„Infailibilitatea” Papală

Alţi privilegiaţi ai scaunului Apostolului Petru – Vicarius Christi au avut aceleaşi premiere pontife, aceleaşi anateme aruncate asupra regilor/ împăraţi germani, aceleaşi demiteri şi depuneri ale papistaşilor de către regii/ împăraţii germani, aceleaşi înfruntări sângeroase între grupările aristocrate romane favorabile unuia sau altuia dintre pretendenţii urcării pe scaunul lui Petru,  aceleaşi uzurpări şi reciprocităţi sancte între aleşii lui Petru, aceleaşi confruntări armate papale de o parte şi de alta, de la un castel la un palat, aceleaşi arestări şi întemniţări şi de o parte şi de alta, aceleaşi otrăviri într-o perpetuă confruntare infailibilă dintre papi şi antipapi.

Benedict al VIII-lea (1012-1024) şi-a început domnia cu antipapa Grigore al VI-lea (1012). A fost un îndârjit reformator împotiva căsătoriei preoţilor, impunând lipsirea de libertate asupra copiilor naturali ai preoţilor. Silvestru al III-lea (1045-1046), a domnit în paralel cu antipapa Grigore al VI-lea (1045-1046), ambii au fost depuşi de împăratul Henric al III-lea (1039-1056). Benedict al X-lea (1058-1059), a fost alungat de confratele său, antipapa Nicolae al II-lea (1058-1061). Alexandru al II-lea (1061-1073), a fost liderul Patariei de la Milano, o mişcare populară antiaristocraţie, anticler superior, antisimonie, care a avut de înfruntat pontificatul antipapei Honorius al II-lea (1061-1072). Grigore al VII-lea (1073-1085), promotorul instaurării <<dreptei ordini>>, prin înfăptuirea <<Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ>>, sub conducerea urmaşului lui Petru, locţiitorul lui Cristos, care „l-a statornicit pe Petru ca principe şi peste Împărăţiile lumii.” (G. Buchheit, Das Papsttum. Von seiner Einsetzung bis zum Pontifikat Paulus VI,1962, p. 161)

În pontificatul său s-a petrecut celebra umilire a la Canossa, cetatea marchizei Mathilda de Tuscia, unde se retrăsese papa, afurisindu-l pe împăratul Henric al IV-lea. Monarhul penitent a îndurat batjocura papei vreme de trei zile pentru a scăpa de anatemă. Henric al IV-lea s-a răzbunat numind în sinodul de la Brixen pe antipapa Clement al III-lea. Grigore al VII-lea a murit în exil.

Clement al III-lea (1080/ 1084-1100), l-a avut coleg pe antipapa Victor al III-lea (1086-1087), care în sinodul de la Benevent l-a excomunicat pe Clement. Urban al II-lea (1088-1099), a fost la rândul său excomunicat de Clement al III-lea. În timpul lor s-a organizat cruciada I-a (1096-1099), fixându-se plecarea la 15 August 1096, compusă din 4 grupe de cruciaţi nobili, cu peste 200.000 de luptători. Paschalis al II-lea (1099-1118), a început radical mandatul său, arestându-i pe cei doi antipapi Teodoric (1100-1102) şi Albert (1102) şi închizându-i într-o mănăstire. A apărut însă şi un al treilea antipapă Silvestru al IV-lea (1105-1111), dar după câteva zile a fost alungat, fără să renunţe la pretenţiile sale. Paschalis al II-lea a intrat în conflict cu împăratul Henric al V-lea, care l-a ţinut în temniţă două luni de zile. Grigore al VIII-lea (1118-1121), antipapă l-a uzurpat pe Gelasius al II-lea (1118-1119), dar şi el a fost uzurpat de Calixt al II-lea (1119-1124), episcop reformator, care a pornit în fruntea armatei sale spre cetatea Sutri, unde se retrăsese Grigore al VIII-lea. Cetatea a fost cucerită, antipapa prins, despuiat de toate însemnele pontificale, purtat prin Roma în văzul populaţiei şi închis în abaţia La Cava. Adepţii săi au ales un alt antipapă Celestin al II-lea (1124), care a fost înlăturat de o revoltă şi înlocuit cu alt antipapă Honorius al II-lea (1124-1130).

