Arhiva zilnică: 4 mai 2021

Părinții care cresc copii nu trebuie penalizați fiscal!

Data: 13 iulie 2025 by Redacția

– scrisoare deschisă adresată decidenților –

Vă scriem din partea ASFANU-Asociația Familiilor Numeroase în numele familiilor numeroase cu trei sau mai mulți copii din România, precum și în numele sutelor de mii de părinți care, în ciuda provocărilor economice, sociale și instituționale, aleg să aducă pe lume și să crească copii în această țară. Vă solicităm cu fermitate și responsabilitate adoptarea măsurilor necesare în vederea eliminării obligației de plată a contribuției la sănătate, recent introdusă, pentru părinții aflați în concediu pentru creșterea copilului, precum și menținerea dreptului la coasigurare al soților/soțiilor fără venituri care au în întreținere unul sau mai mulți copii. Considerăm că aceste schimbări legislative, aplicate fără analiză de impact și fără alternative reale de sprijin, creează un precedent periculos. Ele subminează în mod direct siguranța economică a familiilor și transmit un semnal grav: că maternitatea și paternitatea nu mai sunt privite ca responsabilități sociale, ci ca poveri individuale.

Pentru a înțelege gravitatea acestui regres, vă prezentăm mai jos implicațiile și consecințele concrete ale eliminării acestor măsuri de sprijin esențial:

Părintele în concediu de îngrijire a copilului nu are voie să muncească, dar este obligat să plătească

Un părinte aflat în concediu pentru creșterea copilului este, prin lege, obligat să se dedice exclusiv acestui rol, fără posibilitatea de a munci sau de a obține venituri salariale. Această perioadă este recunoscută legal ca muncă neremunerată în folosul societății. Cu toate acestea, începând cu 1 august 2025, părintele va fi obligat să plătească contribuția la sănătate, deși nu are dreptul legal de a realiza venituri. Este o contradicție legislativă care transformă această contribuție într-o sancțiune fiscală aplicată rolului de părinte. Iar pentru o persoană care trăiește exclusiv dintr-o indemnizație redusă la 85 la sută din veniturile anterioare, o contribuție suplimentară de zece procente înseamnă o diminuare directă a resurselor necesare pentru alimentația, sănătatea și îngrijirea copilului. Conform legislației, indemnizația pentru creșterea copilului variază între 1.651 lei (minim) și 8.500 lei (maxim) pe lună, ceea ce implică o contribuție lunară la sănătate (CASS) între 165 lei și 850 lei. Aceste sume, înseamnă în viața reală renunțări concrete în bugetul familiei, pentru ca părinții să continue să acopere nevoile de bază ale unui copil cu vârsta între 0-2 ani: • 165 lei pe lună, sumă provenită din indemnizația minimă, pot însemna pentru un părinte patru cutii de lapte praf sau un pachet de scutece, care uneori nici nu reusesc sa acopere necesarul unui copil într-o lună; • 850 lei pe lună, reprezentați ca un cost de oportunitate, pot acoperi cheltuieli precum: șapte de cutii de lapte praf adaptate nevoilor bebelușului sau patru pachete de scutece și zece pachete de șervețele umede. Însă nevoile unui copil nu se limitează doar la cele de bază. Ele includ și cheltuieli legate de îmbrăcăminte, transport, vizite medicale preventive și, mai ales, siguranță emoțională și stabilitate familială.

Contribuții plătite, drepturi retrase

Și totuși, începând cu 1 august 2025, părinților li se va cere să plătească contribuția la sănătate. În loc să fie protejati într-o perioadă dedicată îngrijirii copilului, sunt obligați să plătească pentru dreptul de a exista într-un sistem pe care l-au susținut anterior prin muncă și taxe. Dreptul la asigurare medicală pentru părintele care îngrijește copii nu este un privilegiu, ci un drept câștigat prin contribuțiile consistente – aprox. 43 la sută din venituri – plătite timp de cel puțin 12 luni anterior nașterii copilului.

Tratament inegal pentru o situație similară

Mai mult decât atât, până la 1 august 2025, prevederile privind asigurările de sănătate pentru părinții aflați în concediu pentru creșterea copilului, precum și posibilitatea de coasigurare pentru soții sau soțiile fără venituri reprezentau o excepție justificată de la impozitare – la fel ca în cazul altor categorii recunoscute ca fiind în incapacitate temporară de muncă: persoane cu dizabilități, pensionari cu venituri mici, apatrizi, refugiați, etc. De la 1 august 2025, situația părinților nu se modifică în esență: părintele aflat în concediul pentru creșterea copilului sau părintele fără venituri care se ocupă de creșterea copiilor rămâne în aceeași incapacitate temporară de muncă, însă i se adaugă o vulnerabilitate suplimentară: aceea de a suporta costuri în plus. Tot de la 1 august 2025 rămâne neschimbat și faptul că cetățenii români nu se pot bucura în România de mai puține drepturi decât cetățenii străini sau apatrizii. Consiliul Legislativ a menționat pe parcursul procesului de avizare al măsurilor fiscale că, potrivit art. 15 alin. (1), 16 alin. (1) și 18 alin. (1), din Constituție, cetățenilor români „nu li se pot stabili prin legile interne obligații fiscale sau de altă natură mai mari, vizând acelaşi aspect (dreptul la sănătate şi obligațiile aferente exercitării acestui drept şi sprijinul acordat pentru creşterea copilului sau pentru acomodare în cazul copiilor adoptați), decât cetățenilor străini şi apatrizilor, altfel fiind încălcată însăși esența noțiunii de cetățenie”, „statul român poziționându-i într-o situație de inferioritate și de inegalitate de tratament” pe cetățenii români față de cetățenii străini, deci de discriminare a propriilor cetățeni. În acest context, a taxa un părinte nu este doar profund inechitabil, ci constituie o formă clară de discriminare și o penalizare fiscală a maternității și a paternității cetățenilor români, care în sine nu va fi suportată doar de adult, ci de întreaga familie, inclusiv de către copii.

O măsură contrară Constituției, legislației naționale și tratatelor internaționale la care România este parte

Pentru că, în realitate, consecințele modificărilor fiscale se răsfrâng asupra întregii familii, abrogarea exceptărilor de la plata asigurărilor de sănătate pentru părinți contravine principiilor fundamentale înscrise în Constituția României care garantează protecția vieții private și familiale (art. 26), asigurarea unui nivel de trai decent (art. 47), protecția copiilor și a tinerilor în realizarea drepturilor lor (art. 49) și așezarea justă a sarcinilor fiscale (art. 56). Totodată, Codul Civil prevede la art. 258 obligația statului să ocrotească familia și să o sprijine prin măsuri economice și sociale, nu să o împovăreze. În plus, atât concediul de acomodare, cât și cel pentru creșterea copilului – şi facilitățile fiscale aferente – sunt acordate în vederea îndeplinirii îndatoririi părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, îndatorire nu doar legală, ci şi constituțională, prevăzută la art. 48 alin. (1) și ținând cont de principiul interesului superior al copilului, prevăzut în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Aceste principii nu sunt reglementate juridic doar la nivel național, ci au susținere în tratatele internaționale la care România este parte – Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului – care recunosc în mod expres rolul esențial al familiei în societate și obligația statului de a o proteja. De asemenea, atât Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (art. 24 alin. (2), cât și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului (art. 3 alin. 1) prevăd ca, în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

Impactul direct asupra deciziilor de a mai avea copii

Mai mult, impunerea unor sarcini fiscale suplimentare pentru părinți va avea un impact direct asupra întemeierii familiilor și a hotărârii acestora de a naște copii sau de a adopta. Cei mai afectați – părinții care se vor supune noilor reglementări chiar în timpul concediului de creștere sau în pragul nașterii unui nou copil – vor resimți presiunea financiară și incertitudinea ca factori descurajatori. În acest context, decizia de a avea un al doilea sau un al treilea copil va deveni tot mai grea și mai apăsătoare, iar alegerea de a pleca într-un altă țară, unde familia este sprijinită și nu taxată permanent, va părea nu doar firească, ci necesară.

Efecte demografice și sociale devastatoare

Astfel, o măsură fiscală punctuală produce efecte structurale de amploare. Fiecare copil care nu se naște astăzi înseamnă un adult lipsă mâine: un salariat care nu va plăti taxe, un medic care nu va trata, un profesor care nu va forma. Astăzi, un salariat susține 1,2 pensionari, dar până în 2040, același salariat va trebui să susțină 2,5 pensionari. Dacă descurajăm natalitatea, vom avea tot mai puțină forță de muncă, contribuabili și persoane care să ne îngrijească la bătrânețe. România pierde oameni. Nu doar prin migrație, ci mai ales prin lipsa nașterilor. În 2024, s-au născut doar 148.916 copii, conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică (INSSE) – cel mai mic număr înregistrat în ultimul secol. Această realitate este susținută și de rata totală de fertilitate, aflată la 1,65 copii/femeie, mult sub pragul minim de 2,1 necesar pentru înlocuirea naturală a populației. La fel de îngrijorător este faptul că 34 la sută dintre femeile din România cu vârste între 20 și 54 de ani nu au copii – un procent ridicat, care ar trebui să însemne un semnal de alarmă pentru orice guvern si societate în ansamblu. Această realitate nu este întâmplătoare. Este consecința directă a lipsei unui sprijin real și coerent pentru părinți. În ciuda rolului esențial pe care îl joacă în asigurarea viitorului acestei țări, familiile – și mai ales cele cu trei sau mai mulți copii – sunt lăsate să suporte, singure, întreaga povară a creșterii și educării copiilor.

Sprijinul real este simbolic, dar costurile sunt uriașe

Alocația de stat pentru copii rămâne singura formă de sprijin oferită de stat familiilor, indiferent de venitul acestora. Aceasta este de 719 lei pe lună pentru copiii cu vârsta de până la doi ani (respectiv până la trei ani în cazul copiilor cu handicap) și de 292 lei pe lună pentru copiii cu vârste între doi și 18 ani. Cu toate acestea, alocația nu acoperă nici pe departe nevoile reale de bază ale unui copil, iar despre deduceri fiscale pentru cheltuielile cu copiii legate de hrană, igienă, îmbrăcăminte sau educație nici macar nu se discută în România. Totul cade pe umerii părinților. Potrivit unui studiu realizat în 2024 de Clubulcopiilor.ro, pe baza datelor furnizate de Syndex România și Institutul de Cercetare a Calității Vieții din 2018, actualizate în funcție de rata inflației, costurile reale cu creșterea unui copil în primii ani de viață sunt considerabile. Pentru un singur copil cu vârsta sub doi ani, cheltuielile lunare se ridică la aprox. 1.225 lei. În familiile cu mai mulți copii, aceste costuri variază: pentru următorul copil sub doi ani, suma necesară este de aproximativ 857 lei/lună, iar pentru un frate sau o soră, în funcție de vârstă, cheltuielile sunt de aproximativ 1.217 lei/lună dacă are vârsta sub șase ani și ajung la 1.813 lei/lună dacă vârsta depășește șase ani. Și toate acestea fără a include cheltuielile legate de traiul zilnic al familiei, de activitățile educaționale suplimentare sau de situațiile neprevăzute apărute.

