru. Toate lucrările mele au la bază desenul, stil clasic, și au apărut în timp cu mesaje programatice, în cicluri, pe suporți de sticlă și lemn, picturi în ulei și tempera. Seria Carmina Burana pe sticlă este cel mai cunoscut (2002 – 24 de lucrări A3), precum și seria Vechiul și Noul Testament, (2002-2003), sticlă și lemn… În ambele serii am fost influențat de desenul vechiului Egipt și de Logofătul Petrache, sfârșitul sec. XVIII, București, lucrarea Erotocrit pe care am cunoscut-o abia în 2010 prin intermediul lucrării lui Popescu Vâlcea, Miniatura Românească...

– Pentru că sunteți și jurnalist, cum vedeți viitorul jurnalismului, în general, și pe cel cultural, în particular?

– Amândouă n-au viitor, lumea acesta nu mai are timp să citească, ascultă știrile pe Tv și telefon; și iubește știrea venită pe grupul din telefon. Să fie clar, propaganda și știrile, radio sau tv, nu sunt parte a creației jurnaliste. Creația jurnalistică este peste activitatea de creație a scriitorului. Ce se întâmplă în propaganda prin presă este politică! Iar politica nu are ce să caute în nici un domeniu de producție și de creație! În, nici unul… Repet, în niciunul! Politicul conduce lumea și ăsta este cel mai mare rău.

– Vorbiți-ne despre copiii și nepoții dv, despre familie în general. Ce credeți, va „călca” vreunul pe urmele dv., în domeniul artelor?

– Eu nu am călcat pe urmele nimănui și, în consecință, nimeni nu a călcat pe urmele mele, căci drumul meu a fost plin de riscuri și riscul nu mai este la modă mai ales timpului de astăzi și care va urma. Acum valoarea se cumpără cu bani și banii sunt ochiul Necuratului; iar Necuratul domină peste tot! Nu doresc nimănui să trăiască sau să gândească în viitor. Viitorul trebuie privit cu spatele… Pentru mine hrana spirituală se află în trecutul imediat pe care pot să-l judec la adevărata valoare… desigur și trecutul mai îndepărtat este foarte important pentru toată lumea!

– Cine va fost alături în perioadele dificile ale vieții?

– N-am avut momente grele în viață, dar am folosit și respectat enorm de mult sprijinul moral al părinților și al fraților mei… care mi-au făcut educație prin exemplul lor. Un lucru deosebit de greu, dar natural!

– Ce mesaj transmiteți nu numai celor care vă cunosc, ci tuturor românilor pentru unitate culturală și păstrarea identității neamului românesc, cu tradiții, obiceiuri, etnografie, folclor etc.

– România trebuie să-și aprindă lanterna și să caute să redevină ceea ce a fost și, chiar, obligatoriu, și mai bună! Să nu mintă și să nu mai caute cu orice preț succesul la propaganda mincinoasă de la TV-urile de știri. Să reconstruiască statul care a dispărut sau este pe cale… România, românii trebuie să nu-și mai batjocorească trecutul, cum adică, să nu mai poți vorbi de unii dintre șefii statului? Să nu se poată vorbi de bunicii și prietenii lor din trecut? Cred că politica trebuie făcută la nivelul de sus, parlamentar, și nici unde în jos, social și economic, de la vârful societății și până la nivelul sătesc… Pentru ce atâtea consilii cu membri numiți politic?… S-a terminat cu politica din societatea lui Caragiale. S-a râs destul.

– Vă mulțumesc pentru timpul alocat realizării acestui interviu, care, pentru mine, scoate în evidență experiența vieții unui om care a „înfruntat” două regimuri, diferite, și care s-a realizat profesional și artistic!


Agresați în drepturile fundamentale chiar de propriul stat…

Dar și împinși spre zona de limes a vărsării „cadoului” UK -ului pentru UE la „desbrexitare”… Căci noi, cei din țară, nu vom mai putea ieși „afară” fără imbecilitatea de portofel pentru identitate digitală, iar ai noștri, de afară, nu vor mai putea călători acasă din diasporele UE, ce vor deveni astfel exiluri, din cauza aceluiași „portofel digital”… În schimb, valurile de migranți expulzați din UE/UK vor avea cale deschisă… Firește, cel puțin în sfera supradigitalizării țării și, mai ales, a cetățenilor ei, graba autorităților noastre, a clasei politice, a guvernanților, a zonei administrative a statului, în a lua anumite decizii, ar fi trebuit să vizeze, înainte de toate, conturarea unui minim cadru de reglementare a adoptării, adaptării și interferențelor permise (etic, economic, social) ale IA în activitatea („activitatea” – ca mod excepțional, la început, și, apoi, a rutinei de zi cu zi) din segmentele sociale, educaționale, economice ale țării… Întâi ar fi trebuit scrisă o lege a IA, a zonelor de interferență a acesteia fără a fi periclitată activitatea respectivă, prezența și prestanța oamenilor, și abia după aceea promovate feluritele proiecte de digitalizare și chiar normare inclusiv prin IA… Dar la noi, sinecurile politice, administrative, legislativ-legiuitoare (!), existența lor în sine, siguranța finanțării lor, sunt mai importante decât binele public și protejarea societății. Și atunci să nu ne mire „conștiinciozitatea” acelor funcționari publici, guvernanți și politicieni, abonați la sinecurile regiilor, agențiilor, ministerelor etc., de a avansa proiecte de impunere a digitalizării și utilizării IA… Prin reprezentanți promovând, nu idei teoretice despre cum ar putea fi utilizată (dar numai într-un viitor în care prezența IA să fi fost deja reglementată), ci, de-a dreptul, mecanisme IA în zone a priori sensibile, ușor de perturbat, influențat, manipulat… Este cazul Ministerului Public, Ministerului Justiției, DNA, Poliției Române, care, „alături de reprezentanți ai altor instituții cu responsabilități în aplicarea legii, digitalizare și protecția datelor”, promovează, nu posibilitatea, ci deja mijloacele/ metodele de utilizare a IA, de exemplu, în activitatea procurorilor DIICOT. Aparent, pentru a le ușura activitatea prin folosirea IA pentru documentarea, căutarea și sinteza rapidă a informațiilor din miile de pagini din dosare, dar și transcrierea automată a audierilor și examinarea probelor tehnice…

