Memoriile lui Brejnev

În anul 1982 apăreau la noi Memoriile lui Leonid Ilici Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice (1964-1982), supliment al revistei „Aurora” a Ambasadei sovietice în România. Memorii parțiale, cuprinzând copilăria, educația, formarea și activitatea politică desfășurată până în 1941, la intrarea țării sale în război. La capătul celor doar 46 de pagini, ni se spune, că despre „luminoasa zi a victoriei vom vorbi aparte.” A apărut o continuare a acestora? Oricum, anul 1982 va fi ulțimul din viața lui Brejnev.

Brejnev, cel mai longeviv conducător sovietic, după Stalin, e cunoscut ca o natură vicleană, un bun negociator, vremea sa fiind considerată drept una de stagnare. „În interiorul URSS orice inovație se lovea de un zid, iar țara s-a trezit aruncată într-o fundătură, condamnată la stagnare pe termen lung și la o profundă criză socială.” (Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, București, Editura Litera, 2015, p. 280).

Ce vrea să ne spună această grăbită desfășurare de amintiri, fapte, evenimente? Între altele, că, deși a provenit din muncitori, în biografia lui figurând un asemenea stadiu, e drept, scurt, ar fi avut o formare serioasă, cu termene firești. Așa să fi fost? În subsidiar, vedem o distincție față de alți lideri de țări comuniste cu studii improvizate, făcute la foc automat. Cât despre ilegalitate, activitate desfășurată clandestin și arestări, nu poate fi vorba, Brejnev născându-se în 1906. Firește, au fost confruntări cu categorii retrograde, pe cale de dispariție, precum chiaburii.

Originea lui Brejnev are de-a face cu viața de uzină, cu  așezarea muncitorească de la Dneprodzerjinsk, pentru care face un cult. Un lider comunist tipic n-are cum să evite aceasta. Fascinația cea mai timpurie a exercitat-o sirena uzinei, care „vuia gros”, lui părându-i că se aude pe tot pământul, în condițiile în care nu exista radio, iar muncitorii nu aveau ceasuri. „Toată socoteala timpului, tot modul de viață, obiceiurile, însăși munca oamenilor, într-un cuvânt viața întreagă  se rânduiau după sirenă.” În această uzină lucra tatăl său și va munci el însuși în două rânduri.  El se definește „rus de naționalitate, iar de origine proletar get-beget, siderurgist din tată-n fiu. Cam asta e tot ce știu despre genealogia mea.”

Părinții lui cunoșteau carte, mama chiar obișnuia să citească, prin urmare înțelegeau efortul de a-i școlariza pe copii. Brejnev este admis, spre surprinderea părinților și a străzii sale, la liceu, intrând în rândul „bursierilor statului”, ceea ce însemna, în schimbul rezultatelor bune, că era scutit de plata taxei școlare neobișnuit de mari, de 64 ruble aur. La absolvire, a fost angajat în uzină, ca fochist, apoi lăcătuș, sirena cu sunetul ei cunoscut sunând și pentru el, care a intrat pe poartă împreună cu tatăl său. La scurtă vreme, uzina s-a închis. Au apărut consecințe ale războiului civil: seceta cumplită, foametea care s-a abătut peste întreaga Ucraină.

În anul 1923 se înscrie la Școala tehnică de cadastru din Kursk, de patru ani, în care studiază, la nivel de institut, geodezie, geologie generală, pedologie, geografie, statistica agrară, materii de specialitate. Lucrează direct la aratul pământului, semănatul, recoltatul, „atașându-mă de-a binelea de pământ.” De asemenea, ca tehnician cadastral se ocupă de restructurarea a milioane de hectare de pământ desțelenit, a înființat colhozuri, întocmea hărți noi, primea hărți ale folosirii organizate, științifice a pământurilor în colhozuri.  A fost, afirmă el, ritos, „în miezul evenimentelor celei mai mari revoluții sociale la sate”, simțindu-se ca reprezentant împuternicit al noii puteri în ochii a sute de oameni. Devenit comsomolist, organiza campanii de masă pentru combaterea analfabetismului, inaugura case de lectură, scria gazete de perete, ținea întruniri la sate, înfrunta chiaburi pe ogoare și în adunări, primea amenințări de la aceștia. Încerca, după expresia sa, să le facă pe toate.

1929 a fost an de cotitură în construcția socialistă, când alături de dezvoltarea industriei, ramură principală a economiei naționale, a început să se creeze marea agricultură mecanizată. Colhozurile au ajuns să reunească, peste doar doi ani, mai bine de jumătate din gospodăriile individuale din țară. În același timp, industria, aflată în prima linie a luptei pentru socialism, abia prindea puteri. „Țara avea nevoie de metal, două treimi din fontă se produceau de uzinele din sud, cea mai mare dintre ele se considera a fi Uzina Dneprovski(…), înseamnă că locul meu e acolo.” În același timp, cu revenirea la uzina lui dragă,  intră și la institut. Alegerea făcută a fost în acord, ca și alte decizii, cu ceea ce el numește „simțul patriei”, cu înțelegerea nevoilor adânci ale patriei socialiste. Drumul fiecăruia, afirmă autorul,,este drumul slujirii devotate a poporului, a partidului. Apropo, în 1931, este primit în partid, în uzină, înlocuindu-l pe candidatul de partid care fusese el însuși în ulltimii ani, la institut, este ales secretar al comitetului de partid, fapt care a fost interpretat ca un semn de încredere din partea colegilor.

Imediat după obținerea diplomei de inginer de instalații de forță termică, în viața lui se produce „o nouă cotitură”: încorporarea în Armata Roșie. Este repartizat la o școală de tancuri, Academia de blindate din Transbaikalia. Aici pregătirea ridică multe dificultăți, privațiuni, face, între altele, marșuri pedestre, lungi, cu bătături la picioare, iar o dată au traversat, înot, un râu, apa era rece, după care au executat comanda „fuga marș”.  A fost numit comandant de pluton, iar mai apoi, comandant al companiei a doua, respectiv locțiitor politic al unității.

Curând, după lăsarea la vatră, a fost numit vicepreședinte al Comitetului Executiv al Sovietului Orășenesc Dneprodjerjinsk. Nu era prima funcție politică avută. „Mutări, numiri, noi întâlniri și treburi de care trebuia să mă ocup” au fost, toate, schimbări folositoare.

În fine, în 1940, în condițiile pericolului de război, Comitetul regional de partid Dnepropetrovsk primește din partea CC al PC(B) al URSS de a transfera o parte din întreprinderile din regiune pe linia producției de mijloace tehnice militare. În același timp, sosea  o dispoziție privind instituirea funcției de secretar al comitetului regional  pentru industria de apărare. A fost numit un specialist cu o bună pregătire tehnică, cunoscător al siderurgiei și un bun organizator. Adică Brejnev însuși.

În esență, cam astea sunt faptele. O scriere oficială, rece, lipsită de trăire, emoție. Rememorarea întâmplârilor la distanță nu face posibilă, aici cel puțin,  participarea sufletească. Au loc o seamă de evenimente care aproape că-l cuprind pur și simplu în vârtejul lor. Totul se organizează firesc, fără dubiu, fără niciun eșec, fie el și de parcurs, parcă ar fi o autobiografie, mai extinsă, cum îi va fi fost cerută nu o dată politicianului. Scrierea unuia care se vedea un învingător?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*