Familiile numeroase, cele mai afectate

Această realitate este cu atât mai dură pentru familiile numeroase, afectate nu doar de introducerea contribuției la sănătate în perioada concediului pentru creșterea copilului, ci și de eliminarea calității de coasigurat, prin care soții sau soțiile fără venituri sunt excluși din protecția sistemului public de sănătate. Pentru că această masură vine fără să fie susținută de soluții juridice alternative în sprijinul acestor familii. În familiile care cresc trei, patru, cinci sau mai mulți copii, posibilitatea de a reveni în câmpul muncii nu este mereu rapidă sau ușoară. Iar acest lucru se întâmplă de multe ori pentru că nu există, suficiente soluții care să permită integrarea profesională în condiții compatibile cu realitățile unei familii numeroase. Pentru ca ambii părinți dintr-o familie numeroasă să aibă acces la muncă, ei au nevoie să poată accesa servicii publice de susținere în acord cu structura unei familii cu trei sau mai mulți copii de vârste diferite și cu nevoi diferite. În lipsa acestui sprijin care este puternic resimțit de familiile numeroase, începând cu 1 august 2025, li se adaugă un nou obstacol care va conduce la o alegere forțată între sănătatea părintelui și nevoile copilului. Cel mai probabil, noua măsură fiscală îl va forța pe părinte, într-un firesc al vieții, să se sacrifice. Problema apare, însă, atunci când părintele se îmbolnăvește, iar situația lui medicală și imposibilitatea de a crește și a îngriji copiii se va răsfrânge asupra întregii familii, dar mai ales a copiilor. Nu putem cere părinților să crească viitorul acestei țări și, în același timp, să-i împovărăm cu taxe și impozite în perioada în care contribuția lor nu este de ordin financiar, ci de ordin uman.

De aceea, stimați decidenți, vă reamintim că măsurile fiscale care au impact direct asupra familiilor cu copii în întreținere, deși prezentate ca reforme fiscale, au consecințe sociale profunde și pe termen lung. Nu sunt doar reglementări administrative, ci decizii care afectează direct viața familiilor pe termen scurt, mediu și lung, astfel:

Pe termen scurt: • Se creează o presiune financiară directă asupra familiilor, care, în cazul coasiguraților, vor trebui să aloce resurse suplimentare pentru contribuția la sănătate, iar în cazul părinților aflați în concediul pentru creșterea copilului, veniturile li se vor diminua automat cu zece la sută pentru contribuția la sănătate, în condițiile în care venitul lor este deja diminuat; • Se generează anxietate și instabilitate cu privire la accesul la servicii medicale în perioade critice în rândul părinților care nu obțin venituri; • Se reduce capacitatea familiilor de a asigura nevoile de bază ale copilului (alimentație, igienă, medicamente); • Se creează părinților sentimentul de abandon social; • Poate contribui esențial la o criză familială din cauza reducerii resurselor financiare ale familiei.

Pe termen mediu:

• Decizia de a avea al doilea, al treilea copil sau mai mulți copii este influențată direct de măsurile de ajustare fiscală, ceea ce reduce semnificativ contribuția acestor familii la regenerarea demografică; • Familiile încep să își piardă încrederea în instituțiile publice și în coerența politicilor sociale, ceea ce poate duce la migrarea lor către state care oferă mai mult sprijin pentru părinți; • Se reduce implicarea părinților în activități educaționale dedicate copiilor datorita restrângerii bugetului familiei.

Pe termen lung:

• Descurajează natalitatea într-un moment de criză demografică majoră în care România a înregistrat cel mai mic număr de nașteri din ultimul secol. Contribuția estimată la buget nu este proporțională cu costul social și economic enorm pe termen lung: dispariția forței de muncă și prăbușirea echilibrului intergenerațional; • Scade numărul viitorilor contribuabili, iar presiunea pe sistemele publice (pensii, sănătate, educație) va crește accelerat. Proiecțiile indică că, în 2040, un salariat va trebui să susțină 2,5 pensionari; • Amplifică inechitatea și erodează solidaritatea socială, sancționând familiile în loc să le susțină. Aceste măsuri transmit mesajul că îngrijirea copiilor este o povară privată, nu o responsabilitate partajată între stat și cetățeni.

Vă îndemnăm să tratați cu seriozitate și responsabilitate efectele modificărilor fiscale asupra familiilor cu copii și să acționați în direcția corectării unor măsuri care afectează profund echitatea socială, protecția copilului și încrederea cetățenilor în politicile publice. România nu își poate permite să piardă exact acele familii care aleg să rămână aici și să construiască viitorul. Fără părinți susținuți, nu avem copii. Fără copii, nu avem contribuabili. Fără contribuabili, nu avem economie. Fără economie, nu avem viitor.

Un apel de ASFANU – Asociația Familiilor Numeroase, singura structură neguvernamentală din România care promovează, susține și reprezintă interesele familiilor cu trei sau mai mulți copii. Membrii Asociației sunt familii cu trei sau mai mulți copii, de aceea suntem un partener de discuție care înțelege foarte bine realitățile educării, creșterii și îngrijirii a cel puțin trei copii.

Să mergem la Budapesta!

Data: 13 iulie 2025 by Redacția

Duminică, 3 august, în fața Parlamentului Ungariei, cinstim intrarea Armatei Române în Budapesta din 3-4 august 1919 și eliberarea Ungariei de regimul bolșevic Bela Kuhn. Contextul istoric. Campania Armatei Române din 1919 a avut misiunea de a apăra în cadrul unei strategii complexe, prin operații militare exemplar desfășurate tactic, actul istoric al Marii Uniri de la 1918. Lupta pentru acest deziderat național s-a suprapus cu lupta împotriva bolșevismului, deoarece contestarea politică și ofensiva militară împotriva României Mari a fost o operațiune sovietică desfășurată din trei direcții, dinspre Nord-Est (Ucraina), Est (Rusia), Vest (Ungaria), cu obiectivul ruperii Bucovinei, Basarabiei și Transilvaniei de România, nerecunoscându-se hotărârilor adunărilor naționale de la Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia. Practic în 1919 am fost nevoiți să purtăm războiul de după război, pentru consfințirea victoriei din Primul Război Mondial. Începând cu primăvara anului 1919, Armata Română a contracarat și anihilat trupele maghiare din Transilvania reorganizate de Bela Kuhn, care atacau atât populația civilă cât si avanposturile militare românești de pe liniile de demarcație urmărindu-se forțarea mutării acestora cât mai adânc în teritoriul românesc. Trecând de la operațiile defensive la cele de contraofensivă, peste Tisa, cu obiectiv final intrarea în Budapesta, Armata României și-a securizat astfel granița de Vest prin neutralizarea trupelor armate bolșevice și eliminarea de la putere a regimului Bela Kuhn.

Puterea comunistă instalată în Ungaria s-a vrut a fi un cap de pod pentru Rusia sovietică, un factor de propagare a ideologiei comuniste, reprezentând un pericol real atât pentru poporul maghiar terorizat și înfometat de bolșevici cât si pentru celelalte state naționale rezultate în urma prăbușirii imperiului austro-maghiar. Anihilarea de către Armata Română a acestui cap de pod sovietic din centrul Europei a reprezentat stoparea expansiunii comunismului în Europa Centrală și de Est. Contextul actual. Pe fondul expansiunii actuale, cu agresivitate crescândă, a neomarxismului, care atacă însăși esența statelor naționale, considerăm că evocarea la Budapesta a luptei împotriva marxismului din 1919 este un eveniment menit să apropie și nu să despartă/ostilizeze cele două popoare, român si maghiar, ținând seama și de faptul că populația Budapestei a primit la acea vreme cu recunoștință Armata Română, deoarece în doar câteva luni de guvernare, regimul bolșevic Bela Kuhn a reușit să-și ostilizeze, prin măsuri specifice comunismului, o parte covârșitoare a poporului maghiar.

Comportamentul exemplar al militarilor români față de populația civilă, inclusiv dăruirea unei părți din propriile rații de hrană celor aflați în nevoie și copiilor, a fost o lecție de omenie și civilizație. Retragerea trupelor românești din Ungaria s-a făcut câteva luni mai târziu, de bună voie, după ce a fost înlăturat definitiv pericolul comunist. Iată așadar un eveniment istoric ce ne-ar putea apropia. Având în vedere declarațiile constante ale guvernului de la Budapesta împotriva politicilor actuale marxiste și neomarxiste, așteptăm cu interes reacția oficialităților statului ungar față de evenimentul planificat la Budapesta de către Asociația Calea Neamului, organizație care militează pentru afirmarea identității naționale românești, pronunțându-se și acționând in același timp de asemenea împotriva politicilor neomarxiste referitoare la ideologia de gen, imigrație, corectitudinea politică etc. Pentru organizarea evenimentului din fața Parlamentului de la Budapesta din data de 3 august 2025, vom întreprinde toate demersurile legale către autoritățile Ungariei.

Un apel de Mihai Tîrnoveanu, președinte Asociația Calea Neamului

Vine „valul”! Șase milioane de români!