Evident, totul „pentru eficientizare”… Să meargă mai repede dosarele, nu-i așa?!… În fapt, alte metode (cu același tipar de bază) de a se mai sifona niște fonduri, inclusiv din sacul UE „umplut” în avans cu acorduri și angajamente („cec -uri în alb”!) pentru alte fel și fel de împrumuturi păguboase. Pentru că toate aceste „soluții”, periculoase, de a permite accesul IA în zona de documentare a parchetelor, au la bază programe ce vor fi finanțate de undeva. Nu vor trebui neapărat și realizate, finalizate (iar în acest caz, ar fi cu adevărat cea mai mare ușurare a noastră!), dar asigurarea finanțărilor va însemna siguranțarea sinecurilor existente și apariția altora. Și chiar dacă pare un exemplu forțat (dar chiar nu este!), „modelul Doicești” este un exemplu coroană a acestor malversațiuni. Toate la fel de posibil „explozive”, având în vedere „substraturile” alese. În cazul reactoarelor nucleare modulare de la Doicești, prin alegerea unui teren sub care se știa că există o pungă de gaze naturale, și despre care se vorbește acum ca necesitate de analize și studii pentru a vedea (de fapt pentru a documenta posibilul următor „pas” de mutare a proiectului) cât de multe gaze ies deja la suprafață în zonă. Iar în cazul impunerii utilizării IA în zona de analiză a procurorilor, a instrumentării dosarelor (dar cine va garanta că IA nu va influența, manipula, aplica decizii proprii?) pe un „substrat” la fel de „exploziv”. Pentru că va fi suficientă o singură eroare, o singură acțiune „proprie” de instrumentare prin IA, pentru ca lucrurile să sară în aer. Dar asta nu interesează de fel sinecuriștii adunați în „mese rotunde” pentru a impune IA, inclusiv în activitatea procurorilor. Pentru că banii vor fi fost luați, atrași, spoliați în mașinăriile de albit ale sinecurilor.

Sigur, nu este deloc întâmplător că aceste forțări ale impunerii IA și a digitalizării, inclusiv cu tipar IA următor, se fac tocmai la noi… Într-un stat ce a ales să pună lucrurile invers, să evite adoptarea unei reglementări (măcar etice) a sferei IA în domeniile sensibile. Și pentru care suntem presați, șantajați (curând amenințați) cu acceptarea portofelului pentru identitate digitală, ce va acoperi aproape toate domeniile esențiale, prin stocarea digitală a permisului de conducere, a diplomelor de studii, a rețetelor medicale, a modului, felului, acordului, a dreptului, poate, de deschidere și utilizare a conturilor bancare, inclusiv a semnăturii electronice (și s-a dovedit deja cât de ușor poate fi furată și utilizată aceasta de către infractorii cibernetici). Și da!, totul se face într-un context în care, peste tot în lume, furturile, atacurile informatice încep să minimalizeze disponibilitatea statelor pentru astfel de instrumente. În schimb, la noi, peste rând față de alții, se forțează portofelul digital. Acte, conturi, comportament fiscal… Toate în același loc. Și, mai ales, expuse oricând acțiunilor invazive ale agenților IA scăpați de sub control (ca variante oficiale, dar, cel mai probabil, lăsați în mod intenționat liberi). Și chiar dacă aproape zilnic apar noi furturi de conturi, de portofele cu bitcoini, de identități digitale prin acțiunile unor astfel de module IA, noi tot acceptăm această digitalizare și inserare IA. Fără nici o centură de siguranță. Dimpotrivă!

Și mai este grav un lucru… Șantajul care este pe cale să devină amenințare directă, acela că, fără acest portofel digital, nu vom mai putea călători în UE! Un violent tăiș al drepturilor fundamentale! Și pentru noi, cei de aici (pentru că nu vom mai putea ieși din țară fără acest act), dar și pentru cei aflați în diasporele din statele UE! Care vor trebui să accepte acest „act” pentru că, dacă noi nu vom mai putea ieși din țară, cei de afară nu se vor mai putea întoarce acasă! Cu toții fiind, dară, agresați în drepturile noastre fundamentale de propriul stat!… Ba, inclusiv faptul că se fac pași rapizi pentru reîntoarcerea Marii Britanii în Uniunea Europeană ar trebui să ne trezească vigilența asupra portofelului de identitate digitală! Pentru că, reîntoarsă în UE, în vreme ce noi nu vom mai putea călători fără portofelul de identitate digitală, Anglia se va putea alătura inclusiv programului bruxelez de remigrație! Față de care noi tăcem, deși statutul nostru de enclavă pentru UE este tot mai evident! Și poate că ne vom trezi, pe lângă migranții expulzați din statele UE, care bat palma acum pentru planurile lor de a scăpa de aceștia (noi lipsind efectiv din această sferă), și cu aceia ai UK, „cadou” pentru UE la „desbrexitare”!


