O carte și frumoasă, dar și sinceră…

Nimic artificial, nimic căutat în această carte, ci doar viața de toate zilele (ei și?, mare lucru!, ar zice unii). Adică viața cum e ea, povestită simplu și firesc, fară găselnițe savante și alambicate de poet, fară teribilisme imagistice închipuite de pictor. Dealtfel, autorii își trec numele pe carte modest, cumințel, ca la catalog, ca în CI, cel de familie înaintea celui de botez, deși ambii sunt creatori de frumos, unul poet – Cazan Emil, celălalt pictor – Kurta Cazimir. Se recomandă la fel de firesc cum și-au spus numele la scoală și se prezintă acum pe la ghișeele birocrației. Tot așa descriu și viața reală, frumoasă sau nu prea, fericită sau dureroasă, senină sau neguroasă.

Este viața frumoasă, dar nepomădată, necosmetizată, care reușește să păstreze puritatea Paradisului originar fără a abandona autenticitatea. Viața de zi cu zi a pământenilor obișnuiți, „în gri”, cum spune poetul, adică a miliardelor de semeni care trudesc să și-o facă mai împlinită și mai lesnicioasă prin strădania lor zilnică, împăcați mai mult sau mai puțin cu soarta, dar în tihnă și seninătate. O viață a muncii, pe care poetul o slăvește într-un imn („Da muncii”) în care ne mărturisește că „Suntem fericiți/Fericiți/Fericiți/ Dacă putem munci”. Și în care, „Între alb și negru/ Între negru și alb/ Aleg griul/Aleg neobservarea”. O viață în care „am alte rosturi/ Rosturi vrute/De vârstă/ De statutul social/ De micul rol național/ De pensionar/ De strângător de nevoi/ De nevoi de zi cu zi”. Și în care „Muncim/ Muncim/ Muncim/ E tot ce știm”. O viață călăuzită de trei reguli: „Urăște sclavia”, „Luptă pentru adevăr” și „Iubește libertatea”.

Și este viața în partea ei întunecată, cu grijile zilnice, cu frământări și dureri, cu sclavia truditorilor pământului, a muncitorilor industriali și a celor „între pereți de sticlă”, adică “sclavii internetului”, cu boli și cu pierderea celor dragi. Căci viața are și ea un sfârșit, privit înțelepțește: “ne risipim… să nu te sperii… mă auzi… știi… era bătrân… a viețuit mult… a viețuit bine… nu ne-a făcut probleme…sper să nu ne piară neamul…. Înțelege….n-ai ce să faci…mai vorbim…”. O litanie tulburătoare cu rezonanțe bacoviene si soresciene (“La Lilieci”).

Dar lumea? Poetul denunță imperiile care „s-au mărit dar nu s-au dezvoltat” și iubește țările, țara: „Românii se adună/ se adună cu zecile de mii/ Se adună în România/ În țara mamă/ Că nicăieri nu-i mai bine”.

O carte sinceră ți se face prieten, o carte frumoasă ți-e dragă și, vorba lui Arghezi, Cinste cui a scris-o (și, adaug, a desenat-o). Cine a editat-o, unde? Asociația pentru Cultură și Tradiție ASOCULT , creată și activizată de președintele ei fondator, doamna profesoară Carmen Cazan, soția profesorului și poetului Emil Cazan, cei care au ctitorit și un Muzeu de Etnografie în comuna de la capăt de tară, căci la câțiva pași de graniță, Voiteg. Adică, în Vestul – nu sălbatic, ci profund – al României, unde se mai face literatură autentică. Românul se mai naște și poet, și pictor. Dar oare se mai naște și iubitor de Frumos? La Voiteg incă nasc iubitori de Frumos. Si, cum spunea Dostoievski, „Frumuseţea va salva lumea” . Ne va mai salva și de astă dată? Cartea la care facem vorbire e o luminiță de speranță.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*