Data: 13 iulie 2025 by Zoe Dantes

Cândva am scris că există un om care construiește poduri între suflete. Unii dintre noi se mai ocupă și azi cu asta. Rari! Dar, sunt! Alții, ne spun sectanți. Unii îi spun Mesia, în batjocoră, alții strigă că este Președintele pe care ei l-au ales. Mesia este Unul singur! Hristos Mântuitorul, pe care omul batjocorit de un întreg sistem demonic, la nivel de ratata uie, l-a adus în discursul public, sistem care se chinuie de vreme îndelungată să-L anuleze. Pe Mântuitor și pe oricine Îl slujește! Să fie șters din istorie și dacă se poate din inimile oamenilor. Fiul Omului care a împărțit istoria nescrisă a umanității, în două, străbătând veacurile. Fiul Omului, care ne-a spus: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi!”. Sistemul demonic nu a înțeles nici azi că iubirea de aproape nu o poți șterge cu legile strâmbe ale oamenilor schilodiți sufletește. Sunt demni de toată mila. Milă, care de obicei, în cazul lor e întotdeauna la pachet cu disprețul. A lua numele Domnului în deșert, e unul dintre păcatele capitale. Cel puțin în ortodoxie. Credință! Cuvântul îi arde ca focul! De ce nu-l scoateți și pe ăsta din Dex? Ar trebui să o faceți. Atât vă duce capul! Faptul că omul numit Georgescu a vorbit despre credință, iubire de neam și țară, de pace, de demnitate și de Adevăr, a ars. Ca un foc care a pârjolit legiunile de demoni, care-și spun proeuropeni. Și-au găsit un sinonim la demon. „Curat murdar, coane Fănică!”. Așa cred ei că vor speria milioanele de români care strigă în piețe pentru Adevăr. Asta doare cel mai tare. Asta înfricoșează sistemul demonic profund. Frica le-a intrat în oase, probabil îi simt și gustul. Amar! Îi gâtuie imaginația. Că într-o zi, o masă critică va fi atinsă și se va declanșa potopul. Pentru ei!

Oricum, mai devreme sau mai târziu va veni și clipa aceea. Indiferent dacă o vor anulată. Precum alegerile din noiembrie 2024. Și-au jucat toate cărțile, ne-au arătat de ce sunt în stare să facă, până unde pot să ajungă. Până la capăt! Cu orice preț și orice ar însemna victime colaterale. O țară! Un Neam! Asemenea indivizi sunt în stare de orice. Pentru că valul vine și ei știu asta. Mult mai bine decât unii dintre noi. Demantelarea statului, niște retarzi așezați în funcții publice slujind stăpâni din afara hotarelor, atacul din nou pe față la Biserica Ortodoxă și mai ales la Credință, sărăcirea populației, dihonia azvârlită de propagandă, nu mai pot opri acest val, care crește zilnic exponențial. Îi va îneca pe toți. Valul creat de ei înșiși. Cu mânuța lor! Cu care au furat tot! De la Constituția încălcată în formă continuată, până la democrația zdrobită sub copitele demonilor progresiști. Ăștia sunt cei despre care scrie istoria în al doilea război mondial. Cuvântul atunci începea cu N. Știm toți despre ce este vorba. Acum trăim reeditarea acelor zile. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că omenirea se pare că nu a învățat nimic. Din istoria reală, nu cea scrisă de „cuceritori”. Căci dacă va spuneau adevărul, ați fi știut că litera P nu exista în limba arabă originală, nu ceea ce s-a inventat ulterior. După cum știți există un stat numit Palestina. Din vechime! Dacă litera P nu exista în alfabetul original arab, cum s-a putut chema astfel?! Și cine sunt oamenii de acolo? Căutați și veți avea surprize majore! Doar motive! Da, astea există! Inventate! De unii care în general vor „binele” omenirii. Ce fel de bine? Îl vedem azi toți! Dacă vrem sau dacă alegem să vrem!

De ani de zile planul demoniac merge mai departe. Cine nu e cu ei, este împotriva lor. Așa își închipuie demonii îmbrăcați în costume de mii de euro, cu privilegii pe măsură. Nu au înțeles niciodată că a accede într-o demnitate, indiferent care ar fi te obligă să fii responsabil, nu privilegiat. Ei au ales privilegiile. Nu știu ce înseamnă să fii responsabil pentru un om sau pentru un neam. Le este străină responsabilitatea, cum la fel de străină le este iubirea de aproape. Nu-și iubesc familiile, mulți dintre ei, darămite neamul! Sentimentele de iubire necondiționata și responsabilitate îi terifiază. Nu știu să gestioneze la nivel de societate așa ceva, cum nu știu să-și gestioneze propriile sentimente. În afară de ură! La adresa celor care încă mai simt creștinește. Din acest prag, aruncă cu pietre în tot ce nu pricep. În jurul lor este doar întuneric. În speță, în cele peste șase milioane de români, care și-au ales un Președinte. Pe care sistemul demonic îl vrea uitat. Din memoria „sectei suveraniste”! Așa cum le place lor să ne numească. Astfel de uitare nu există! Ea se numește Iubire de aproape, de dreptate și de Adevăr. Trăiește în sufletele românilor și ei, „secta”, răspândesc dragostea. Aceea necondiționată. Nici dacă ar vrea să vă facă rău, vouă, „tinerilor frumoși și liberi” nu ar putea. De ce? Pentru că dragostea pentru neam și aproape este mult mai mare decât ura voastră. Asta nu ați înțeles nici până azi. Cu cât o doriți mai mică, cu atât ea crește mai puternic. Așa ceva este o stare de spirit. Nu se poate aresta, nu se poate băga în nici o dubă, nu poate fi închisă în niciun fel de lagăr de exterminare. De nimeni pe acest pământ numit planetă. În orice colț de lume s-ar afla. Este liantul care construiește poduri între suflete. Acelea care dăinuie în veacuri. Indiferent de cine ar săpa la picioarele podurilor. Și pentru că nu au suficiente instrumente să o facă, inventează pedepse. Nu poți destrăma ceva ce nu-ți aparține. Niciodată! Sufletele sunt ale Domnului! Pedepsele sunt ale omului. Mic, frustrat, vanitos, plin de ură și răzbunare. Atributele demonilor. Doar că până și demonii știu cine le este Stăpân. Voi ați uitat! Singura voastră scăpare este pedeapsa capitală pentru cele peste șase milioane de români. Încercați! Poate vă iese! Și de dincolo, ne vom întoarce! Înapoi! Ca să vă arătăm că Iubirea nu moare niciodată! Ea străbate eternitatea, timpul și spațiul. Și în general, rupe ușile iadului! De câte ori este nevoie! Acum, mai mult ca oricând!

Domnul să vă miluiască!

Rădăcini: Vasile Pârvan

Data: 12 iulie 2025 by Mihai Ogrinji

În țara în care „istorici” sunt considerați, bunăoară, Lucian Boia, Adrian Cioroianu, Ion M. Ioniță, Ion Cristoiu, Ion Stanomir și atâțea și atâtea rubedenii ale lui Clio („să sparie gândul”, nu altceva), pentru unii, destul de mulți, pare normal să nu se vorbească de un savant de talia lui Vasile Pârvan (iunie 1882 – septembrie 1927). Nici măcar ocazional… Până la urmă, chiar a existat savantul V. Pârvan? Au existat daci, geți ori traci pe pământul pe care, astăzi, îl stăpânim parțial? Au existat Sarmizegetusa și celelalte cetăți dacice din Transilvania? S-ar putea să nu fi existat, după gonacii ardeleni, mai cu seamă. Le poți răsuci în sfârlă și o brățară dacică, tot degeaba: pentru ciumăfăile de dincolo de munți, dacii și civilizația lor rămân o născocire a Miticilor de Dâmbovița… Apoi, și Eminescu ăsta care, parcă, n-a mai avut ce să brodeze altceva: auzi, tu, Rugăciunea unui dac! Păi, cum să se și închine dacii dacă ei nici n-au existat? Nu mai e de zis că n-au fost măcar protestanți, unitarieni ori papistași! La fel cum, parcă, la Cluj – Napoca!!! – n-au trăit, cercetat și scris istorici adevărați, precum Ioan Horațiu Crișan ori Hadrian Daicoviciu… Ce diaree verbală mai bolborosește de-a surda de la Belvederea Kolozsvár-ului în vale, încât mai că-ți vine să-l parafrazezi pe Marin Sorescu: România n-a existat… A existat doar o țară frumoasă, în care s-au aciuat tot soiul de netrebnici…

Până la urmă, este treaba fiecăruia să se tragă de unde o vrea mintea, rânza lui: din maimuță, din tătari, huni, khazari, ruși, duicări, ghermani, rolleri, ucraineni ori alte specii. A o ține langa, însă, tămânjind orice bun simț, făcând din daci, printr-o tembelă alba-neagra, un ceardaș visceral este deja o schizofrenie pustie. Un îndemn sincer: la farmacie cât mai grabnic! Până una-alta, dragi pustiitori, puneți mâna pe carte. Sunt atâtea! Sigur, mercenarii nu se pot hrăni cu vorbe. Cu toate acestea merită să încercați cu scrierile unui admirabil savant. Care dacă nu s-ar fi stins atât de repede, ca atâția alții, România n-ar fi ajuns ca astăzi să colcăie de idioți. Așadar, puteți începe cu aceste rânduri. Nu-i târziu să încercați să nu rămâneți ciumăfăi! „Crâncena durere pentru prietenii săi, doliu național al țării pe care el o ilustra cu strălucirea cu care a slujit-o, moartea, în plină forță, la 45 de ani, a lui Vasile Pârvan, e o pierdere incalculabilă pentru toate patriile științei; mă gândesc cu dureroasă strângere de inimă la splendidele făgăduieli pe care ea le amână, la monumentul pe care îl trunchiază, la inteligența superioară, la sufletul ales, la activitatea prodigioasă pe care ne-o răpește.

Până una-alta, dragi pustiitori puneți mâna pe carte . Asta nu înseamnă că năimiții, mercenarii se pot hrăni cu vorbe. Cu toate acestea merită să încercați cu scrierile unui savant. În Franța, erudiții toți plâng dispariția lui neașteptată, căci nu e unul care răsfoindu-i de curând „Getica” să nu fi invidiat puterea lui de muncă și să nu fi înțeles măreția spiritului lui. (…) Urmașii săi, elevii săi, care sunt și în cea mai mare parte și ai ilustrului istoric Nicolae Iorga, vor ști să împiedice de a-l micșora; iar ca să-l sporească, le va fi de ajuns să se inspire de la Maestrul însuși prea curând dispărut, să mediteze opera lui și să urmeze idealul pe care exemplul lui li-l lasă moștenire”. (Jérôme Carcopino (1881-1970) – Profesor la Sorbona, Membru de onoare al Academiei Român).

