Anomaliile din istoria culturii…

Despre anomaliile din istoria culturii române am scris nenumărate articole, fie despre Dimitrie Cantemir, s-au Brâncuși, inclusiv de poziția academicienilor față de cel mai mare sculptor al nostru, sau a unor autori de Istorii Literare față de unii scriitori, voiți uitați, că nu au scris în spiritul realismului socialist.

Acum voi scrie despre cel mai mare compozitor al românilor George Enescu, la 66 de ani de la înălțarea la cer a celui care ne farmecă cu armoniile „Rapsodiei Române”. Acest mare compozitor, violonist, dirijor a murit pe 4 mai 1955, ne vegheat de nimeni, doar de câinele său, pe nume Mutzerli, într-u hotel parizian, fără să-i aprindă o lumânare cineva. România, jefuită de proprii ei politicieni, nu a găsit resursele materiale și bănești de a-l aduce în țară.

Compozitorul, acest geniu, violonistul, pianistul, dirijorul, cel care a creat, „Poema Românã”, „Rapsodia Românã”, „Oedip”, a fost ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. L-au ştampilat „chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit „tovarãşe”. Acești comuniști ce-și ziceau români nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, l-au jignit, ținându-l ȋn picioare, ca pe ultimul om de pe stradă. La anchetatori le-a spus: „Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Era perioada când i se lua totul! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drumul criminal. A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut. Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!Așa cum se mai întâmplă, astăzi, și la Uniunea Scriitorilor.

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, soția lui (mama unui as al aviaţiei, pe nume „Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. Ezista o dragoste, se pare, doar dintr-o parte, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou „Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi, de poporul român care a stat impasibil la drama marelui compozitor. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti. La un un arpegiu distanta de Champs-Elysee, o doamnă rafinată, aprosimativ de 80 de ani, a urcat singură, fără ajutor scările în formă de melc, până la al patrulea etaj. A bătut la ușa apartamentului 40. I se deschide.Două camere mari, o întâmpină, holul, sala de baie, vederea la stradă. Pe un pat, se afla muribundul Enescu. Galben la față, abia respira.Vorbea greu, în timp ce un câine îi linge mâna, dând din coadă.

Suferindul era GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minti ale poporului român.Doamna era ELISABETA DE BAVARIA, regina Belgiei, soția lui Albert I și mama lui Leopold al III-lea. Nici- personalitate românească, politică sau culturală nu și-a găsit timp să vină la căpătâiul marelui compozitor. Cățelul era MUTZERLI, alintatul compozitorului.

Comuniștii l-au îndepărtat, cu un deceniu în urmă, de Romania. I-au luat tot. I-au cerut să-si ardă pasaportul cu stema regală pe copertă.I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihalovici și celebrul Yehudi Menuhin, văzând că starea sa de sănătate i se înrutățește, duc tratative să-l instaleze pe maestru în fostul castel al lui Chateaubriand, în Vallee-aux-Loups. Compozitorul refuză.Așa, ca o ironie a sorții, in loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul 14. Acolo se afla hotelul „ATALA”, al românului Florescu. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, trei mioritici îl renovaseră, îi adaugaseră o stea, ducându-l la patru stele.Florescu plânge când vede starea lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. A dat ordin să fie dus în apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa.Fără ca Enescu să afle, plătește un medic cardiolog, care-l supraveghează, și unor infirmiere care-l ingrijesc zi și noapte.

I-a adus chiar și un pian cu coadă, pe care, însă, compozitorul nu va ajunge niciodată să-l mângâie. Familia l-a uitat. Însă prietenii, nu! Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Aceasta vorbeste șase limbi înțelegându-se cu Enescu în limba franceză. Discuția e mai degrabă un monolog al sau, deoarece compozitorul e mut ca o stafie..

E 1 mai 1955. Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, vegheaza.Patria – mama lui din naștere și de suflet l-a trimis să-l convingă să se întoarcă acasă. Vede ca nu mai are mult de trait. Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc îl viziteaza. Intrebă, soptit, dacă maestrul mai gândește: „Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu îl aude. Raspunde pe loc: „Lucie… de Lammermour”, făcând aluzie la celebra opera a lui Donizzetti.

Geniul muzicii noastre se stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fără lumina lumânării ce trebuiau să-l duca peste Styx… Infirmiera de serviciu tocmai plecase…

L-au aflat dimineața mort… Vestea s-a dus repede. Parcă de nicăieri au apărut doi „prieteni” de la Ambasada României din Paris. Unul dintre ei, Bediteanu. S-au dus, glonț, la Receptie, au cerut sa li se deschidă usa, să-i ia trupul, ”patrimoniu al statului roman”, au spus ei.. Cei de acolo erau instruiți; au sunat dupa Maruca. Sotia le-a explicat ca Enescu plecase din cauza regimului totalitar și ca nu avea de gând să se mai întoarca vreodată în România. Dar agenții nu se lasă înduplecați. Florescu, nervos, cheama poliția. Îi este frică de băieții cu ochi albastri, să nu cumva să fure cosciugul.

Pe 7 mai 1955, Enescu e înmormântat în cimitirul „Pere Lachaise”, în stanga mormântului lui Georges Bizet însoțit de câțiva prieteni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*