Trăim într-un nou război rece sau în varianta hibrida a celui prin care s-a consacrat sintagma, iar un război presupune, intre multe altele, și linii ale frontului, care în acest caz sunt și ele hibride. În limbajul politico-diplomatic se vorbește tot mai mult de la o vreme despre o „linie roșie”, adică de o limită care nu trebuie depășită.
Legenda spune că expresia a apărut în 1929, în contextul dezbaterilor între marile puteri ale vremii pe tema gestionării situației de după prăbușirea Imperiului Otoman, când s-a încheiat acordul „Red Line Agreement”, între marile companii petroliere occidentale asupra împărțirii prin frontiere sau alte linii de demarcație a marelui stat multinațional din Levant. Atunci, un om de afaceri armean, Calust Gulbenkian, ar fi trasat cu creion roșu liniile despărțitoare intre perimetrele de exploatare (și de influenta ) a bogățiilor din arealul postotoman. Prin extensie, „linia roșie” a ajuns să definească orice limită teritorială în disputele expansioniste dintre state, în mod riguros si ferm.
Încheierea – cel puțin declarativă– a războiului rece a readus în actualitate expresia, în contextul dezmembrării URSS și a expansiunii impetuoase spre Est a UE și NATO ,, în spațiul central și estic al Europei din care a făcut parte fie republici unionale sovietice, fie state membre ale Tratatului de la Varsovia, și el desființat. Atunci, președintele Elțin a vorbit de o „linie roșie” pe care „marșul spre Est” al Occidentului nu trebuie să o depășească, dar tânăra Federatie Rusa n-a reușit să-l stăvilească.
Astazi, Moscova reafirmă, într-o situație cu totul diferită exigențele respectării „liniei roșii” care fixează „sfera de interese privilegiate” a Rusiei, definită în doctrina militară a Rusiei. Ziaristul francez Laurent Marchand remarca, în 2014, faptul că în timp ce liniile roșii ale Washingtonului nu sunt clar trasate, cele ale Moscovei sunt cât se poate de precis delimitate”. Mai concret, un comentator de la postul de radio Deutsche Welle susține că pentru Rusia „linia roșie” definește spațiul postsovietic de sfera de influenta euroatlantica. Aici se află state postsovietice – Ucraina, Belarus, R. Moldova, statele din nordul Caucazului, care sunt încurajate din Occident prin diferite formule să se apropie de UE și NATO în perspectiva unei eventuale aderări a lor la aceste structuri, chiar dacă aceste sugestii și invitații voalate nu sunt angajante. Fapt care întreține o stare de incertitudine și nesiguranta în zona de interfață dintre lumea euroatlantică și cea eurasiatica. Ucraina este în această privință un evident și tragic exemplu. Presedintele Frantei Macron s-a pronunțat recent pentru o definire clară a liniilor roșii în raport cu Rusia, căci „acesta este singurul mod de a fi credibil”, dar și aceasta propunere a sa plutește în ambiguitate.
În ce o privește, Rusia are o poziție cât se poate de clar exprimată în această privință. În mesajul său anual pronunțat în cele două Camere ale Parlamentului, presedintele Vladimir Putin declara că pentru anumite țări a hărțui Rusia a devenit „un soi de sport nou”, dar dacă până acumm răspunsul Moscovei a fost în context „rezervat”, și „fară nicio ironie, modest”, „dacă cineva ne ia bunele intenții drept indiferență sau slăbiciune, (…) ar trebui să știe că răspunsul Rusiei va fi asimetric, rapid și dur”. Și, a avertizat liderul de la Kremlin, „unde este această linie roșie, asta decidem noi singuri, în fiecare caz concret în parte”.
„Rusia are propriile “linii roșii” în politică, iar Occidentul trebuie sa le respecte, a declarat ministrul rus de Externe Serghei Lavrov. El a afirmat că Rusia are dreptul să apere interesele conaţionalilor săi, mai ales atunci când aceştia sunt persecutați în multe țări, când drepturile lor sunt încălcate, așa cum s-a întâmplat în Ucraina. Potrivit afirmaţiilor sale, şi evenimentele din luna august 2008, când Georgia a atacat Osetia de Sud şi forţele de pace ruse, au reprezentat “o linie roşie”. „Rusia are interese şi lumea trebuie să ţină minte acest lucru. Rusia are linii roşii. Consider că politicienii serioşi din Europa înţeleg faptul că aceste linii roşii trebuie respectate, la fel cum au fost respectate în timpul războiului rece”.
Iar politologul rus FeodorLukianov avansează o explicație a evoluțiilor nedorite care au condus la noua delimitare antagonistă în imediata vecinătate a frontierelor Rusiei. „Tot ce se întâmpla în anii ‘2000 în spaţiul post-sovietic, – spune Lukianov, – inclusiv războiul ruso-georgian, este puţin probabil să se fi produs aşa cum a fost, dacă nu exista un factor extern puternic, dacă nu se producea activizarea bruscă a politicii americane, încercarea preşedintelui Bush de a aduce într-un ritm accelerat un şir de state ex-sovietice în structurile nord-atlantice. Prin urmare, a funcţionat legea acţiunii şi reacţiunii – cu cât e mai mare presiunea, cu atât e mai mare răspunsul”. Toate aceste evoluţii, în opinia lui Feodor Lukianov, şi-au atins apogeul în războiul din 2008 din Georgia.
„Voinţa americanilor de a trece în sfârşit peste linia roşie ca să finalizeze procesul delegitimării Uniunii Sovietice s-a ciocnit de dorinţa fermă a Rusiei de a le arăta că ei nu vor trece peste această linie roşie. Şi Rusia a reuşit. Altceva este că Rusia nu ştie ce să facă mai departe şi nici nu vrea să facă ceva. Eu cred că abia după conflictul ruso-georgian, ale cărui consecinţe le-a agravat recesiunea economică, Rusia a început să-şi reconsidere rolul său în spaţiul post-sovietic – ceea ce poate să facă şi-şi doreşte, şi ceea ce nu poate şi nu trebuie să-şi dorească”.
Lasă un răspuns