Gemând (pre)limba în melisme…

Nu are nimeni nimic cu ei… Treaba e să nu rămână numai ei pe post de „artiști”… Că am mai trăit noi din astea, zise și vânturate ca dovezi dintr-un puț al negândirii, nonrațiunii însămânțată „politically correct” drept mostră a nerespecării egalității de șanse, ba chiar a discriminării fățișe… Și am răbdat deja prea multe vorbe tânguite pe la urechile noastre, pe atunci de oameni cumsecade, azi de discriminatori, xenofobi, semiți, anti-rasiali și alte genuri fără gen în acronime despicând limba… De atâtea ori ne-am arătat mult prea înțelegători, ba, am zis, „lasă, să fie și ei ca noi”… Că e loc pentru toată lumea… Chiar dacă ne despărțeau câteva clase, cel puțin de școală… Apoi ne-am trezit călăriți, împinși, împunși, dați la o parte, alungați și exilați… Să rămână numai ei, sărmanii de ieri, „domnii” de (mai) apoi…

Acum se vor și maneliștii cu „patalama”, nu doar la vedere, ci având o recunoaștere oficială… Că ei au școala în sânge și nu le trebuie nici stiluri, nici genuri, nu?!… Și grav e când le suflă în arcuș și feluriți petiționari de sinecuri, abonați ai vieții în oficine de făcut nimic pentru noi, de toate pentru ei, și care nu doar le țin isonul ci le mai și freacă, în noua formă de tăiat frunză la câini, arcușul cu maglavaisul de ceară al interesului… Că, atunci, o iau de-a dreptul lucurile la vale… Și nici măcar nu se mai rostogolesc, că nu mai au de pe ce, scara de valori având treptele nu doar șubrede, putrede, ci desfăcute…

Or, când un membru CNA se pog(c)oară (!) cu vorbe de duh peste noi, când ne înțelepțește cu șabloane de corectitudine inventată, poate și conjunctural achitată, iar artiștii, adevărații artiști, tac, înseamnă că nimic nu mai contează… Nici măcar ultimele așchii ale treptelor din ceea ce a fost, cândva, o scară a valoriii… Înseamnă că nu mai avem puterea de a le pune la loc și ne supunem, în comorbiditatea sistemului, linșării, lapidării, exilării din rosturile noastre… Și este mai mult decât o impertinență să latri, ca membru CNA, către un radiodifuzor nemulțumit pe drept de banii care se preling prin organismele de (in)gestiune a drepturilor de  autor, că „maneliștii sunt un fel artiști”… Dixit, duduia Cristina Pocora (Punctum!)…. Și că nu trebuie să ne lamentăm, nici măcar ca difuzori de muzică, pentru invazia acestei specii cu subspecii…

Muzicienii, fie tenori, folkiști ori interpreți de muzică ușoară sau populară, își adună cu greu astăzi fărâmele fărâmițate de pandemie, iar maneliștii, sunt împinși în față ca „artiști”… Și în loc să desfacem firul în patru, să vedem cum a fost posibil ca maneliștii să primescă ajutoarele bănești de pandemie destinate artiștilor, actorilor, scriitorilor, noi venim și le facem un soclu?! În loc de un binemeritat eșafod, noi le clădim un piedestal din injustiția ajunsă politică, nu doar de partid(e), ci de stat?… Sau totul este un suflu orchestrat menit a rezolva problemele celor ce au dat și ale celor ce au încasat diurnele de pandemie în vreme ce adevărații artiști făceau foamea de la un împrumut la altul?… Poate este vorba doar de rezolvarea amiabil gestionată de către sistem a dosarelor cu iz penal deschise zecilor de maneliști și nonmaneliștii (că există și așa ceva, având și ei buruienile lor sufocante în stilul nestil!)… Iar prin aceasta încercare de a le „decerna” recunoașterea oficială ca artiști se urmărește, nu atât o problemă de castă sangvină (!), ci includerea în nomenclatorul de meserii ca artiști pentru a face dovada dreptului de a fi primit legal acei bani pentru care astăzi ar merita niscai răcoreală?…

Un puroi uriaș a cuprins în mâzga-i de pecingine de impostură, sinecuri, beneficii nemeritate, segment după segment…. Iar faptul că din gestiunea colectivă a drepturilor de autor s-au scurs banii către o specie nerecunoscută în nomenclatorul locurilor de muncă denotă nivelul de putregai al unui sistem cvasicăpușat…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*