Mumia egipteană (sec. III î. Hr.) de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj „vs” mumia de la Sibiu

Data: 12 iulie 2025 by George V. Grigore

Mumia de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj este învăluită în mister, ascuns în negura timpului a unei civilizații îndepărtate. Printre comorile pe care le putem găsi într-un muzeu, se numără mii de artefacte cu o poveste mai mult sau mai puțin știută. Astăzi, ne-am propus să vă ducem pe tărâmuri mai îndepărtate. O lume a faraonilor și a zeilor, unde Nilul și-a scris propria istorie. Păstrătorul unor valori ale civilizației transilvănene, Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj a cărei conducere merge pe aceleași principii formulate de fondatorii săi, de acum 150 de ani, din dorința de cunoaștere și promovare a culturii transilvănene, expune publicului, în 1986, o expoziție temporară: mumia din Egipt. Expoziția a ocupat imediat un loc permanent în cadrul muzeului, în urma interesului pe care publicul l-a arătat. Expoziția de antichități egiptene a muzeului, cuprinde printre colecțiile sale de artefacte, o piesă centrală, ce de-a lungul anilor a prezentat un interes deosebit printre vizitatori. Nu doar piesa în sine o face atât de impresionantă, ci și misterul care o însoțește.

Cum a ajuns mumia la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei? În secolul al XIX-lea, pe Valea Regilor din Egipt, un nobil maghiar, Orban Balazs (finanțatorul misiunii arheologice maghiaro-austriacă din perioada 1907 – 1909 de la Sharuna-Gamhud) achiziționează o mumie alături de numeroase obiecte găsite în jurul sarcofagului. Astfel, nobilul, aduce mumia în țară și o donează muzeului alături de obiectele cu care aceasta a fost îngropată. Ea pare a fi „rudă” cu mumia egipteană „cu păr albastru” aflată la Muzeul din Sibiu și care a fost găsită tot în excavațiile arheolgice de la Gamhud, aflate la circa 150 km sud de actualul Cairo și a aparţinut unui personaj de rang înalt din perioada dinastiei ptolemaice (sec. III î.Hr.). În Egiptul Antic, mumiile se îngropau alături de o diversitate de obiecte precum: animale mumificate, scarabei, statuete ale servitorilor, statuete ale zeilor egipteni Amon (zeul suprem al preoților tebani), Horus (zeul protector al Egiptului), Isis (zeița magiei, a vieții și a căsătoriei), Anubis (zeul morții, a vieții de apoi, zeul ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo). Expusă în sarcofagul original, din lemn de cedru, într-o vitrină acoperită cu sticlă, mumia de la Muzeul de Istorie este o femeie în vârstă de aproximativ 22 de ani, cu o înălțime de 1,70 metri, și datată în epoca ptolemeică (sec. III î.Hr.). Dinastia Ptolemeică, sau epoca ptolemeică, este o dinastie care a condus Egiptul între 305 – 30 î.Hr. și a fost întemeiată de generalul lui Alexandru Macedon, Ptolemeu I Soter, care a primit Egiptul în urma unui compromis. În urma radiografiei și a analizei din laboratorul muzeului, a fost constatat că oasele gâtului femeii sunt dislocate. Acest fapt este o mărturie a modului prin care femeia și-a pierdut viața. Astfel, femeia a suferit o moarte violentă: fie prin spânzurare, fie a căzut de la înălțime. De asemenea, lângă corpul femeii, se află și o mumie a unui pui de crocodil de 50 de cm. Crocodilii erau tratați cu mare fast și respect de către vechii egipteni datorită zeului Sobek, ce este înfățișat sub forma unui om cu cap de crocodil. Sobek, este reprezentantul fertilității Deltei Nilului și a pământurilor folosite în agricultură, devenind astfel important în mitologia egipteană. Egiptenii credeau că Sobek ridicase Pământul din apele adânci ale Nilului. Era atât de venerat încât crocodilii erau mumificați, iar templele conțineau bazine cu crocodile ce erau îngrijiți și hrăniți.

În Egiptul Antic, atât interiorul mormântului cât și sarcofagul erau bogat decorate cu motive ornamentale și cu scene mitologice sau din viața defunctului, cu mesaje pentru lumea de dincolo (așa numita Cartea Morților). Însă pe capacul sarcofagului integral pictat al mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, se află doar versuri din Cartea Morților. „Rw nw prt m hrw”, numele cărții în limba egipteană (traducere literală „enunţurile de ridicare în timpul zilei”, sau într-o traducere mai flexibilă „vrăji pentru trecere în timpul zilei”), este o descriere a concepției egiptene despre viața de apoi. Dar și o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni pentru a permite celui decedat să treacă prin diferite obstacole spre viața de apoi. Tocmai de aceea, aceste „versuri” se găsesc pe mormintele și sarcofagele din Egiptul Antic. Mumiile au apărut în istoria umanității din dorința comunității de a păstra printre ei sufletele celor decedați. Se știe că atunci când dormim sufletul pleacă spre celălalt tărâm, rămânând legat de corp cu așa zisa „coardă de argint”. La deces coarda se rupe și sufletul pleacă către alte sfere. Oamenii au încercat să păstreze corpul și după moarte, cât mai asemănător cu acela ce a fost în viață, spre a păstra legătura cu respectivul spirit, care poate să vină în vis și să ne împărtășească din ideile sale, sau să ajute într-un fel la evoluție. Aici mumiile își aveau un rol asemănător moaștelor din ziua de astăzi. Așa cum ne rugăm la moaște pentru diverse dorințe, tot astfel inițial, oamenii se rugau la mumii (le ofereau daruri, slujbe, incantații, etc.). Mai există o explicație pentru existența mumiilor; la sfârșitul timpului, când toată viața se va opri pentru o vreme, când va veni șocul învierii (ca la frigiderele care pornesc când termostatele reglează temperatura), se vor ridica și morții în picioare (gen zombie). Și atunci se încerca păstrarea acestor corpuri cât mai intacte, spre a exista o șansă a unei noi vieți.

Pe sarcofagul mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, se poate observa o zeitate cu aripi (zeițe păsări? Mama Gaya Vultureanca?). Cele două zeități din mitologia egipteană ce aveau aripi sunt Isis și Maat. Zeița Dreptății, Maat, responsabilă cu protejarea adevărului și a dreptății, în unele reprezentări stă în genunchi cu brațele larg deschise precum niște aripi. La Curtea Dreptății, dominată de Osiris, Maat punea o pană în balanță cu inima decedatului. Dacă decedatul nu trăise în adevăr și armonie, balanța se înclina în defavoarea lui, în ziua judecății. Regina tronului, Isis, este zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț, însă, cu toate acestea, hieroglifa ei înseamnă „muritoare” (așa suntem toți oamenii). În Cartea Morților, Isis este „cea care dă naștere cerului și pământului, cea care îi cunoaște pe orfani și pe văduve, cea care caută dreptate pentru cel sărac și adăpost pentru cel slab”. Osiris – soțul său – este, în mitologia și religia vechilor egipteni, unul din zeii supremi. Pe diferite inscripții el este denumit „regele veșniciei”, „stăpânul infinutului”, „suveranul zeilor și al oamenilor”.

Miturile spun că tatăl lui era Geb, zeul pământului, iar mama – Nut, zeița cerului (născut la întâlnirea cerului cu pământul; sfânta hierogamie). A luat-o de sotie pe Isis, personificare a naturii-mame. Fiul lor se numea Horus, zeul-copil, care era o divinitate solară. Legendele ni-l prezintă ca pe un zeu-om, care a suferit, a fost înmormântat, dar a reînviat și a urcat în înălțimea cerului, unde domnește de-a pururi. Se povestește că odată, în vremuri îndepărtate, el era un rege bun și blând, care i-a învățat pe oameni cum să lucreze pământul, să cultive vița de vie, dându-le legi drepte și înțelepte. Dar hainul lui frate geamăn, Set, mânat de ură și gelozie, se hotărăște să-l răstoarne de pe tron și să-i ia soția. Îl ucide pe Osiris, aruncându-i trupul în apele Nilului. Prin procedee magice, Isis descoperă cadavrul și-și înmormântează soțul în mod provizoriu, apoi pleacă în căutarea lui Horus. În absența ei, Set află întâmplător unde a fost ascuns corpul neînsuflețit al fratelui și, pentru a scăpa definitiv de rivalul său, îl taie în 14 bucăți, pe care le împrăștie în toate direcțiile vântului (procedeu asemănător cu dezmembrarea mamiferelor de către grifoni, așa cum apar pe coifurile și cupele geto-dace de aur și argint). Folosindu-se de arta magică, Isis reușește și de astă dată să dejoace urzelile criminale ale uzurpatorului, reconstituind din bucățile adunate cu grijă corpul soțului și-l reînvie din somnul de veci cu ajutorul fiului ei, care îl învinge după aceea în luptă singulară pe Set. Astfel deveni Osiris regele lumii celeilalte, de dincolo de mormânt, stăpân peste destinele morților. Sufletele acestora erau conduse înaintea lui, iar faptele lor cântărite și judecate. Cei găsiți demni ajungeau în imperiul său ceresc, unde le era hărăzită o deplină îndestulare și o fericire perpetuă (o viață nouă, un pământ nou, un soare nou).

Mitul osirian al reînvierii – simbol al renașterii ciclice a naturii, dar și al timpului fragmentat ce se termină și reîncepe – a exercitat o puternică influență asupra genezei mitului despre Iisus Hristos și a religiei creștine. Deși zeița Maat avea un rol major în cultul funerar, pe sarcofagul mumiei de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, este reprezentată zeița Isis, diferența făcând-o simbolul de pe capul celor două divinități. Maat este înfățișată sub chipul unei femei cu o pană de struț, în timp ce Isis poartă simbolul tronului regal sau discul solar. În prezent, mumia de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei nu este expusă permanent în atenția publicului, ci doar atunci când se organizează expoziții temporare în cadrul cărora aceasta va putea fi văzută.