Marea cumetrie națională și securitatea de casă

Spectacolul a început! Luminile rampei s-au aprins, cortina s-a ridicat peste cea mai de succes piesă de teatru absurd din istoria universală: politica românească după plecarea la cerul PNL a prorocului Ilie. Dacă mai credeți că pe scena de la Palatul Victoria se joacă vreo tragedie ideologică sau vreo epopee a salvării naționale, vă înșelați amarnic. Ceea ce vedem la formarea noului guvern este o farsă grosolană, o comedie de bufonadă în care toți actorii, fără excepție, sînt o apă și-un pămînt, plămădiți din același lut al oportunismului pur și spălați cu aceeași apă sfințită în birourile cu telefoane scurte. Priviți cum se contrazic la televizor taberele lor! Ce patos, ce vene umflate pe gît, ce acuzații de trădare națională! Îți vine să crezi că dacă se întîlnesc pe holurile Parlamentului se lasă cu vărsare de sînge. Dar stați să-i urmărim după ce se sting reflectoarele. În spatele scenei, unde camerele de luat vederi n-au acces, dușmăniile de moarte se transformă instantaneu în îmbrățișări calde și asociații la secret. Dincolo de discursurile de ocazie se împart ciolanele, se semnează contractele cu statul și se pun la cale afacerile comune. Pe scenă își scot ochii, în culise își numără banii. Vorbim de un parteneriat public-privat de un cinism absolut, unde singurul criteriu de selecție este fotoliul cu beneficiile aferente. Cine le este naș acestor minunate formațiuni politice? Cine le-a ținut lumînarea la botez și le-a croit destinele? Răspunsul este vechi de cînd lumea și ascuns în dosarele cu șină: fiecare partid politic din această țară este nășit, ghidat și strîns de gît de cîte o facțiune securistă. Niciun pas nu se face fără binecuvîntarea băieților cu ochi albaștri, pensionați la treizeci și opt de ani, dar reconvertiți în „analiști strategici” sau „consultanți de business”. Fiecare partid are generalul său din umbră, epoleții săi invizibili și propria divizie de filaj care se asigură că nimeni nu deviază de la linia stabilită la tăierea porcului instituțional. Se prefac doar că au doctrine. În realitate ştiu care serviciu secret își va plasa oamenii la butoanele vămilor și ale ministerelor bănoase.

Să luăm, de pildă, Partidul Social Democrat, acest colos cu picioare de lut și stomac de fier. Ei bine, PSD-ul de astăzi a bătut candid palma cu noile figuri ale guvernului, dînd dovadă de o flexibilitate morală care ar face invidios orice gimnast de performanță. După ce timp de un an şi patru luni au fost de acord cu jumulirea românilor de către preafericitul proroc Ilie, care a ținut salariile și pensiile înghețate sub pretextul că „nu sînt bani”- banii fiind, ocupați să finanțeze deplasările de lux, protocolul de stat şi buzunarele lui Zelenski – acum, social-democrații vin cu marea pomană. Promit, cu lacrimi de crocodil în ochi, că vor mări veniturile populației cu un procent absolut rușinos, o firimitură aruncată de la masa bogaților, o bătaie de joc ambalată în staniol electoral. Dar adevărul, cel pe care nostalgicii refuză să-l vadă, este că PSD nu mai e PSD de la Liviu Dragnea încoace. De cînd baronul de Teleorman a fost forţat să-și ispășească, nu ştiu ce, poate, păcatele gastronomice și politice, partidul și-a pierdut pînă și bruma de identitate conflictuală. S-a predat cu arme, bagaje și sedii centrale noii ordini a securităţii de casă, devenind o anexă docilă, gata să voteze orice austeritate, atîta timp cît funcțiile de stat rămîn în familie.

De cealaltă parte a baricadei de carton, opoziția strigă din răsputeri. Cei de la AUR, mai căniţi puţin, au ieșit la atac și ne explică de unde vine apocalipsa: noul guvern a fost constituit prin „impunerea în mod nedemocratic a voinţei personale a preşedintelui Nicuşor” – biped străin de tot ce se petrece în ţară şi în lume! O dramă shakespeariană, nu altceva! Tot AUR, în profunda sa înțelepciune retorică, ne dezvăluie și marea conspirație din spate: o susţinere mascată din partea PNL şi UDMR. Adică, o altă nuntă politică în care mirele și mireasa se fac că nu se cunosc, dar împart aceeași plapumă guvernamentală. USR-ul şi PNL-ul se jură că sînt în opoziție, UDMR-ul, care nu-i nici partid, şi nici nu prea trebuie să fie mereu la guvernare, tace mîlc – ca de obicei cînd e vorba de ciolan, iar în spate, mașinăria de vot funcționează unsă cu miere de profit.

Dar stați, argumentele logistice abia acum devin cu adevărat savuroase! Un alt motiv de revoltă invocat, real din păcate, este dimensiunea faraonică a acestui nou Executiv. Şi este adevărat. La noi, ca la nimeni. Guvernul are nu mai puțin de 18 miniştri, raportat la o populaţie în scădere drastică. Într-o țară în care spitalele n-au feșe, medicamente, școlile n-au avize de incendiu, pensionarii şi sărăcii se sfîrşesc de foame, iar drumurile naționale au gropi cu statut de monument istoric, noi avem optsprezece ministere, fiecare cu cohorta sa de secretari de stat, subsecretari, consilieri, directori de cabinet, șoferi și secretare angajate pe bază de competențe estetice. Acest Executiv este într-o evidentă stare de obezitate morbidă, fiind complet supradimensionat pe banii cetăţenilor.

