George Voica – „Prizonierii infernului”

Demersul întreprins în acest volum, unic în registrul lui, vizează tipologia oştean-război. Din Antichitate şi până azi, cele două concepte ale războiului şi oşteanului au suferit numeroase modificări din perspectivă imagologică literară, ca urmare a inerentelor schimbări sociale, economice, geo-politice, de tehnică şi strategie militară: de la necesitatea acestei manifestări umane distructive, la ideea de onoare şi patriotism şi până la suferinţele, inutilitatea şi lipsa de sens pe care o presupune orice conflict armat. Există sensuri multiple în această carte. Şi vor mai fi descoperite în timp. Ca în drumul unei spirale. Lectura cărţii apropie de esenţe. Ca o oglindă, unde chipul reflectat are de fiecare dată altă expresie. În autenticitatea conştiinţei sale spirituale şi omeneşti, George Voica are cu fiecare scriere un alt fel de identitate. Nu de serie, dar, categorială şi originală.

Parcurgând paginile cărții „Prizonierii infernului” a scriitorului prof. George Voica iei act de amintirile dureroase ale confruntărilor şi te laşi cuprins de o nestăpânită dorință de pătrundere prin poarta imaginară a timpului, pentru a avea în faţă primii ani ai Războiului pentru Reîntregirea României Mari – cel de-Al Doilea Război Mondial din secolul trecut. Îţi doreşti ca odată ajuns în peisajul războiului să poți modifica „viitorul” trecut și suferințele inimaginabile ale victimelor, ale martirilor celei mai teribile încleștări de forțe din Istoria umanității.

Războiul l-a purtat pe ostașul român dincolo de Prut, apoi, pentru că n-a avut de ales, a trecut Nistrul, ajungând până la Cotul Donului alături de cei cu care, de nevoie, se aliase pentru a-și elibera cele trei milioane de frați de sub robia bolșevică, într-un moment când Europa se afla la răspântie, preocupată de propriile-i interese și când nimeni nu ne-a oferit ajutor.

Obligat de dușmanul din Răsărit, ajuns stăpân peste Țară, prin forța împrejurărilor și nesăbuința condamnabilă a unui suveran infantil, forțat să treacă dincolo de fruntariile de vest ale României, ostaşul român şi-a slobozit țarina cotropită de hoardele „Gărzii Zdrențăroșilor”, de cele ale „Crucilor cu săgeți”, susținute de armata „amiralului fără flotă”. Mânat din spate de puhoiul Armatei Roșii, a fost silit să lupte împotriva fostului aliat până aproape de finalul conflagrației.

Ostașul român a luptat vitejește pentru că așa i s-a cerut și a fost oprit în drumul său, nu de fostul aliat devenit inamic, ci de vremelnicul ocupant al României, care și-a atribuit singur merele izbânzii.

Nu pentru prima dată – nici pentru cea din urmă -, ipocritul Occident ne-a abandonat cu ușurință, oferind România „pe tavă” urmașilor lui Kutuzov, cel care i-a pus în jug pe români și a ordonat „Să le fie lăsați doar ochii, ca să plângă!”.

Zeci de mii de ostași români au plătit cu viața sau cu libertatea pentru încercarea de a reîntregi România în hotarele ei firești, unii căzuți la datorie, alții, ca prizonieri duși în Extremul Orient, în taigaua siberiană, în minele din Dombas, în timp ce alții, socotiți de Germania – fostul aliat drept trădători, au suportat umilințe nemeritate.

Profesorul George Voica are meritul incontestabil de a-i fi căutat şi a-i fi găsit pe câțiva dintre supravieţuitorii războiului, care i-au povestit întâmplările trăite pe fronturile de Est și de Vest. Cu harul său scriitoricesc, George Voica a așternut pe hârtie odiseea acelor argonauți-martiri. Ei sunt astăzi țărână și le suntem recunoscători că au vorbit înainte de plecare.

Cui a folosit disperarea și lacrimile văduvelor, ale mamelor și surorilor, ale copiilor ostașilor români căzuți pe pâmânt străin?

Care a fost răsplata pentru suferințele îndurate de-a lungul greilor ani de război? Răspunsul la aceste întrebări esdte pe cât de simplu, pe atât de crud și nedrept: suferințe de lungă durată și cu consecințe dezastruoase. Pe unele dintre ele le suportăm și astăzi, la aproape opt decenii depărtare.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, mulți ostași români întorşi acasă au fost târâţi în fața „Tribunalelor Poporului”, „judecați” sub regie străină, condamnați de noua stăpânire stalinistă pentru comiterea unor vini imaginare și împușcați asemenea tâlharilor. Alții și-au găsit sfârșitul în hrubele de la Pitești, Aiud, Sighet, Jilava… Toți au plătit pentru singura „vină” de a-și fi slujit cu credință Țara și Neamul Românesc.

Peste cadavrele lor s-au înălțat, au profitat potentații vremurilor care s-au scurs și încă mai profită potentaţii vremii pe care o trăim – marii beneficiari oportuniși de atunci și dintotdeauna – profitorii de război.

Cuvintele nu vor izbuti niciodată să cuprindă, în săraca lor înșiruire, viziunea de dincolo de veacuri, care călăuzește pasul temerar al ostașului român aflat sub Tricolor.

Jertfa sa capătă proporțiile unui proces religios, fiindcă ea ține de o Credință strămoşească în fața căreia genunchii noștri nu știu decât să se plece, iar fruntea să atingă umilă țărâna. Acestă țărână îngroșată cu sângele ostaşului român, cu sângele Neamului.

E de precizat că această carte posedă cara­tele unei autenticităţi, care poate fi confruntată cu faptele istorice. Scriitorul George Voica poate fi socotit un spirit curajos, care face un pas uriaş în inima realităţii istorice, un spirit dublat de o conştiinţa curată, patriotică, mişcat de puterea de sacrificiu, de hotărâre nestrămutată, de zbuciumul sufletesc şi de scrâşnetul dramatic care i-a însoţit demersul literar.

Fără să osândească sinceritatea şi cultul adevărului – care străbat cartea de la un capăt la altul – paginile care l-au însoţit în procesul creaţiei sunt, efectiv, dramatice şi sfâşietoare, prin expunerea momentelor dureroase într-o istorie de mărturii, mărturisiri şi amintiri. Citind această carte, vom avea un film al celor mai dramatice momente din viaţa ostaşului român, prins într-o luptă izbăvitoare, care, oricât de glorioasă, în orice punct al ei, ar fi fost, rămâne tragică şi dramatică.

Pentru George Voica, datoria de memorie şi de rezilienţă este temelia pe care trebuie să renască România însăşi. Pentru că atunci când Patria încetează să mai fie liberă, misiunea creatorului-patriot devine aceea de a gândi şi construi viitorul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*