Urmașii voievozilor maramureșeni Dragoș și Sas: goralii valahi și volohii de azi

Data: 12 iulie 2025 by Ionuț Țene

Istoriografia românească, dar și, în parte cea poloneză, a ignorat o realitate istorică din evul mediu timpuriu și dezvoltat, adică rolul boierimii românești în întemeierea marilor familii nobiliare poloneze din sudul Poloniei, în special din Galiția și arealul montan Carpații Păduroși. Istoricii români au prezentat succint emigrația politică și economică a cnezilor români din Maramureș și nordul Moldovei în Galiția sau Pocuția la mijlocul secolului XIV. De ce au ales boierii și voievozii români din Ardealul nordic ca să emigreze în sudul Poloniei? Pe lângă protecția regelui polonez a fost și existența unei puternice comunități românești sau valahe de păstori și țărani care trăiau în Munții Tatra de secole, unii istorici achiesează ideea originarității și autohtonismului lor pe aceste meleaguri din vremea dacilor liberi și a triburilor costobocilor sau carpilor, cu incluziuni etnice daco-romane. Sudul Poloniei a fost un spațiu de interferențe etno-culturale româno-slave, dar și germanice, de secole, iar refugierea cnezilor români pe aceste meleaguri a fost un proces dual: unii refugiați români din motive politico-economice datorită presiunii exercitate de regatul ungar și biserica catolică; altul legal datorită hrisoavelor și documentelor de colonizare pe niște pământuri care au intrat sub influența coroanei ungare mai ales în secolul XV, unde un rol major l-a avut regele Ungariei Matei Corvin. „Urmașii lui Dragoș Voievod” de Ion Drăgușanul este o carte apărută la Cluj-Napoca în anul 2024, care realizează o explorare istorică curajoasă, axată pe descendența și moștenirea voievodului maramureșean Dragoș, o figură semnificativă în istoria Maramureșului și a întemeierii Moldovei la mijlocul secolului XIV. Cartea aprofundează interacțiunea complexă și complementaritatea factorilor politici, sociali și culturali, care au modelat regiunea în perioada medievală. Temele cheie, argumentele istorice și sursele utilizate de Drăgușanul trebuie totuși supuse unei evaluări critice privind contribuția acestei lucrări la înțelegerea istoriei românești. Autorul vine cu o idee originală punând pe seama originii comune celtice a popoarelor român, slav și germanice din nordul Carpaților Păduroși izvorâte din mai extinsul trunchi etnic indo-european al pelasgilor. Nu intru în comentarea simbolisticii crucii celtice specifice întregului continent european și în Dacia post-romană, dar ideea trebuie amintită pentru a înțelege legăturile subsidiare etnico-culturale în acest spațiu comprehensiv și multicultural al Carpaților Păduroși. Maramureșul, regiune montană la nord de Carpați, a fost un spațiu de interferență a influențelor românești, maghiare, germane și poloneze.

În secolele XIV-XV, expansiunea Regatului Ungariei și consolidarea statului polonez au creat un context istoric excepțional în care familii boierești românești au fost atrase de oportunitățile oferite de aceste puteri în ascensiune. Formarea statului Moldova, în secolul al XIV-lea, a fost un alt factor important, generând conflicte interne și migrații către teritoriile vecine a românilor. Migrația populațiilor a fost o constantă a istoriei europene, iar teritoriile carpato-danubiano-pontice desigur nu au făcut excepție, dar componenta etnică majoritar românească a rămas. În contextul complex al Evului Mediu, cu granițe fluide și influențe politice fluctuante, migrația boierilor români către Polonia a reprezentat un fenomen complex, care a pus bazele unei nobilimi „montane” româno-poloneze. Autorul nu ne oferă întotdeauna metodologic sursele directe, care au stat la baza ideilor susținute în carte, surse care sunt adesea lacunare. Cu toate acestea se poate reconstitui o imagine parțială a acestui proces, bazându-ne pe informațiile disponibile și, mai ales, pe contextul istoric, pe care istoricul îl gestionează cu acribie și curaj istoriografic.

Studiul „Urmașii lui Dragoș Voievod” de Ion Drăgușanul ne introduce într-o călătorie istorică minuțios detaliată despre peisajul istoric al Maramureșului și Moldovei, concentrându-se pe figura voievodului Dragoș și a descendenților săi. Autorul și-a propus să dezlege rețeaua complicată de relații, conflicte și migrații care au definit regiunea în epoca medievală, în era presiunilor regale maghiare și a introducerii administrației centrale prin înființarea comitatului în Maramureșul istoric. Drăgușanul navighează printr-o varietate de surse istorice, inclusiv cronici, documente și legende, pentru a construi o narațiune care aruncă o lumină difuză asupra dinamicii politice, a structurilor sociale și a influențelor culturale care au modelat identitatea regiunii. Dragoș, ca și Bogdan, au fost nevoiți să-și găsească debușee politico-economice și demografice într-un spațiu complementar legat de comunitatea românească, în speță: Moldova și sudul Poloniei. Semnificația acestui studiu constă în explorarea unei perioade cruciale din istoria românească, marcată de tranziția de la organizarea cnezială, aproape tribală, la formarea statelor. Voievodul maramureșean Dragoș a fost figură cheie în acest proces, și a întruchipat complexitatea și contradicțiile unei societăți în schimbare supuse presiunii regalității maghiare. Prin examinarea descendenței și moștenirii sale, Drăgușanul urmărește să ofere o înțelegere nuanțată a forțelor care au modelat destinul regiunii. Mai multe teme cheie reiese din lucrarea lui Drăgușanul, oferind un cadru exhaustiv pentru înțelegerea contextului istoric al perioadei. O temă proeminentă este interacțiunea dintre influențele românești, maghiare și poloneze în regiune. Drăgușanul evidențiază manevrele politice și conflictele care au apărut din interesele concurente ale acestor puteri, modelând destinul Maramureșului și al Moldovei.

O altă temă semnificativă este explorarea structurilor sociale și a identităților culturale. Drăgușanul aprofundează organizarea cnezială a regiunii, examinând rolurile și relațiile diferitelor grupuri sociale, inclusiv nobili, țărani și preoțimea. De asemenea, explorează influențele culturale care încărcat etnic identitatea regiunii, inclusiv credințele păgâne, tradițiile creștine și folclorul. Specificitatea etno-folclorică din Maramureș se identifica cu cea a românilor din nordul Moldovei și sudul Poloniei, fiind un motiv în plus pentru ca boierii maramureșeni să se simtă ca acasă în Galiția, Pocuția sau în viitorul teritoriu al Bucovinei moderne, un spațiu al complementarității și arhetipului românesc. Simbolic tot spațiul geografic menționat pare că rezonează valențele și ierarhiile culturale a unui Maramureș istoric mai extins. Argumentul central al acestei paradigme istorice se învârte în jurul ideii că voievodul Dragoș și descendenții săi au jucat un rol crucial în formarea Moldovei și pentru conservarea identității românești în fața presiunilor externe, paradoxal poate mai mult decât Bogdan din Cuhea, întemeietorul suveranității acestui stat. Este interesantă și analiza autorului a cuvântului „cuhea”, ceea ce înseamnă „fierar”, legând astfel o meserie de breaslă străveche din vremea celților într-o continuitate istorică de durata lungă până la voievodul Bogdan. Totodată, autorul subliniază rezistența și adaptabilitatea populației românești, care a navigat prin peisaje politice complexe și și-a menținut moștenirea culturală. Întreg spațiu al Maramureșului istoric, Nordului Moldovei, Galiției, Pocuției, Moraviei și Sileziei aparțin unui arhetip și unei tipologii culturale valahe, profund tradiționale și pastorale. Pentru a înțelege migrația boierilor români în Polonia este esențial să analizăm contextul geopolitic și social al secolelor XIV-XVI. Regiunea Maramureșului, situată la granița dintre Regatul Ungariei și Principatul Moldovei, a fost un spațiu de intersecție a influențelor culturale și politice. Expansiunea Regatului Poloniei spre est și consolidarea statului moldovean au creat un mediu complex, în care familiile boierești românești au fost nevoite să navigheze printre interesele concurente ale acestor puteri. Lucrarea lui Drăgușanul se bazează pe o gamă diversă de surse istorice, fiecare oferind perspective unice asupra perioadei. Cronicile și cărțile fundamentale, cum ar fi cele scrise de istorici polonezi precum Ludwig Wyrostek și renascentistul cronicar Jan Długosz, sunt documente de căpătâi în interpretarea teoretică. Acestea oferă perspective valoroase asupra evenimentelor politice și a dinamicii sociale a regiunii. Sunt relatări detaliate despre bătălii, alianțe și negocieri diplomatice, aruncând lumină asupra luptelor pentru putere care au modelat destinul regiunii. Dragoș și urmașii săi au fost niște jucători politici și economici în sudul regatului polon.

Documentele, inclusiv decrete regale, hrisoave de proprietate și înregistrări juridice, oferă informații valoroase despre structurile sociale și economice ale regiunii. Legea românească sau Jus Valachicum a funcționat până târziu în secolul XVII și XVIII în acest spațiu complementar româno-slav. Justiția se făcea „pe românește”, cutumiar. Izvoarele istorice oferă perspective și asupra proprietății funciare, a impozitării și a practicilor juridice, dezvăluind complexitatea societății medievale trăite de români integrați autonom în regatul polon. Legendele și folclorul joacă, de asemenea, un rol semnificativ în lucrarea lui Drăgușanu oferind o privire asupra credințelor culturale și a tradițiilor populației românești în această parte etno-genetică. Aceste surse oferă perspective asupra valorilor, obiceiurilor și viziunii asupra lumii a localnicilor, dezvăluind bogata tradiție folclorică a culturii românești. Desigur autorul este dependent de anumite tipuri de surse istorice, cum ar fi cronicile și legendele, care pot fi supuse subiectivismului sau exagerării. O altă zonă pentru evaluare critică este interpretarea evenimentelor și figurilor istorice. Portretizarea lui Dragoș și a descendenților săi poate fi influențată de dorința de a sublinia rolul lor major în formarea Moldovei medievale și în conservarea identității românești. Să nu ignorăm însă și rolul important al voievodului Bogdan, dar și a elementului catolic săsesc din arealul citadin Baia și Piatra Neamț la formarea statului medieval suveran Moldova.