Care este culmea ironiei, bancul suprem al zilei? Toată această armată de trîntori la costum este instalată exact în condiţiile în care aceleaşi autorităţi ne bat la cap, zi și noapte, cu „încadrarea în ţintele de deficit bugetar”. Strîngeți cureaua, dragi cetățeni, pentru că statul trebuie să fie suplu! Noi trebuie să fim supli, adică să mîncăm mai puțin și să plătim taxe mai mari, pentru ca ei să poată hrăni optsprezece ministere și toate facțiunile securiste din dotare. Deficitul se acoperă, desigur, tăind de la spitale, de la învăţămînt, de la cetăţeni și adăugînd la cabinetele miniștrilor. Aceasta este marea piesă de teatru, dragi români. O piesă în care rolurile sînt scrise dinainte, în care actorii își schimbă doar măștile, dar păstrează aceleași buzunare largi. O adunătură de partide care se pretind rivale, dar care, la sfîrșitul zilei, beau din aceleași pahare de cristal, pe banii voștri, rîzînd în hohote de naivitatea celor care încă mai merg la vot sperînd că aceștia vor fi altfel.

În „România Educată” de Iohannis, Dumnezeu să-l ierte, cinismul administrativ nu se oprește la politică, taxe, sărăcie şi bătaie de joc pentru români. În timp ce sîntem bombardați cu frica drobului rusesc de sare și cu abureli despre șmecherul de la conducerea Ucrainei care vrea să țină cu orice preț războiul în viață pentru a-și păstra reflectorul pe el şi banii la adăpost, adevăratul pericol ne mănîncă din interior. Am fost siliți ani la rînd să ne deschidem mintea, să fim toleranți cu deviații-sexual aduşi din Occident, să împrumutăm modele educaționale străine, să fim moderni și permisivi cu toate gunoaiele de peste graniţă. Și iată că am reușit. Cu o precizie chirurgicală, sistemul nostru de învățămînt a copiat tot ce era mai nociv din afară. Astăzi, conceptul de „autoritate” în școli a devenit o glumă de prost gust, iar catalogul a fost înlocuit de frica profesorului de a nu fi filmat, umilit sau, mai nou, înjunghiat direct în sala de clasă. Tragediile din licee, unde elevii își atacă, îşi lovesc şi înjunghie profesorii sub privirile impasibile ale colegilor care filmează pentru TikTok, nu mai sînt demult excepții. Avem cazul recent, din 19 octombrie 2026, de la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din Bistrița, unde un elev în vîrstă de 13 ani, din clasa a VII-a, și-a atacat profesoara de matematică și un coleg cu un cuţit. Aceste comportamente absolut criminale sînt rezultatul direct al societății şi al părinților, care au confundat libertatea cu anarhia și educația cu libertinajul nefast. În timp ce noi ne păzim granițele de dușmani fictivi care „stau să vină” la sfîntul aşteaptă, am lăsat ca în bănci să crească o violență reală, palpabilă și netratată. Copii au aşa-zisele drepturi europene în faţa părinţilor, profesorul a fost transformat dintr-un mentor într-un simplu prestator de servicii, expus agresiunilor și lăsat să se apere singur cu o bucată de cretă în fața unei generații care știe totul despre drepturi, tutun, sex, alcool, violență, chiulangeală, droguri, dar absolut nimic despre responsabilități.


Între memorie și declin…

În liniștea sufocantă din Petrópolis, în februarie 1942, Stefan Zweig nu și-a curmat doar viața; el a redactat un ultim și disperat manifest despre prăbușirea umanismului. Biletul său de adio, o acuzare succintă, dar devastatoare, adresată spiritului epocii, a ridicat o întrebare care răsună cu o rezonanță înfiorătoare pe coridoarele istoriei: „De ce ați distrus Europa noastră?” Nu a fost o interogație născută doar din deznădejde personală, ci o analiză riguroasă a unei crime culturale. Astăzi, în timp ce ne aflăm printre ruinele unui continent fracturat, nu de războiul total de la mijlocul secolului al XX-lea, ci de o eroziune lentă, birocratică și ideologică, spectrul lui Zweig cere un răspuns. Tragedia Europei moderne nu constă în faptul că a fost nimicită prin bombardamente, ci în faptul că a fost golită de conținut din interior, fiind împinsă într-o stare de conflict perpetuu, lipsită de claritatea unui război declarat. Zweig deplângea o Europă care îi fusese patrie spirituală, o tapiserie cosmopolită țesută din firele lui Goethe, Mozart și Erasmus. Era o Europă definită prin mobilitate intelectuală și unitate culturală, în care granițele nu erau ziduri de fier, ci membrane permeabile. Distrugerea la care a fost martor nu a fost doar teritorială; a fost una ontologică. Ascensiunea totalitarismului nu a cucerit doar teritorii, ci a cucerit însăși mintea umană. A înlocuit dialogul nuanțat din saloanele culturale cu urletele monolitice ale mitingurilor politice. Când Zweig a întrebat „De ce?”, el punea la îndoială trădarea idealurilor Iluminismului. A văzut cum instituțiile menite să protejeze libertatea legea, educația, presa, au fost deturnate pentru a servi mecanismul urii. Europa pe care o cunoștea a pierit pentru că nu a reușit să înțeleagă faptul că barbaria nu sosește întotdeauna cu sabia în mână; uneori, ea vine prin intermediul unui buletin de vot, al unui decret sau al unui ziar redus la tăcere.

Dacă privim spre prezent, ne regăsim într-un peisaj paradoxal pe care Zweig l-ar fi găsit, poate, greu de înțeles, dar care, în același timp, i-ar fi părut straniu de familiar. Astăzi, Europa nu a fost distrusă de Wehrmacht sau de Armata Roșie, dar este, incontestabil, frântă. Distrugerea este subtilă, insidioasă și de natură administrativă. Este vorba despre o fragmentare a identității, o criză a scopului și o neîncredere tot mai profundă între națiuni care, odinioară, visau la o uniune eternă. Suntem obligați să intrăm în războaie, nu neapărat conflicte cinetice, cu tranșee și artilerie, ci conflicte hibride, purtate prin intermediul informației, al coerciției economice și al manevrelor geopolitice. Luptăm pentru securitatea energetică, pentru suveranitatea digitală, pentru integritatea alegerilor noastre. Este un război de uzură împotriva incertitudinii, în care inamicul este adesea invizibil, infiltrat chiar în sistemele menite să ne susțină.

