Așezare milenară tip Hamangia, la Constanța…

Noi săpături în Constanța au scos la suprafață urme de locuire de acum circa 7.000 – 7.500 de ani. Ca epocă, urmele aparțin neoliticului, iar ca și civilizație, aparțin culturii dobrogene Hamangia. Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria, Dobrogea, astăzi satul Baia, jud Tulcea.Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României și, într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (în zona Varna și Burgas) și sporadic la NE de Dunăre. Cu ajutorul datării cu radiocarbon s-a constatat că Cultura Hamangia s-a dezvoltat în mileniile șase-cinci î.Hr. (înainte de 4700 î.Hr.).Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populație venită din Anatolia.Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la nașterea variantei pontice a culturii Gumelnița, influențând-o și pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia au fost sincronizate de arheologi cu evoluția culturilor Criș și Boian.

Săpăturile au scos la lumină 21 de complexe arheologice (gropi de diferite dimensiuni bogate în material ceramic) și o depunere funerară, după cum a spus arheologul Octavian Mitroi, cel care s-a ocupat de această săpătură de salvare.Indicii de locuire în zonă sunt din anul 2005, când un coleg de-al său, Cătălin Nopcea, a descoperit un alt mormânt într-o altă parcare. Toate acestea  indicau o așezare în zonă. „Erau indicii că între Carrefour și Palazu Mare se află o așezare neolitică tip Hamangia”, a explicat arheologul Octavian Mitroi. „La liziera din apropiere de Palazu Mare, se pare că e zona de locuire efectivă”.Cultura Hamangia este recunoscută în general după ceramică, renumită fiind cea decorată cu linii punctate. „Aia care zici că e trasă la mașina de cusut”, zâmbește arheologul arătându-ne-o prin geamurile vitrinei. „Dar aici avem o piesă și mai interesantă”, zice uitându-se la un ciob mai mare. „E un fund de vas de dimensiuni mari care, înainte de ardere, când lutul era moale, a fost așezat pe o împletitură, pe o rogojină… că s-a imprimat în el”. Octavian Mitroi povestește toate acestea lângă vitrina în care a expus tot ce i s-a părut mai interesant din ce a găsit: patru topoare, fragmente de lame de silex, o râșniță și „frecătorul” (cum îi spun arheologii) cu care oamenii măcinau grâul, și ceramica întreagă sau fragmentară, desigur.

Crâmpeie de viață se pot extrage din obiecte de-astea” spune el.În spate se poate observa și un afiș cu fotografii de la săpăturile arheologice. Într-una dintre acestea se conturează foarte clar craniul scheletului găsit în parcare. „El este Tom”, așa l-au botezat arheologii, „foarte vechiul meu prieten”, zâmbește tânărul arheolog. După ce a dat la o parte pământul până la zona de interes, a început să sape acolo unde, prin culoare, pământul îi indica o intervenție umană. Așa au început a se contura gropile. Mai mici și mai mari, mai cilindrice, sau mai neregulate. „Este posibil ca cele mai mari să fi fost inițial folosite pentru extragerea lutului. Apoi au devenit un fel de gropi în care aruncau gunoiul. Gunoi care pentru noi e foarte interesant acum”, zâmbește. Are o teorie despre gropi și morminte, prin analogie. La Durankulak, în Bulgaria (la granița cu România), s-a descoperit o mare necropolă la marginea căreia s-au găsit astfel de gropi în care se aruncau, probabil, resturile de la „banchetele funerare” sau de la pomeni .Când l-au găsit pe Tom, se gândeau că e de fapt o altă groapă menajeră. De aceea, mare a fost surpriza generală. Pe lângă oseminte sau deasupra, nu s-a găsit mai nimic, dar când au început a săpa sub el, au găsit ofrande: oase de animale (ofrande de carne) și o bună parte dintr-o strachină (ca vas ceramic). Nu s-au găsit bijuterii, de exemplu, cum s-au găsit în alte morminte din epocă. Erau la mare căutare atunci bijuteriile făcute dintr-o scoică ce trăia în Marea Neagră: Spondylus. Din fotografie se vede că Tom avea o dantură impecabilă, un caz rarisim pentru acea vreme: toți dinții sunt frumos aliniați. „Probabil că a murit destul de tânăr, înainte să înceapă să i se strice dinții. Dar pe masa antropologului va spune mai multe: vârstă, ce stil de viață ducea…” „Erau oameni descurcăreți, inventivi, care-și puteau permite să se ocupe și de partea estetică – de exemplu, vasele ceramice ornate cu atâta migală… Aveau simțul frumosului și aveau timp. Nu par să fi fost copleșiți de greutăți”, încheie tot cu zâmbetul pe buze Octavian Mitroi, neuitând să le mulțumească celor două colege care l-au ajutat și fără de care spune că n-ar fi terminat la timp: Valentina Voinea și Oana Grigoruță.

Urme strămoșești de mii de ani sunt sub pașii noștri neștiutori și șovăielnici. Acum când știm ce comori se ascund sub pământ poate vom călca mai cu grijă… (G.V.G.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*