Autorul analizează cu precădere și rolul structurilor sociale, dar și a influențelor culturale ce au modelat identitatea specifică a regiunii. Cartea „Urmașii lui Dragoș Voievod” contribuie astfel la o înțelegere mai profundă a forțelor care au creionat destinul Maramureșului și Moldovei. Iar în epocă Polonia oferea oportunități economice, în special în comerț și în exploatarea resurselor naturale pentru cnezii și păstorii români. Conflictele interne din Moldova și presiunea externă au determinat unele familii să caute un refugiu sigur și stabilitate în Polonia. Existența unor comunități românești în Polonia și legăturile religioase (inițial ortodoxe, ulterior greco-catolice) puteau facilita migrația. Regii polonezi ofereau privilegii și pământuri boierilor români care se stabileau în Polonia, încurajând astfel migrația. Autorul menționează câteva familii românești care s-au stabilit în Polonia și au fost asimilate în nobilimea poloneză (șleahta), cum ar fi: Dragoșizii (Dragów-Sasów), această familie, descendentă din marele voievod întemeietor de țară, a renunțat la poziția dominantă în Maramureș și s-a integrat în nobilimea poloneză. Menționăm că Chłopiccy a fost o ramură a Dragoșizilor stabilită în Rutenia Galițiană, iar familia Tarnawski a reprezentat o altă familie importantă din ținutul Sanok, care a deținut proprietăți extinse. Se oferă și exemplul familiei Popiel, care a fost aciuată în localitatea Podlesie, cu legături cu stema Sas. Avem și numele Wołoszyn (Valahul), ce reprezintă un nume comun pentru românii din Polonia, indicând originea lor etnică. Aceste familii s-au stabilit în special în Rutenia Galițiană (astăzi parte a Ucrainei și Poloniei), o regiune cu o populație românească semnificativă. Ele au primit privilegii și pământuri, devenind parte a elitei locale. Boierii români care s-au stabilit în Polonia au trecut printr-un proces de integrare și asimilare consistentă. Ei au adoptat limba poloneză, obiceiurile locale și religia dominantă (catolicismul sau greco-catolicismul). Cu timpul, și-au pierdut identitatea românească, devenind parte a nobilimii poloneze, dar au avut și în secolul XIX o identitate specifică față de restul șleahtei poloneze. Mai mulți factori au contribuit însă la decizia boierilor români de a migra în Polonia. Dintre acești factori amintim, pe cel primordial: instabilitatea politică în Moldova. Istoricii știu că formarea și consolidarea statului moldovean nu a fost lipsită de conflicte interne. Lupta pentru putere între diferitele facțiuni boierești, precum și presiunea otomană, au creat un climat de instabilitate, determinând unele familii să caute refugiu în Polonia. Trebuie să menționăm și oportunitățile economice. Polonia, în special regiunile sale estice, oferea oportunități economice atractive. Boierii români puteau obține pământuri, privilegii comerciale și acces la piețele poloneze, contribuind la dezvoltarea economică a regiunilor în care se stabileau.

La acestea adăugăm și legăturile culturale și religioase comune. Spre exemplificare a fost existența unor comunități românești în Polonia, în special în Rutenia Galițiană, care au a facilitat migrația. Exista o mai mare stabilitate politică și economică în Polonia acelei epoci. Legăturile culturale și religioase, inițial ortodoxe și ulterior în secolele XVI și XVII, greco-catolice, au creat un sentiment de familiaritate și au ușurat integrarea. Astfel s-a născut o elită nobiliară româno-poloneză. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că regii polonezi au încurajat migrația boierilor români prin oferirea de privilegii, pământuri și scutiri de taxe. Această politică de colonizare a urmărit să consolideze controlul polonez asupra regiunilor estice și să le dezvolte economic. Autorul aduce și o contribuție inedită din istoriografia poloneză privind impozitarea valahilor din secolul al XVI-lea: ”Problema satelor poloneze cu rădăcini valahe a fost tratată, încă din 1848, atunci când contesa Aleksandra Stadnicki, publica, în primul tom al Bibliotecii Ossoliński, studiul „Despre așa-zisele sate valahe din nordul Carpaților”58, pornind de la cons-cripţiile din anii 1552-1629, redactate în latină, şi care „consacră o secțiune separată tuturor satelor valahe (wołoskim) și impun un impozit separat co-loniștilor lor („Item valachi agros colentes, vel in agris, quae dworzyszyszcsa dicuntur, sedentes per duos grossos solven” – „De asemenea, valahii care cultivă câmpurile, stând pe câmp, care se numesc zvorişteni, plătesc cu doi groşi”), în 1552”59. Ulterior, dările pe câmp cresc la 15 groşi, cele pe oi, la 20 groşi, tot atât plătind pentru vite. Dările către seniorul locurilor le plăteau valahii de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti, drept colindă”. (p.71). Lucrarea lui Ion Drăgușanul, chiar dacă suferă de o anumită absență a surselor originale și de o metodologie sofisticată a izvoarelor, reușește cel puțin să aducă în lumina refelctoarelor paradigma familiilor româno-poloneze din sudul regatului polon, originare din spațiul românesc ardelean și molodvean și să exemplifice contribuția acestora la dezvoltarea unei regiuni istorice cu profunde rădăcini ancestrale româno-slave, care astăzi se regăsește în Slovacia, Cehia, Polonia sau Ucraina. Urmașii lui Dragoș și Sas sunt de fapt în epoca modernă cei pe care-i numim: valahi gorali, vlași sau gorali.

Austeritatea ca „ausweis” (doar acum, și doar astăzi, doar pentru noi)…

Data: 11 iulie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Ca un „ausweis”al dreptului de a mai fi, de a mai exista, de a mai trudi și, cu anumite dezlegări, de a mai trăi în Europa… Pentru că despre asta este vorba în impunerea austerității de țară… Astăzi, de țară… Și doar astăzi, doar pentru noi; mâine, pentru întreaga Europă, în fiecare colț al ei… Și nici măcar o impunere cu perdea… Va fi în continuare o acțiune cu manipulări, șantaje, amenințări, dar nu cu perdele derutante… Nu va mai fi nevoie… Pentru că fascismul bruxelez și-a creat instrumentele de acțiune, de represiune, de înlăturare a acelora ce se vor mai împotrivi… De mâine încolo însă, căci, astăzi, decizia mai este încă a națiunilor… Fie și doar a unora dintre națiunile Europei… Dar de ce ne trebuie nouă asemenea măsuri de austeritate? Și care este problema existenței procentuale a unui deficit? Pentru că, nu suntem nici prima, nici ultima țară care adună procente de deficit… Și poate ar trebui să privim, nu spre Statele Unite, nici măcar spre Japonia, ci și spre cel mai apropiat model al aceluia în care trăim astăzi prin UE. Către BRICS. Acolo ar trebui să se uite economiștii și finanțiștii, fără invidie, fără ranchiună, fără aere de superioritate și accese de atotcunoscători… Dar nu o vor face… Pentru că vor rămâne fără ventilatorul de nouă urgență, austeritatea, aruncând cu procentele apocalipsei bugetare în noi… În noi, acum; spre alte state ale UE, curând… Căci, dictatura prin deficitul de țară doar își ascute dinții pe tăcerea noastră, pe lâncezirea în pseudoagitații a partidelor ce se autointitulează „apropiate de nevoile oamenilor”, și pe ipocrizia de a privi, a aștepta răspunsuri (deja știute) și a lua drept literă de lege ceea ce spun ipochimenii sinecuriști ai sistemului…

De ce atâta ură?… De ce asemenea măsuri de austeritate contra românilor?… Și ce este atât de tragic, apocaliptic chiar, într-un deficit de țară? Cum poate fi prezentat deficitul ca fiind exclusiv din vinovăția noastră când procente întregi au fost produse de impunerile Europei pentru a ajuta militar Ucraina, pentru a ne alinia politicilor de achiziții de vaccinuri?… Care este, de fapt, scopul acestor politici de austeritate? Asta ar trebuie să întrebăm cu toții, pichetând instituțiile statului și nu așteptând „mișcări de stradă”, distractive pentru unii, precum dansurile pinguinilor fericiți că au stat o zi în soare, pentru nimic. Cum vor ajuta Țara aceste pachete fiscale ale austerității? Și la nivelul căror capitole ar trebui să se întâmple asta?… Dar nu pe vorbe aruncate în rânjete superioare și trase de la bărbie în jos în sofismul analfabeților politici de la guvernare… Și ai analfabeților guvernamentali de pe lângă și din partide, cete, camarile și șleahtele de presupuși consultanți și sfătuitori de grădină zoologică. Iar astfel de întrebări sunt legitime din momentul în care guvernanții și-au pus singuri fesul fuduliei de neșcoliți, lăudându-se că „anunțarea pachetului de reforme a produs efecte” la nivelul posibilităților de finanțare externă, prin scăderea nivelului de dobândă la care România se va putea împrumuta în continuare. Or, despre ce vorbim în această austeritate?… Despre impunerea unor poveri doar pentru a obține ratinguri și creditări mai ieftine de la instituțiile internaționale? Dar nu cumva, prima condiție a unui program de austeritate, nu ar trebui să fie tocmai blocarea posibilității guvernanților de a mai îndatora țara oricând și oricum? Tocmai pentru a nu hrăni demonul deficitului cu noi tendințe și apucături populiste? Cu noi proiecte de infrastructuri spre nicăieri, dar alimentând sinecurile?

Și mai este o carte guvernamentală de laudă de-a hoțu’ prostul pe deja efectele scontate ale austerității… Faptul că aceiași sinecuriști ai guvernului au început să dea, la virgulă (!), procentele din PIB ce vor fi salvate prin aceste reforme…. Nu doar pentru acest an, ca parte a două pachete fiscale de austeritate (or, aici legea ar trebui să prevadă limitarea numărului de pachete fiscale de austeritate pe care le poate impune un singur guvern), ci și pentru următorii mulți ani… Deloc coincidență, cu exact procentele pe care le vom avea de achitat în datoria publică impusă de Bruxelles în bugetele noastre pentru achitarea datoriilor pe care, a priori, UE a considerat că Ucraina nu le va putea restitui și vor trebui plătite de alții… Inclusiv de noi… Dar și procentele la fel de sinistre ca potrivire pentru achiziționarea de armament prin creșterea procentelor din PIB alocate înarmării impuse tot de UE (și Trump)…

Dar partidele noastre tac în analfabetismul lor cvasifuncțional… Deși mai au un puțin timp pentru a face ceva pentru a stopa intruziunea CCR ca următorul stat în stat securistic de mâine, ele nu au nici o inițiativă legislativă pentru a-i pune măcar un frâu… De a-i limita politicile agresive prin așa-zisele decizii „de necontestat”… Chiar dacă, nu doar anularea alegerilor, ci și decizia de a da statului dreptul de a revizui și a șterge pe jos cu veniturile bugetarilor dovedește drumul de dictatura carlistă pe care am intrat, astăzi fiind vizate sporurile bugetarilor pe care CCR le-a recunoscut de drept ca fiind „pâinea și cuțitul” statului, dar mâine va veni rândul veniturilor zonei private prin imixtiunea grosolană în impunerea unor tăieri direct din salariile privaților, cel puțin prin colectele ale căror fălci se vor hrăni din tot ceea ce CCR va stabili ca fiind un drept unilateral al statului de a revizui: asigurările de sănătate, procentele de impozitare pe venituri etc… Și apoi, după ce „maurii” calului troian din parlament își vor fi făcut datoria, va urma poate și o limitare sau chiar desființare a partidelor… A unor partide, pe motive inventate de cei ce vor fi acaparat țara…

La noi, dară, doar se va croi și perfecționa mecanismul de control și asuprire europeană prin politicile de austeritate… Dar vizate vor fi toate statele UE… Care, da, încă tac, crezând că sunt protejate prin dreptul lor de a lua unele decizii de ultimă instanță, inclusiv ca „exit” -uri din UE… Iar faptul că UE și-a permis să intre peste decizia suverană a unui țări europene (Italia) pentru a-i impune să anuleze interdicțiile de asociere puse unor bănci din propria țară (suverană încă, nu?!), controlate în mod evident de la Bruxelles, stipulând că „este prerogativa UE, și nu a statului italian, de a aproba sau nu aceste asocieri”, este dovada faptului că, atâta timp cât va mai exista această structură fanariot nazist corporatistă, UE nu se va da la o parte de la nimic…

Avem o lege. Cui folosește?