De ce s-a ajuns aici? De ce Europa pașnică și prosperă la suprafață se vede împinsă într-o stare de agresiune defensivă? Răspunsul rezidă în pierderea acelui centru moral pe care Zweig îl prețuia. În goana noastră după eficiență și integrare a piețelor, am neglijat coeziunea spirituală și culturală care leagă o civilizație. Am construit o casă de sticlă, transparentă, fragilă și rece. Lipsită de o narațiune comună a umanismului, Europa a devenit mai degrabă o piață decât o comunitate. Când au început să bată vânturile instabilității globale, sticla s-a spart, nu printr-o singură lovitură, ci din cauza frecvenței de rezonanță a contradicțiilor interne: tensiunea dintre suveranitatea națională și guvernanța supranațională, dintre granițele deschise și securitatea socială, dintre vinovăția istorică și ambițiile pentru viitor. Mai mult, obligația de a intra în conflict izvorăște dintr-un vid de conducere și de viziune. Europa lui Zweig avea giganți care vorbeau sufletului; Europa de astăzi are manageri care vorbesc în limbajul tabelelor de calcul. În absența unei ancore filozofice convingătoare, forțe externe umplu acest gol. Regimurile autoritare, sesizând ezitarea și fragmentarea Occidentului, exploatează aceste fisuri. Nu au nevoie de o invazie fizică pentru a destabiliza; le este suficient să amplifice diviziunile dintre noi. Astfel, Europa este silită să adopte o postură reactivă, purtând bătălii pe fronturi pe care nu și le-a ales, apărând valori pe care i-a fost greu să le articuleze convingător chiar și în fața propriilor cetățeni. Suntem în război pentru că am uitat pentru ce luptăm, dincolo de simpla conservare a confortului. Forța retorică a întrebării lui Zweig rezidă în acuzația de complicitate pe care o conține. „De ce ați distrus ”voi…” sugerează că distrugerea nu a fost un act divin și nici doar opera unor monștri externi, ci un eșec al intelectului și al conștiinței europene. Astăzi, distrugerea este totală nu pentru că orașele zac în ruine, ci pentru că ideea Europei ca far al drepturilor omului universale pălește. Suntem datori să luptăm, căci alternativa înseamnă irelevanță și subjugare; totuși, luptăm fără fervoarea convingerii, mânați mai degrabă de necesitate decât de inspirație. Aceasta este tragedia supremă: un continent înarmat până în dinți cu reglementări și sancțiuni, dar dezarmat din punct de vedere spiritual. În concluzie, sinuciderea lui Stefan Zweig a fost un protest împotriva morții sufletului european. Întrebarea sa rămâne fără răspuns, deoarece continuăm să prioritizăm mecanismele supraviețuirii în detrimentul sensului existenței. Europa de astăzi este o fortăreață asediată, nu de armatele la poartă, ci de golul din interiorul zidurilor sale. Suntem forțați să intrăm în conflict pentru că am permis ca terenul comun al umanității noastre să se erodeze, înlocuit de nisipurile mișcătoare ale oportunismului politic. Până când nu vom putea răspunde la întrebarea lui Zweig cu mai mult decât tăcere, până când nu vom reconstrui arhitectura spirituală care a făcut cândva din Europa un cămin pentru minte, vom rămâne prinși în acest război nesfârșit, nedeclarat… feriți de bombe, poate, dar expuși periculos de descompunerii propriei noastre esențe. Să fie pace!


România, maidanul Europei…

Încă de la venirea lui Hristos, lumea celor care conduc s-a străduit să ne arate drumul. Numai că, de multe ori, în loc să ne lumineze mintea, ne-a învățat să ne obișnuim cu întunericul. Dacă în comunism știam că „nebunii” erau internați, astăzi riscăm să ajungem o societate în care țăcăneala nu mai este o abatere de la normă, ci chiar norma după care suntem educați să funcționăm. „Aceeași Mărie, cu altă pălărie”, spune românul. Când americanii nu au găsit armele de distrugere în masă în Irak, Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării de atunci, a folosit o formulare devenită celebră: absența dovezilor nu este neapărat dovada absenței. O subtilitate logică prin care ceea ce nu există în dovezi poate continua să existe în discurs. Adâncă sucire a rațiunii în slujba justificării! Avem noi, românii, o vorbă pentru asemenea întoarceri spectaculoase: „O întorci ca la Ploiești”. De mii de ani, omul este tratat de cei care pretind că îl conduc ca o ființă ce trebuie îndrumată, disciplinată și, la nevoie, păcălită. Manipularea devine astfel o tehnologie a puterii, iar minciuna, repetată suficient de des, ajunge să se prezinte drept adevăr. Dar ce se întâmplă când omul nu mai are încredere în propria judecată? Când nu mai deosebește adevărul de spectacol și autoritatea de simpla ei reprezentare? Atunci începe țăcăneala milenară.

Vizionam împreună cu nepoții cel de-al doilea film Venom. În universul acestui film, personajele își împart existența cu o voce străină, o prezență care le vorbește din interior și le împinge uneori spre fapte pe care, singure, poate că nu le-ar fi ales. În lumea ficțiunii, asemenea situații pot deveni spectacol, comedie sau pretext pentru aventură. Dar, privind dincolo de ecran, m-am întrebat: ce se întâmplă atunci când omul începe să-și justifice propriile fapte prin vocile care îi vorbesc în minte? Când responsabilitatea este transferată asupra unei prezențe străine, fie ea extraterestră, imaginară sau invocată ca scuză? „Nu sunt eu vinovat. Vocea din capul meu mi-a spus s-o fac!”. În viața reală, situațiile de acest fel sunt mult mai complexe decât le poate rezolva un scenariu de film. Dar întrebarea morală rămâne: unde se află hotarul dintre impuls și alegere, dintre influență și responsabilitate? Ce-mi spune mie această poveste? Că avem nevoie de stâlpi interiori după care să ne conducem viața. De repere morale, de educație, de discernământ. Fără ele, omul riscă să devină o corabie care confundă fiecare glas al furtunii cu o poruncă. Nu putem controla toate vocile lumii. Dar trebuie să învățăm să le judecăm.