Honorius al II-lea a confirmat Ordinul Premonstratens, fondat de sfântul Norbert de Xanten în anul 1126. Existența acestui ordin se afirmă că s-ar fi prelungit până astăzi fără a exista și dovezi în acest sens. După 1990 el și-a făcut simțită prezența  şi în România,se pare fără personalitate juridică, ridicând aceleaşi pretenţii absurde de a acapara proprietăţi imobile, sub pretxtul că le-ar fi avut pe vremuri prin bunăvoinţa regilor unguri şi apoi a statului maghiar. Aceștia au solicitat retrocedarea  „Băile Felix şi a imobilelor aparţinătoare – hoteluri, case, restaurante, edificii, a pădurii, spaţiului intravilan.” (Mariana Gavrilă, Ordinul Premonstratens <<Sfântul Ştefan-Primul Martir>> din Oradea revendică staţiunea Băile Felix, în Ziua – joi, 22 ianuarie 1998)

Ordinul Premonstratens, deşi a rămas agăţat de România după anii 1990, ca o stafie ce bântuie, pretenţiile lui sunt vii, sunt multe, sunt absurde, sunt tendenţioase.

 „Ordinul călugăresc fără călugări n-a avut adepţi în România în ultimii 45 de ani, însă, potrivit regulilor sale, după moartea ultimului membru al Ordinului, timp de 99 de ani, în faţa Sfântului Scaun rezistă <<dreptul de proprietate>>. Toţi au dreptul, numai noi îndatoriri.” (Constantin Moşincat, Paşi pe Caldarâm De la Pace la Diktat (1815-Viena-1940) Încrustări Istorice buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus – Oradea, 2020, p. 319)

Inocenţiu al II-lea (1130-1143), susţinut şi de mănăstirea Cluny, prin marii monahi Bernard de Clairvaux şi Petru Venerabilul, a venit în contrapartidă cu antipapa Anaclet al II-lea (1130-1138), iar din 1138 cu alt antipapă Victor al IV-lea (1138). În 1139, Inocenţiu al II-lea devine prizonierul ducelui normand Roger al II-lea.

Lucius al II-lea (1144-1145), în timpul său Roma devine republică, condusă de un Patricius. Pontiful a sfârşit tragic, lovit cu pietre în toiul luptelor de pe Capitoliu.

Eugen al III-lea (1145-1153), a urzit cruciada a II-a (1147-1149), apelând la regele Franţei Ludovic al VII-lea (1137-1180), împăratul Germaniei Conrad al III-lea (1138-1152) şi la renumitul abate Bernard de Clairvaux, acordând tuturor cruciaţilor indulgenţa plenară. Cruciadă pornită în 1147, cu toate indulgenţele papale a avut un eşec total. Din cauza orgoliului exagerat şi a corupţiei fără margini, a desfrâului sacru Colegiul cardinalilor era numit de patricianul Romei, Arnold de Brescia, canonic augustinian, <<peşteră de tâlhari>>.

Alexandru al III-lea (1159-1181), a domnit cu antipapa Victor al IV-lea (1159-1164), iar după moartea lui Victor al IV-lea, cu antipapa Paschalis al III-lea (1164-1168) şi după moartea antipapei Paschalis, cu antipapa Calixt al III-lea (1168-1178) care a fost proscris, urmat de alt antipapă Inocenţiu al III-lea (1179-1180).