Data: 11 iulie 2025 by Zoe Dantes

Ni s-a așezat frumos pe năsălia democrației asasinate o lege. Legea Vexler. Bună tare! Așa, democratic, cum toate democratic s-au mătrășit în ultimele șapte luni. De la dreptul de a vota, de la dreptul de a candida, de la dreptul de a ne exprima opinia, de la dreptul de a susține un candidat sau altul. Democrație, care nu mai există în România de ani de zile. Doar că în ultimele luni, a fost asasinată în văzul planetei, de instituțiile statului, prin reprezentanții lor de mare „cinste”. Curați, cinstiți, școliți, educați, ce mai! Niște somități de-a dreptul. Și pentru că asemenea „aleși”, în speță ăia cu 8%, dar aruncate niște procente în plus de niște derbedei care se vor „patria, a priori”, au pus așa, ei de la ei, vreo patru în plus. De ochii soacrelor! Infamii ăștia s-au cocoțat la conducerea unui stat eșuat, încercând acum să termine proiectul început de dulapul mort în viață, și anume România îngropată. Au făcut-o pas cu pas. Și se pare că le iese. Magnific! Cu muc și carnețel la purtător. Lipit de mânuțele alea pentru ca nu cumva insul deținător doar de mânuțe să nu-și piardă echilibrul. Are nevoie doar de mânuțe, căci capul îl deține doar ca să nu-i plouă-n gât. Cu mânuțele alea două o să-și numere alea 700 de mii de coco, pe care i-a încasat după campanie. Plata lui pentru folosință. Ca la cur&e! Omul arată și se comportă exact precum deținătorii celor cu 8%$. O farsă sinistră, care ne arată drumul spre distrugere totală. Și mucul nu s-a apucat încă de jucăria preferată numită justiție. Acestuia doar i s-a arătat un drum pe care se vor plimba niște plicuri galbene, cu însemne pe ele, și telefoanele scurte ce vor face pereche cu plicurile. Cele galbene! Câmpul tactic.

Băgați, măi și albastre. Ca să fie naibii măcar culorile de le salvați voi în fiecare zi. Ca să știm și să vedem și noi. Pe față! Că oricum nu vă mai ascundeți de multă vreme. Le faceți pe toate ca o sfidare la adresa celor ce vă plătesc salariile, sinecurile, metresele, soacrele și famigliile. România a devenit prin instituțiile sale o adunătură de clanuri mafiote care se războiesc între ele. Pentru ciolanul furnizat de noi. Ăștia de muncesc ca să le plătească lor viața. De huzur! Ăia din Modrogan au amanetat țara asta pe multe generații de aici înainte dar sunt „salvatori”. Nu! Sunt doar niște gropari care acum percep taxe imense ca să o îngroape. Pe ea! Pe țară! Pe banii noștri.

Ca să le reușească, s-au gândit ei să ne închidă gura, că au vazut ce bine era când românul de rând mergea pe stradă și stătea în casă, ca un idiot, cu botnița pe gură. Era tăcere! Era liniște, era doar frică. Era bine! Acum vor să se întoarcă acolo. Tot pentru liniștea lor. Să nu mai scoată nimeni nici un cuvințel, să aplaude toți în cor „conducătorul iubit”, idiotul absolut. Ca să fie siguri că scapă de Călin Georgescu, s-au aliniat astrele și s-a pus „băiețește” de o lege. Legea Vexler! Adică, cum ai deschis gura și ai zis adevărul, devii automat purtător de „virusul democrației reale”. Poate fi extrem de contagios și cu siguranță pentru o astfel de viroză nu există leac. Decât furci! Doar că legea asta nu a fost dată așa la voia întâmplării. Nu! A fost pregătită pentru Călin Georgescu cu dedicație. Cine crede altceva, e de o naivitate absolută. Aveau nevoie de un petec de hârtie cu care noi, ăștia din pleavă să ne ștergem în partea dorsală, când e rost de cufureală. Legea a fost întocmită pe genunchi cu țintă clară. Omul câștigător al alegerilor din noiembrie 2024, până azi, dacă ar fi din nou alegeri. Doar că azi, ar câștiga cu 80% pe bune. Fără mânuța lui Lucică. Mâna bună la toate în ultimii 20 de ani. Momentele în care lumea strigă și îl aclamă pe stradă, recunoscându-l ca fiind președintele de facto al României, patria a priori spumegă. S-a întors frica la ei! Se cutremură numai gândindu-se la momentul în care românul chiar se va sătura, îl va ajunge foamea în cele din urmă, și va constata că nu mai e nimic de făcut, decât un singur lucru. Și ca în orice situație disperată, va recurge la măsura disperată. Oricum nu va mai avea nimic de făcut în vremea ce vine. Nu va mai deține nimic și va fi fericit! În stradă! Va deveni o haită autentică de lupi, care-și va căuta prada. Înfometați, sătui de abuzuri, de umilințe și propagandă. Până și ăia tineri, frumoși și liberi, de foame, și de ciudă că nu vor mai avea cu ce să-și cumpere banane și blugi, vor ieși și ei să strige: „Turul 2 Înapoi!”. Eventual și țara! Da’ la ei e mai greu cu patriotismul, că nu au reușit să înțeleagă încă conceptul!

Dar vine o vreme pentru toate! Când vor fi sătui de muci, javre și jigodii și vor înțelege că altă cale nu există. Aveți senzația că nu au înțeles în ce capcană au căzut? Ba da! O simt deja pe pielea lor și e abia începutul. Doar că legea pumnului în gură, nu poate fi aplicată decât la 6 milioane de oameni. Ăia de sunt pleavă! Puneți băi, mâna și apucați-vă de treabă! Construiți lagărele alea de reeducare pentru cel puțin șase milioane de români din țară și de afară. Că bănuiesc că o să le trimiteți potera la ușă și ălora. Da’ pe România când aveți de gând să o salvați?! Întreb și eu și mă întreb. Fără răspuns! Normal! Salvați-o tati și pe ea. Că au năvălit atâția ruși peste noi din noiembrie 2024, de ne-am trezit cu toții că trăim într-o colonie franceză, cu ordine livrate via Oaia Sandu și rucsăcelul lui bolovan. Care vă e acu’ PM! Zis și zugravul de Oradea. Cu vopselurile livrate de fieful progresist de la Cluj! Acum ceva vreme vă scriam că dacă avem o țară, ce facem cu ea! Și vă explicam că o oferim pe năsălie Grupului de la Cluj! Fix aici s-a și ajuns. Urmează să se instaleze în cap la patria a priori, prin reprezentantul său de seama, mare profesor și europarlamentar la ora actuală. Cu ochii pe arhivele existente, ca să aibă cu ce deschide masa la poker. Asta miză, nu coco! Până una alta, legea vestită a pumnului în gură a fost dată pentru un om. Care a vorbit! Și care nu s-a plecat! În fața asasinilor democrației din România. Care în nebunia lor cred că vor câștiga în fața unui popor sătul de ei până în măduva oaselor. Important e să înceapă circul foamei. Restul va veni de la sine! Nu o spun eu! O spune istoria! Și dacă ăștia s-au șters la fund cu ea, asta nu înseamnă că istoria nu e vie. Și nu e rotundă! Se repetă! Când vine vremea! Slavă! Ghinion!

Ligheanul cu apă rece…

Data: 11 iulie 2025 by Petru Jipa

Ploaia picură lent pe geam, iar sunetul ei monoton se împletește cu gândurile mele. Cerul, o nuanță de gri, pare să reflecte starea mea interioară. Fiecare strop de apă aduce cu sine un val de melancolie, reamintindu-mi de zilele însorite care au fost cândva. Pe străzi, oamenii aleargă, protejați de umbrele cochete, dar eu mă simt într-o altă lume, una în care tristețea îmi învăluie inima. Mă gândesc la visele uitate și la momentele fericite care acum par îndepărtate. Chiar și natura pare să plângă alături de mine. Iarba se leagănă sub greutatea apei, florile se clatină, dar, în ciuda ploii, există o frumusețe subtilă în acest peisaj ud; o promisiune că după fiecare furtună vine și un curcubeu. Într-o lume acoperită de apă, simt nevoia de a mă refugia în cuvinte — poate că scrisul îmi va aduce o rază de soare, chiar și în cele mai întunecate momente. Totdeauna a fost așa. În orașul în care locuiesc astăzi a fost parada celor mândri, am fost și eu o dată să-i privesc în mândria lor. M-am așezat la o cofetărie și am privit. Dar de când a ajuns această paradă atât de politizată mi-am dat seama că-mi scapă ceva și nu am mai fost. Chiar dacă ești acolo pe margine înseamnă că „legalizezi” o sărbătoare care nu există, o sărbătoare impusă. Dar plouă afară. Mi-am adus aminte că pe vremea când mergeam cu bunica la „Lunca Corbului” (lângă Pitești) la sora domniei sale, tanti Ioana, atunci când auzea o găină care cântă cocoșește pregătea un lighean cu apă rece și o băga cu fundul în el.