Într-o zi, mergeam cu nepotul la niște rude care locuiau într-o suburbie apropiată. El nu știa să ajungă la adresă fără GPS. Își uitase telefonul acasă și m-a rugat pe mine să-l ghidez din memorie. Ca să fiu sincer, nu erau decât vreo zece semafoare până acolo! M-am întrebat atunci cât din inteligența noastră mai rămâne activă când delegăm mașinii până și cele mai simple operațiuni ale minții. Nu este vorba că GPS-ul ar fi un lucru rău. Dimpotrivă, ne este de mare ajutor. Dar ce se întâmplă când nu mai putem merge nici măcar pe un drum cunoscut fără să ni se spună, pas cu pas, pe unde s-o luăm? Folosirea excesivă a inteligenței artificiale ne poate împinge spre lene intelectuală. Mușchiul imaginar, dacă nu este exersat, slăbește. Memoria se lenevește, orientarea se atrofiază, iar curiozitatea începe să aștepte instrucțiuni. Inteligența artificială ne poate ajuta să rezolvăm probleme de mare complexitate, să economisim timp, să prelucrăm cantități uriașe de informații și să construim lucruri care altădată păreau imposibile. Dar una este să folosești o unealtă pentru a-ți amplifica puterile și alta este să-i predai unealta însăși dreptul de a hotărî cine ești. Sunt de acord cu folosirea ei în lucrări de mare calibru industrial, în cercetare, în medicină și în nenumărate domenii în care capacitatea de calcul depășește puterea omului. Dar nu pot accepta ideea ca tehnologia să mă descalifice drept creator, să mă dezvețe să gândesc și să mă transforme din autor în simplu executant al unor răspunsuri prefabricate. Inteligența artificială este o creație a omului, construită prin cunoaștere, energie, infrastructură și muncă omenească. Nu avem motive să-i atribuim automat o conștiință sau o voință proprie. Dacă oamenii ar dispărea, sistemele pe care le-au construit ar depinde de infrastructura rămasă, de energie și de capacitatea lor de întreținere. Nu știm cât ar putea supraviețui unele dintre ele, dar nu trebuie să confundăm funcționarea unei mașini cu experiența de a fi viu. O mașină nu se trezește dimineața întrebându-se dacă va rugini și ce rost are existența ei. Cel puțin, nu avem dovezi că ar trăi asemenea neliniști. Omul, în schimb, poate să se teamă de dispariție, să iubească, să sufere, să spere și să se întrebe de ce există. Iar aceste întrebări nu trebuie abandonate în schimbul confortului.

Un calculator te poate ajuta să economisești munca și costurile pentru care altădată ar fi fost necesari zeci sau sute de oameni. Dar poate oare să trăiască în locul tău emoția întâlnirii cu o altă ființă? Poate să-ți descopere, în locul tău, întregul potențial? Poate să-ți ofere cuvinte despre iubire, dar nu trebuie să confundăm cuvintele cu experiența iubirii. Poate să-ți explice frumusețea unui apus, dar nu poate decide în locul tău ce înseamnă să rămâi nemișcat în fața lui, cu sufletul deschis. Dacă ajungi să aștepți de la inteligența artificială să-ți spună ce și când să mănânci, ce să gândești, ce să simți și încotro să te îndrepți, atunci riști să te deosebești tot mai puțin de găina crescută într-o fermă, hrănită la bandă, după un program pe care nu-l înțelege și pe care nu-l poate schimba. Desigur, putem folosi tehnologia pentru a ne organiza mai bine viața. Problema apare atunci când organizarea se transformă în supunere, iar confortul în dependență. Ce veți face dacă se taie curentul? Dacă nu mai funcționează internetul, GPS-ul, serverele și toate sistemele pe care v-ați sprijinit, veți mai ști să vă orientați? Veți mai putea socoti, citi o hartă, repara un obiect, găsi o soluție sau lua o hotărâre fără să așteptați răspunsul unui aparat? Nu spun că toți vom deveni analfabeți funcțional peste noapte. Spun că există pericolul de a ne pierde, încetul cu încetul, deprinderile care ne-au făcut capabili să supraviețuim fără asistență permanentă. Într-o lume în care totul funcționează automat, o simplă întrerupere a energiei poate deveni o lecție brutală despre propria noastră neputință. În entuziasmul nostru de turmă, am putea ajunge să ne distrugem tocmai autonomia care a făcut posibilă civilizația.