Clement al III-lea (1187-1191), a pregătit cruciada a III-a (1189-1192), cu participarea celor 3 mari monarhi Friederich I Barbarosa (1151-1190), împăratul german, Richard Inimă de Leu (1189-1199), regele englez şi Filip al II-lea (1180-1223) regele francez. Au plecat în 24 Aprilie 1189, de Ziua Sf. M.Mc. Gheorghe pe ruta Regensburg – Ungaria – Balcani – Bizanţ – Asia Mică – Armenia. Împăratul german  Friederich I Barbarosa s-a înecat în râul Selef / Kalykadnus – Cilicia. Fiul său Ducele Frederic de Suabia a preluat comanda ajungând până la Acra, murind în Ianuarie 1191. Filip al II-lea s-a certat cu Richard Inimă de Leu şi s-a întors în Franţa.

Inocenţiu al III-lea (1198-1216), a organizat cruciada a IV-a (1202-1204). Republica Veneţia s-a angajat să asigure transportul cruciaţilor contra unei sume mari de bani. În anul 1201, fiul împăratului bizantin Isac II Anghelos, detronat şi orbit de fratele său, Alexios III Anghelos, Alexios IV, a plecat în Apus să ceară ajutor cruciaţilor pentru reînscăunarea tatălui său. Dogele Enrico Dandolo a îndreptat cruciada spre Constantinopol, l-a repus pe Isac II Angelos, cerându-i 100.000 de mărci pe care nu i-a putut plăti. O revoltă din Constantinopol l-a detronat şi la pus pe tron pe Alexios V Dukkas, dar nici acesta n-a putut plăti. Atunci veneţienii au asediat Cetatea bizantină în Vinerea Patimilor, 13 Aprilie 1204, pe care au trecut-o prin foc şi sabie timp de 3 zile, printr-o barbarie de care păgânii s-ar fi cutremurat. Atunci au pus bazele unui Imperiu latin şi a unui Patriarhat catolic. Sub Inocenţiu al III-lea – Vicarius Christi, Curia papală a devenit instanţa supremă a tuturor deciziilor de drept în biserică. Tot el a aprobat Ordinul Franciscan întemeiat de Francisc d’Assisi.

Grigore al IX-lea (1227-1241), i-a canonizat pe Francisc d’Assisi la 16 Iulie 1228, pe Anton de Padova în 1232, pe întemeietorul Ordinului Dominicanilor, Dominic în 1234 şi pe prima franciscană germană Elisabeta de Turingia în 1235. În vremea sa s-a desfăşurat cruciada a V-a (1228-1230)

Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), venea din stirpea aristocraţiei imperiale germane, un mare jurist, lucid şi echilibrat din punct de vedere politic. În timpul lui a avut loc cruciada a VI-a (1248-1254), condusă de regele Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1279), care după un început promiţător a căzut prizonier cu armată cu tot la egipteni în anul 1250, abia putând să se răscumpăre cu o sumă imensă de bani. Germania a culminat ca un teatru de operaţii dintre papă şi împărat, dintre principi şi împărat. Italia a devenit la rândul ei un câmp de luptă între Guelfi şi Ghibelini. Dante Alighieri (1265-1321), marele poet şi scriitor florentin a fost membru marcant şi partizan activ al guelfilor albi din Florenţa, fapt pentru care a fost exilat definitiv, din patria sa natală, murind după o carieră literară genială la Ravena.

Cruciada a VII-a (1270), a avut loc fără îndemnul şi binecuvântarea papei, întrucât scaunul lui Petru a rămas vacant din 29 Noiembrie 1268 – până la 1 Septembrie 1271. Cu conducerea cruciadei s-a încumetat tot Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franţei, care ajuns la Tunis, după nereuşita convertirii emirului Tunisului, alături de o parte a armatei au pierit de ciumă şi dizenterie. Fiul său Filip al III-lea (1270-1285) a încheiat un armistiţiu cu arabii, apoi s-a întors în Franţa, luând astfel, sfârşit seria cruciadelor clasice, fără ca Ţara Sfântă – Palestina să fie eliberată de sub arabi.

„În realitate, au fost mai mult de 12 expediţii între Europa şi Palestina.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1992, p. 252)

Celestin al V-lea (1294), călugăr benedictin, eremit, supranumit <<Papă-înger>>, profund evlavios, dar novice în diplomaţia Curiei papale, fapt care l-a determinat să se retragă, îmbrăcând iarăşi rasa monahală, cu rugămintea de a se retrage în vechea sa chilie, cerere respinsă de urmaşul său Bonifaciu al VIII-lea, care l-a închis în castelul Fumone până la 19 Mai 1296, când a fost ajutat să moară.

Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), a emis erudita şi stupida bulă, <<estra Ecclesiam Romanam nulla salus!>> „În afara Bisericii Romane nu există mântuire!”

Biserica lor, respectiv confesiunea romano-catolică are de fapt trei capete, Hristos într-o ipostasă mai redusă ca dimensiune divină, Petru într-o configuraţie normală de întreită lepădare şi Vicarius, cel bolnav, prea simplu, degenerat, eretic, prea lumesc, prea imoral, dar cu un volum mult mai mare de ambiţie decât cel normal, fiindcă infailibilitatea papală permite falsuri, eresuri, schisme, anateme, imoralitate, corupţie, ucideri, deoarece „Papa nu poate fi judecat de nici un om, (nici măcar de Dumnezeu, fiindcă el este Zeul pământului, n.a.) (August Franzen/ Remigius Baumer, Papstgeschichte Das Petrusamt in seiner Idee und in seiner geschichtlichen Verwirklichung in der Kirche, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1974, p. 247)

Clement al V-lea (1305-1314), deschide poarta „robiei babilonice a papilor”, mutându-şi forţat reşedinţa după voinţa regelui francez la Avignon, din anul 1309, exil care a durat 70 de ani. Clement al V-lea a rămas celebru prin desfiinţarea Ordinului Templierilor, cerută imperios de Filip cel Frumos, regele Franţei, pentru a le sechestra marile averi, ştirbindu-le demnitatea, prestigiul, ştergându-i din istorie.

Ioan al XXII-lea (1316-1334), a fost încoronat la Lyon. S-a confruntat cu doi monarhi puternici Ludovic al IV-lea de Bavaria şi Frederic cel Frumos de Austria. De partea lui Ludovic al IV-lea de Bavaria se aflau conducătorii Ordinului, franciscanii-spirituali Michele di Cesena, Bonagrazia, William of Ockham şi rectorul Universităţii din Paris Marsilius de Padova, autorul celebrei lucrări Defensor Pacis – Apărătorul Păcii, închinată lui Ludovic de Bavaria, fiind cea mai influentă scriere a veacului al XIV-lea, a cărei teză concretiza raporturile dintre Biserică şi Stat, puteri prin care se poate aşterne pacea sau se poate zdruncina. „Răul fundamental este pretenţia Papei asupra puterii depline. Poporul încredinţează unui domnitor exerciţiul puterii. Puterea Bisericii este delegată, preoţii şi episcopii îşi primesc puterea prin laici, Biserica este subordonată Statului, iar primatul Episcopatului roman este onorific.” (E. Hillenbrand, Kurie und Generalkapitel des Predigerordens unter Johannes XXII. (1316-34): Adel und Kirche, 1968)

Papa Ioan al XXII-lea a condamnat 5 propoziţii din lucrare lui Marsilius de Padova:

„Prin plata banului de impozit, Cristos a voit să dovedească supunerea Sa în faţa autorităţii lumeşti;

  1. Petru nu a deţinut o putere mai mare decât ceilalţi Apostoli;
  2. Împăratul are dreptul de a-l depune şi de a-l pedepsi pe Papă;
  3. Toţi preoţii, episcopii sunt egali în rang;
  4. Preoţii nu deţin de la sine nici o putere punitivă, ci o au numai conferită de Împărat.” (J. E. Weakland, Johann XXII before his Pontificate, 1244-1316: AHP 10, 1972)

În anul 1327 ghibelinii lui Dante Alighieri l-au invitat pe Ludovic de Bavaria, la Milano încoronându-l rege al Lombardiei, apoi la Roma a fost încoronat împărat de către cardinalul Sciarra Colonna, iar Marsilius de Padova a devenit vicar al Romei. Susţinut de adunarea poporului roman Împăratul Ludovic l-a depus pe papa Ioan al XXII-lea, înlocuindu-l cu antipapa Nicolae al V-lea.