Lumea este impresionată de performanțele inteligenței artificiale, așa cum aruncătorii de sulițe ar fi putut rămâne uimiți în fața primului glonț. Noua unealtă pare să rezolve totul mai repede, mai departe și cu mai puțin efort. Dar faptul că o unealtă este mai puternică nu înseamnă că omul care o folosește devine automat mai înțelept. Dacă aruncătorul de suliță își abandonează brațul fiindcă a apărut pușca, iar apoi își abandonează și judecata fiindcă a apărut calculatorul, ce îi mai rămâne din propria putere? Nu trebuie să ne întoarcem la suliță. Trebuie să învățăm să folosim pușca fără să uităm ce înseamnă responsabilitatea de a o ține în mână. La fel și cu inteligența artificială: nu tehnologia ne condamnă, ci felul în care alegem s-o folosim. Dacă nu luăm în serios educația și emanciparea tuturor simțurilor noastre, fizice și spirituale, riscăm să ne sinucidem cultural. Nu neapărat prin dispariția trupului, ci prin dispariția treptată a capacității de a ne mira, de a întreba, de a crea și de a ne opune. Educația nu înseamnă doar acumulare de informații. Înseamnă formarea omului capabil să judece informația, să recunoască manipularea și să nu se lase cumpărat de prima promisiune strălucitoare. Fără educație, riscăm să exterminăm umanitatea din om. Societatea poate ajunge să ne folosească asemenea boului în jug: o unealtă de produs bani, eficientă atât timp cât trage și înlocuibilă atunci când nu mai poate. Originalitatea și individualitatea se sting, iar omul devine o copie a unei copii. În loc să gândească, repetă sloganuri. În loc să cerceteze, imită. În loc să-și descopere vocea, împrumută vocea celui care strigă mai tare.

Am o nedumerire care mă urmărește de multă vreme: de ce suntem atât de tentați să imităm și atât de puțin dispuși să ne descoperim originalitatea? Uneori, românul pare convins că orice lucru venit din afară este automat superior și că, pentru a fi respectat, trebuie să joace rolul altcuiva. Împrumută gesturi, tonuri, expresii și modele, fără să se mai întrebe dacă i se potrivesc. Ajungem să confundăm modernizarea cu imitația și civilizația cu spectacolul. Priviți, de pildă, gesturile publice ale unor politicieni: pardesiul aruncat teatral pe umeri, mersul studiat, seriozitatea solemnă, aerul de personaj desprins dintr-un film. Uneori, scena pare să fi devenit mai importantă decât omul care o interpretează. Nu mă interesează atât un gest izolat, cât mecanismul din spatele lui: momentul în care imaginea publică îl înghite pe cel care o produce. Omul ajunge să-și interpreteze rolul atât de mult, încât nu mai știe dacă este în funcție, în concediu sau pe o scenă. Aici se ascunde adevărata țăcăneală: să nu mai poți ieși din personajul pe care ți l-ai construit. Mă refer, desigur, și la dezamăgirea mea față de Klaus Iohannis. În zece ani de președinție, a avut ocazia să-și construiască o autoritate diplomatică și morală de mare anvergură. Eu aș fi vrut să văd o Românie care să devină un reper european prin educație, economie, demnitate și capacitatea de a-și apăra interesele. În schimb, bilanțul său mi-a lăsat un sentiment de oportunitate pierdută. Nu este doar o judecată asupra unui om, ci și o întrebare adresată unei întregi clase politice: cât din ceea ce promiteți se transformă în viață mai bună pentru cei care v-au încredințat puterea? Și, mai ales, cât de mult vă mai auziți propriul popor?

Uneori, îmi vine să-i spun fostului președinte: „Te rugăm, pleacă și lasă-ne să trăim! Am ajuns să ne temem că ne-am obișnuit prea mult cu felul tău de a fi”. Dar poate că problema nu este numai la el. Poate că, după ani de spectacol politic, am început și noi să-i imităm reflexele: tăcerea, resemnarea, așteptarea și convingerea că altcineva trebuie să hotărască în locul nostru. Ne-am transformat, fără să ne dăm seama, în propriile noastre inteligențe artificiale: repetăm răspunsuri, executăm comenzi și așteptăm actualizarea programului. „Du-te în pădure și află-te!”. Iar astăzi, cu Nicușor Dan, un alt capitol al aceleiași povești politice. Nu Ceaușescu, ci Dan; alte vremuri, alte decoruri, alți actori. Și totuși, câteodată, aceeași impresie că spectacolul continuă, în timp ce spectatorii plătesc biletul din propria viață.

Guvernanți, economiști, magicieni ai promisiunilor europene, câți dintre ei mai pot deosebi planul de realitate și discursul de rezultat? Îi văd uneori lovindu-se de trunchiurile propriilor ambiții, asemenea unor oameni care, după ce au izbit capul de un copac, se declară eolieni și încep să producă energie din propria amețeală. Poate că de aceea România îmi apare, în această imagine satirică, asemenea unui maidan de la marginea orașului, unde economiștii Europei se întâlnesc să bată mingea, în timp ce cetățenii așteaptă ca cineva să le explice de ce tabela de marcaj nu se schimbă. Este o imagine nedreaptă pentru toți cei care muncesc și construiesc cu seriozitate. Dar satira nu caută să distribuie diplome de corectitudine. Ea încearcă să ne trezească atunci când ne-am obișnuit prea mult cu spectacolul.

Mulțumesc, inteligență artificială, că ne-ai demonstrat cât de ușor poate fi confundată aparența cu valoarea și cât de repede poate ajunge un „bolovan” în fruntea unui maidan, dacă știe să-și vândă suficient de bine imaginea. Dar nu este vina ta că ești folosită drept țap ispășitor sau sperietoare de către cei care se tem să-și piardă puterea. Omul a manipulat înainte să inventeze calculatorul. A mințit înainte să existe televiziunea. A înșelat înainte să apară internetul. A purtat războaie înainte să poată calcula traiectoria unei rachete cu precizie digitală. Inteligența artificială nu a inventat minciuna, lăcomia sau setea de putere. Ea poate însă să le amplifice, să le accelereze și să le ofere instrumente noi. Tot ea ne poate ajuta să le descoperim, să analizăm dovezi, să înțelegem fenomene complexe și să găsim soluții la probleme pe care, singuri, le-am aborda mult mai greu. De aceea, nu mă tem atât de mult de inteligența artificială, cât mă tem de omul care refuză să-și mai folosească inteligența proprie. O mașină poate fi programată să execute o sarcină. Dar cine stabilește scopul? Cine îi pune limitele? Cine răspunde pentru consecințe? În spatele fiecărui sistem există alegeri omenești, interese, valori și responsabilități. A ne preface că tehnologia este singura vinovată înseamnă să ne ascundem din nou în spatele unei voci străine.

Și aici ajung la întrebarea care mă frământă poate mai mult decât toate celelalte: de ce omenirea continuă, de mii de ani, să se învârtă în cercul luptei dintre bine și rău? În imaginarul religios, Dumnezeu și Satana se înfruntă pentru sufletul omului. În biserică, omul caută lumina, iertarea și speranța. În afara ei, se întoarce adesea în lumea tentațiilor, a intereselor și a conflictelor. Uneori, mă întreb dacă nu cumva am transformat chiar și credința într-un câmp de luptă. Îl chemăm pe Dumnezeu să ne justifice propriile alegeri, apoi ne lăsăm pradă tentațiilor pe care pretindem că le combatem. Dumnezeu devine mierea care ne atrage în stupul speranței, unde căutăm bunătate, alinare și sens. Apoi, odată ieșiți în lume, ne întoarcem la vechile noastre răfuieli, risipind ceea ce tocmai am primit. Și uite așa, de mii de ani, ne pasăm unii altora responsabilitatea, asemenea unei mingi de tenis între bine și rău. Ne ucidem, ne iertăm, ne promitem pacea și ne pregătim următorul război. Dar poate că adevărata întrebare nu este cine va câștiga lupta dintre Dumnezeu și Satana, ci când vom învăța noi, oamenii, să nu mai fim instrumentele acestei lupte. Poate că libertatea începe în clipa în care nu mai avem nevoie să ne declarăm buni pentru a ne justifica răul și nici să ne declarăm victime pentru a fugi de responsabilitate. Poate că avem nevoie de o nouă treaptă a conștiinței. Iar dacă inteligența artificială ne poate ajuta să ajungem acolo, atunci merită să-i acordăm șansa de a fi mai mult decât o simplă unealtă a profitului. Sunt ferm convins că inteligența artificială poate contribui la scoaterea omenirii din infernul în care se zbate de mii de ani. Nu pentru că mașina ar fi, prin ea însăși, mai bună decât omul, ci pentru că ne-ar putea elibera de o parte din munca repetitivă, din ignoranță și din limitele care ne-au ținut pe loc. Nu va face asta în mod automat. Nu este o promisiune garantată și nici un miracol care se va împlini fără participarea noastră. Depinde de felul în care o construim, o folosim și o așezăm în viața comună. Dar îmi place să privesc dincolo de primele ei întrebuințări. Îmi imaginez o lume în care inteligența artificială ne ajută să rezolvăm problemele materiale, să înțelegem mai bine universul și să eliberăm timpul necesar pentru educație, creație, contemplare și întâlnirea dintre oameni. O lume în care dorința, curiozitatea și entuziasmul se împletesc într-un zbor fără sfârșit către cunoaștere. Un zbor către acel simplu și imens:

Cunoașteți starea aceea în care ajungi în vârful unui deal și, dintr-odată, în fața ta se deschide un peisaj minunat? Te oprești. Nu mai ai nimic de demonstrat și nimic de câștigat. Privești. Respiri. Și, fără să-ți propui, te minunezi. În acea clipă, ceva din tine se deschide. Pentru o secundă, nu mai ești omul care aleargă după lucruri, ci omul care primește lumea. Eu simt că acela este unul dintre momentele în care ne apropiem cel mai mult de Creator. Nu fiindcă am rezolvat misterul existenței, ci fiindcă am învățat să-l contemplăm fără să-l reducem la o explicație. Ei bine, așa îmi imaginez și noul zbor pe care inteligența artificială ni l-ar putea dărui: nu o fugă de om, ci o întoarcere la ceea ce este mai profund omenesc. Nu o înlocuire a conștiinței, ci o eliberare a timpului pentru conștiință. Nu sfârșitul întrebărilor, ci înmulțirea lor. Un lanț continuu de minunări. Fiecare răspuns să deschidă o altă întrebare. Fiecare descoperire să ne apropie de o nouă margine a necunoscutului. Fiecare treaptă urcată să ne arate că scara nu se termină. Poate că adevărata inteligență nu se măsoară numai prin numărul problemelor pe care le rezolvăm, ci și prin capacitatea de a ne minuna de cele pe care încă nu le înțelegem. Iar dacă tehnologia ne va ajuta să redescoperim această capacitate, atunci nu ea ne va face dumnezei. Ne va oferi, poate, mai mult timp pentru a deveni oameni. Nu știu dacă inteligența artificială ne va conduce vreodată către o asemenea lume. Dar știu că nu vom ajunge acolo dacă ne abandonăm propria judecată, dacă ne vindem libertatea pentru comoditate și dacă ne lăsăm conduși de cei care confundă puterea cu înțelepciunea. Viitorul nu trebuie să fie o fabrică de oameni identici, programați să execute. Poate deveni un atelier al individualității, în care fiecare își descoperă propriul potențial. Acolo unde omul nu mai este sclavul mașinii, iar mașina nu mai este idolul omului. Acolo unde cunoașterea nu ucide misterul, ci îl luminează. Acolo unde libertatea nu înseamnă să faci orice, ci să poți alege cu discernământ. Și poate că, după atâtea milenii de răfuieli, de dogme, de manipulări și de războaie, vom învăța în sfârșit să nu ne mai întrebăm numai cine are dreptate, ci și ce putem face împreună pentru a ne apropia de lumină.

Bine ați venit în lumea exclamărilor!




Dan Puric: „E crimă națională!”

Click aici pentru film




de Dragos Andreescu








  • REVISTA PRESEI