Urban al VI-lea (1378-1389), încoronat la Roma, a domnit în paralel cu antipapa Clement al VII-lea (1378-1394), care şi-a ales reşedinţa la Avignon, provocându-se  astfel schisma papală cu doi pontifi, două Curii, lupte aprige şi pretinse sume de bani.

În 1385, Carol de Durazzo, rege al Neapolei a conjurat cu 6 cardinali împotriva lui Urban al VI-lea, dar acesta i-a deconspirat, l-a excomunicat pe rege, iar pe cardinali după ce i-a încarcerat, i-a graţiat executându-i.

Bonifaciu al IX-lea (1389-1404), şi-a exercitat mandatul alături de nepotism, de antipapa Clement al VII-lea şi de alt antipapă Benedict al XIII-lea (1394-1417/ 1423). Conciliu I de la Paris din 3-8 Februarie 1395, a cerut abdicarea ambilor papi pentru a se pune capăt schismei. Moartea lui Bonifaciu al IX-lea n-a eliminat schisma, fiindcă a fost ales alt papistaş Inocenţiu al VII-lea (1404-1406), iar după moartea acestuia a fost uns Grigore al XII-lea (1406-1415). Conciliul de la Pisa din 25 Martie -5 iunie 1409, i-a depus pe Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea, ca schismatici notorii şi eretici pe măsură.

Alexandru al V-lea (1409-1410), un monah grec din Ordinul franciscan, cu studii strălucite la Oxford, Paris şi Pavia. Deoarece Benedict al XIII-lea (1394-1417/ 1423) şi Grigore al XII-lea (1406-1415) nu s-au retras în urma hotărârii pronunţate de Conciliu din Pisa, din anul 1409, creştinătatea romană se mândrea cu trei papi. „În loc de unitate, de la <<nelegiuitul dualism>> s-a ajuns la <<blestemata triplicitate>>. (A. Maier, Die <<Bibliotheca Minor>>Benedikts XIII, AHP 3, 1965)

Moartea l-a luat pe Alexandru al V-lea, dar a venit Ioan al XXIII-lea (1410-1415), reîntregind trinitatea pontifilor în lungul şir al vicarilor lui Hristos. La Conciliu de la Konstanz Decembrie – Ianuarie 1415, s-a suprimat întâietatea lui Ioan al XXIII-lea, astfel că toţi cei trei papi erau deopotrivă recunoscuţi, dar li s-a propus renunţarea din oficiu, ceea ce capetele încoronate nu s-au înclinat.

Martin al V-lea (1417-1431), fostul cardinal Oddo Colonna, a fost un model de ierarh, autoritar şi chibzuit, fiind considerat ca al treilea întemeietor al Statului Papal.

Eugen al IV-lea (1431-1447), s-a legat în istorie prin încercarea de unire a catolicilor cu Biserica Ortodoxă, evident sub papucul papei, la Conciliu de la Ferrara, Septembrie 1437. Grecii au ajuns în Martie 1438 la Ferrara, iar în Ianuarie 1439 Conciliu a fost transferat la Florenţa, ajungându-se la semnarea actului de unire în 6 Iulie 1439. La scurt timp Biserica Ortodoxă s-a dezis de unirea cu confesiunea catolică. În istorie este cunoscut Conciliu de la Ferrara-Florenţa 1437-1439. Conciliu de la Basel din 25 Iunie 1439, l-a depus pe Eugen al IV-lea, ca eretic şi schismatic.

Felix al V-lea (1439-1449), antipapă cu o activitate destul de ştearsă, umbrită în final de renascentistul Nicolae al V-lea.

Nicolae al V-lea (1447-1455), a încheiat ultima încoronare de împărat, conferită lui Frederic al III-lea, în Martie 1452. A suportat destul de greu căderea sub turci a Constantinopolului din anul 1453, respectiv a Patriarhiei ecumenice. Sub tiara sa a inaugurat o preţioasă eră de aur, unde Curia romană a devenit o Universitate de prestigiu a artiştilor, învăţaţilor, literaţilor, reuşind totodată să întemeieze Biblioteca Vaticanului, rămânând în istorie cu renumele de Pontiful Renaşterii.

Calixt al III-lea (1455-1458), a fost cardinal catalan cu numele de Alfonso Borgia, fiind primul care deschide poarta lui Petru ca să intre dinastia Borgia. Grija de căpătâi a lui Calixt-Borgia a fost nepotismul, numind în toate cetăţile Statului Papal comandanţi catalani, iar celor doi nepoţi Pedro Borgia şi Rodrigo Borgia le-a oferit pălăria de cardinal. Pe primul l-a instalat şi guvernator al castelului Sant Angelo. I se atribuie şi o faptă pozitivă privind contribuţia la eliberarea Belgradului de sub turci la 22 iulie 1456.

Pius al II-lea (1458-1464), a rămas cunoscut prin <<Scrisoarea către sultanul Mahomed II>>, din 1461, în care expune o critică amănunţită Coranului, ispitindu-l să se convertească la creştinism spre a-i oferi coroana Imperiului de Răsărit, folosind expresia, „de când Împăratul Constantin cel Mare a dăruit Bisericii pacea, Creştinătatea nu s-a găsit niciodată în mai mare strâmtorare decât acum, din pricina adepţilor lui Mahomed.” (Enea Silvio Piccolomini, Papa Pio II, ed. D. Maffel, 1968)

Sixtus al IV-lea (1471-1484), fost general al Ordinului franciscan, a debutat cu nepotismul aruncând în scăldătoarea de cardinali pe cei doi nepoţi Pietro Riario şi Giuliano della Rovere. Când Pietro şi-a încheiat viaţa desfânată în 1474, unchiul a potrivit altui nepot, Girolamo Riario, pălăria de cardinal şi străduinţa de a-i procura un principat, care l-a pus în conflict cu Florenţa prin celebra conjuraţie Pazzi. În urma atentatului asupra familiei Medici din 26 Aprilie 1478, în Domul din Florenţa la care a participat şi nepotul-cardinal Girolamo Riario şi-a pierdut viaţa Giuliano dei Medici, iar fratele său Lorenzo a fost grav rănit. Răzbunarea n-a întârziat, ajungându-i pe toţi, chiar şi pe arhiepiscopul Florenţei. Din cei 34 de cardinali 6 erau nepoţii papei, nici religioşi şi nici demni, decât de corupţie şi desfrâu. Dincolo de nepotism Sixtus al IV-lea a fondat Capela Sixtină şi a transformat Roma într-o Cetate a Renaşterii.

Alexandru al VI-lea (1492-1503), fost decan al colegiului cardinalilor cu numele de Rodrigo Borgia, abil diplomat, versat om de stat, vicecancelar al Curiei papale. În perioada laicatului prin 1462 s-a pricopsit cu un Buchet de copii. După hirotonia ca preot în 1468, i-a înflorit o Corolă de copii. Apoi, în Grădina papistaşă a adulterului cu Vannozza de Cattaneis s-a mândrit cu cele patru vlăstare alese Cesare, Juan, Joffre şi Lucrezia. Uciderea preferatului său fiu Juan l-a dărâmat, precum tavanul din palatul Vatican care era să-l coste viaţa coruptă şi imorală. În timpul pontificatului său care a fost un dezastru, a avut un adversar de temut, pe marele predicator Girolamo Savonarola, priorul mănăstirii dominicane din Florenţa, San Marco, care a reuşit să convingă Florenţa să nu adere la Liga Sfântă, acord încheiat de papă cu Veneţia, Milano, Germania şi Spania. Savonarola a dorit întrunirea unui Conciliu fără papă în vederea demiterii lui Alexandru al VI-lea, dar oscilanta mulţime s-a întors împotriva lui. Călugărul a fost prins de oamenii papei, torturat şi executat la 23 Mai 1498.(O. Ferrara, Alexander VI Borgia, 1957; De Maio, Savonarola e la Curia Romana, 1969)

Iuliu al II-lea (1503-1513), s-a preocupat de reconstrucţia Statului Papal, prin punerea în aplicare a indulgenţelor, apelând la Bramante să realizeze planul noii bazilici a Sfântului Petru, punându-i piatra de temelie la 18 Aprilie 1506. Rafael a executat frescele din Vatican, iar Michelangelo picturile tavanului Capelei Sixtine.

Leon al X-lea (1513-1521), ex-cardinal Giovanni Medici s-a confruntat cu tezele călugărului profesor Martin Luther – fondatorul Reformei protestante, teze emise contra indulgenţelor pentru vii şi pentru morţi, prescrise de papa Iuliu al II-lea pentru ridicarea bazilicii Sfântul Petru, indulgenţe reînnoite de Leon al X-lea. Ameninţarea papală nu l-a speriat pe Luther, care i-a ars bula la Wittenberg, astfel că Leon al X-lea l-a excomunicat la 3 Ianuarie 1521. Indignarea călugărului reformator faţă de politica papilor prin a stoarce bani din orice a fost peste măsură: „de ce Papa, care este mai bogat decât Crassus, nu zideşte biserica Sfântul Petru din banii săi, ci din banii sărmanilor credincioşi”? (R. Baumer, Martin Luther und der Papst, 1971)

Grigore al XIII-lea (1572-1585), a reformat calendarului iulian, devenit calendarul gregorian, corectând diferenţa dintre calendarul civil şi anul astronomic, prin înlocuirea datei de 4 Octombrie 1582, cu data de 15 Octombrie. Statele protestante au aderat după un secol, iar din cele ortodoxe abia în veacul al XX-lea.

Calendarul gregorian nu corespunde cu voinţa naturii anotimpurilor şi nici cu Voinţa lui Dumnezeu. Regatul Român având suveran catolic german adus spre „pricopseala” românilor de marele mason Ion Brătianu a fost nevoită să se alinieze Concordatelor papale.

Clement al XIII-lea (1758-1769), în vremea sa s-a intensificat procesul împotriva Ordinului iezuiţilor – Societatea lui Isus, început în timpul lui Benedict al XIV-lea. În Septembrie 1759 au fost alungaţi din Portugalia. În Franţa graţie filosofului Blaise Pascal prin celebrele sale Scrisori Provinciale, s-a înteţit focul contra iezuiţilor în 1656, iar la 1 Decembrie 1764, Societatea lui Isus a fost suspendată de francezi.

Johann Nikolaus von Hontheim, eruditul episcop de Trier, a publicat sub pseudonimul <<Febronius>>, în 1763, studiul „Despre starea Bisericii şi despre puterea legitimă a episcopatului roman”, prin care neagă infailibilitatea papală, papei i se conferă doar o întâietate onorifică, confirmarea sau depunerea episcopilor cade în sarcina episcopatului, iar deasupra papei este Conciliu general liber.” (F.Hanus, Die preuBische Vatikangesandtschaft (1747-1920), 1954)

Clement al XIV-lea (1769-1774), fost călugăr franciscan, a reuşit sub presiunea franceză (au fost şi state care au ales neutralitatea în privinţa Ordinului, precum Spania, Imperiul habsburgic, Prusia, Rusia), să emită bula Dominus ac redemptor noster, din 21 Iulie 1773, prin care desfiinţa Ordinului iezuiţilor – Societatea lui Isus. Ludwig von Pastor l-a criticat aspru pe Clement al XIV-lea pentru ambiţia, teama, maşinaţiile şi combinaţiile politice, privitoare la iezuiţi în opera sa Istorie a Papalităţii.

„Suspendarea Ordinului a adus cele mai grele pierderi mai ales şcolilor superioare şi universităţilor din Europa.”(E.E. Y. Hales, Revolution and Papacy (1769-1849), 1960) 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*