Poate că din acest motiv plouă. Ligheanul cu apă rece pentru toți. Podul peste care trec spre gară în acest oraș în ultimele două săptămâni a fost plin de steaguri în culorile curcubeului, parcă nici de ziua națională a țării nu sunt atât de multe. Dar asta este, suntem mândrii…

Politizarea unei parade sau a oricărui eveniment public este o temă serioasă și apare întrebarea: de ce? Ea merită explorată din mai multe perspective. În esență, parada poate fi văzută nu doar ca o manifestare individuală, ci și ca o expresie colectivă a identității, valorilor și drepturilor unei comunități, spun participanții. Această dinamică se amplifică mai ales în cadrul comunităților marginalizate sau minoritare, unde participarea la o paradă devine un act de vizibilitate și afirmare. Noi care nu îmbrățișăm acest tip de abordare avem dreptul să fim mândri doar în dormitorul nostru, ei sunt mândri pe stradă. În contextul în care se discută despre paradele de mândrie LGBTQ+, de exemplu, a face acest lucru într-un spațiu public este un mod de a aduce în atenție problemele cu care se confruntă aceste comunități, inclusiv discriminarea, violența și lipsa de drepturi egale. Politizarea paradei, în acest caz, devine un instrument esențial pentru a crea conștientizare și a încuraja schimbări sociale și legislative.

Pe de altă parte, propunerea de a lăsa fiecare să „facă ce vrea în camera lui” poate părea atractivă din perspectiva unei libertăți individuale. Totuși, această abordare ignoră realitatea că multe identități și expresii sunt determinate de interacțiunile cu societatea. De asemenea, a se limita la un spațiu privat înseamnă a perpetua stigmatizarea și izolarea, ceea ce contrazice chiar esența libertății de exprimare. Așadar, politizarea paradei nu este doar despre a face spectacol, ci despre a sublinia necesitatea unei discuții mai ample asupra drepturilor, acceptării și diversității. Într-o societate în care inegalitatea și prejudecățile persistă, a ieși în stradă și a face o declarație publică devine vitală pentru a promova schimbarea. Astfel, parada capătă o dimensiune politică, fiind o formă de activism care îmbină bucuria și revendicarea de drepturi. Dar ce exemplu primesc copii care văd…? Adevărul este că exemplul pe care îl primesc copiii are o influență profundă asupra dezvoltării lor, atât pe plan personal, cât și pe plan social. Ca viitorul unei națiuni, copiii absorb valorile, comportamentele și normele care îi înconjoară, formând astfel baza pentru societatea adultă în care vor trăi. Modelul de comportament al părinților, al educatorilor și al comunității influențează nu doar atitudinile lor, ci și modul în care acestora le vor ghida acțiunile în viitor. De exemplu, dacă un copil este crescut într-un mediu în care se valorifică respectul, empatia și colaborarea, este mult mai probabil să dezvolte aceste calități și să le integreze în relațiile sale interumane. În contrast, un mediu marcat de conflict, neîncredere și neglijență poate să conducă la perpetuarea acestor tipuri de comportamente și să afecteze generații întregi.

De asemenea, educația formală joacă un rol crucial în formarea valorilor și comportamentelor. Instituțiile de învățământ nu sunt doar locuri de dobândire a cunoștințelor academice, ci și spații în care copiii învață despre diversitate, toleranță și importanța implicării civice. Profesorii, prin atitudinea și abordarea lor, pot să inspire și să motiveze tinerii să devină cetățeni responsabili și conștienți. Desigur, influența mediului extern, inclusiv a mass-media și a rețelelor sociale, adaugă o altă dimensiune la modul în care copiii percep lumea. Această expunere le poate oferi atât modele pozitive, cât și negative, fiind important ca adulții să faciliteze o interpretare critică a informațiilor accesibile. Așadar, responsabilitatea noastră ca adulți este să oferim un model de comportament care să inspire, să încurajeze și să sprijine dezvoltarea unei națiuni mai bune. Am auzit un banc. Se spune că un om, așa de vârsta mea, merge la oficiul de emigrări pentru a cere permisiunea de a părăsi țara. Cel de la oficiu îl întreabă: domnule, dar de ce vrei să emigrezi la vârsta aceasta? Bătrânul răspunde: din cauza acestor parade ale „mândriei”. Îmi e teamă că o să devină obligatoriu și trebuie să „participăm” toți. Acum ce să mai spun, citeam că și nepoata fostului rege al României ar trece de la sângele albastru la culoarea curcubeului. Dar să fie pace!

„Geții și genealogia popoarelor nordice” de Frédéric-Guillaume Bergmann. O istorie originară a Daciei Nordului

Data: 10 iulie 2025 by Ionuț Țene

Istoria este altfel de cum se învață la școală. La mijlocul secolului XIX școala istoriografică franco-germană ajungea la concluzia originarității popoarelor nordice, din punct de vedere cultural, mitologic, religios și genetic din marea familie a popoarelor tracice, în special din cele geto-dace, o ramură etnică din mitologicul popor al sciților. Profesorul de literatură Frederic-Guillaume Bergmann de la Universitatea din Strasbourg, cetățean al imperiului francez condus de Napoleon al III-lea, cu origini germanice din Alsacia și Lorena, a devenit un pasionat al culturii geto-dace. A fost un specialist în teologie și literaturi străine, un erudit iubitor de istorie, care a publicat la Strasbourg în 1859 o carte unică în felul ei, în care încearcă să demonstreze un fenomen istoric cu instrumente etnografice, fără prea multe argumente și date științifice istorice despre originea getică a popoarelor nordice, bazându-se pe o intuiție născută din constatări lingvistice și entografice. Autorul explorează un fenomen istoric excepțional privind predominanța antică a geților asupra popoarelor nordice, în special germanice, posibil sub influența lucrării „Getica” a lui Iordanes din secolul VI. Autorul arată printr-o metodologie lingvistică și legată de istoria religiilor dar și de teme etnofolclorice originea germanicilor din poporul getic. Pentru autor germanii, suedezi, norvegieni, danezi, islandezi, în special vikingii au origini etnice, culturale și religioase din geți ca parte a mitologicul popor scit. Îi consideră pe sciți și pe geți așa-numiții strămoși ai nordicilor din punct de vedere social, moral, intelectual, spiritual și religios. Frédéric-Guillaume Bergmann a fost un intelectual de elită. El a studiat teologia la Strasbourg, la Göttingen , apoi la Berlin și filologie la Paris. Decan al Facultății de Litere din Strasbourg în 1860, Frédéric-Guillaume Bergmann a rămas profesor la universitatea germană după războiul din 1870 . Printre altele este autorul a numeroase lucrări, dintre care se distinge Les Gètes (1859), Les Scythes (1860) și mai multe lucrări despre Dante. Încă din timpul vieții a fost recunoscut de către lumea bună pentru activitatea sa științifică. Frédéric-Guillaume Bergmann a primit Legiunea de Onoare în 1863. A devenit profesor emerit la Universitatea din Strasbourg, sanscritolog, specialist în Dante, în mitologia popoarelor nordice dar și teolog. Franco-germanul Frédéric-Guillaume Bergmann a propus o teorie printr-o lucrare de etnografie, mai exact de etno-genealogie privind originea getică a popoarelor germanice.

Omul, în gândirea acestui autor evoluează parcurgând un statut social, moral și, în cele din urmă, intelectual, fiecare cu particularitățile lui specifice. Statutul social, de pildă cunoaște treptele de la sălbăticie, barbarie până la civilizație. Avea astfel o viziune evoluționistă asupra lumii conform epocii. Statutul lui intelectual s-a bazat pe tradiție, adică pe o sumă a experiențelor existențiale și, pentru a înțelege lumea, fiind o creație a lui Dumnezeu, pe religie și reperele sale: cerul, pământul și soarele, luna, focul apa și oceanul. Pe aceste criterii exhaustive, Bergmann a alcătuit un tablou în care neamurile nordice germanii, danezii, scandinavii și islandezii ajung la stadiile superioare de civilizație și religie cu ajutorul sciților și al geților, iar religia este reprezentată de zeul suprem Zamolxe sau Skalmoxis care îi substituie pe Odin și Thor. Zamolxis a fost în mitologie urmașul zeului luminii Gebeleizis, după care s-au inspirat popoarele nordice. Cartea este extrem de complexă și confirmă ce s-a întâmplat în Dacia după Decebal când dacii liberi (amestec etnic cu goții) ai lui Ermanaric cel Mare răpus de huni, s-au îndreptat spre nordul Europei unde, timp de o mie de ani au prelungit în istorie zalmoxianismul. Ei au pus bazele, într-un fel mitologic și simbolic, a Daciei Nordului, recunoscute de Papa Agapet al II-lea în secolul X. Scopul fundamental al cărții a fost acela de a explora geneza și evoluția geților, un popor cu un rol semnificativ în istoria antichității, dar care a fost adesea supus unor interpretări variate și adesea contradictorii. Bergman și-a propus să aducă lumină asupra acestor aspecte, investigând nu doar istoria geților, ci și legăturile lor cu alte popoare din antichitate. Unul dintre cele mai importante subiecte abordate în lucrarea lui Bergman este analiza profundă a geților ca entitate etnică. Acesta descrie nu doar originile geților, ci și impactul lor asupra istoriei regionale. Bergman explorează legăturile dintre geți și alte grupuri etnice din antichitate, subliniind că aceste relații sunt esențiale pentru a înțelege evoluția interacțiunilor culturale și politice în Europa de Est. Geții au stat la baza culturală, religioasă și economică a popoarelor din Europa Centrală și de sud-est. Genealogia popoarelor este, de asemenea, un concept central în lucrarea autorului. Bergman credea că de fapt cunoașterea legăturilor genealogice dintre popoare ajută la înțelegerea complexității identităților etnice și a migrațiilor istorice. El pune accent pe inter-conectivitatea popoarelor din antichitate și pe modul în care aceste legături au influențat evoluția socială și culturală a regiunii.

Bergman adoptă o abordare metodologică riguroasă, combinând analiza critică a surselor istorice cu interpretarea arheologică și analiza lingvistică. El își bazează argumentele pe o gamă largă de surse, inclusiv scrierile lui Herodot, inscripții antice și studii arheologice recente, dar și pe interpretarea originii cuvintelor. Metoda sa comparativă i-a permis să creioneze un tablou mai clar al genezei geților și al identităților etnice, contribuind la o înțelegere mult mai nuanțată a acestora. Bergman clarifică unele mituri și concepții legate de geți și de genealogia lor. Autorul reînscrie în contextul istoric corect legăturile dintre geți și alte popoare, cum ar fi daci, traci și alte grupuri din Balcani. Această reconciliere a literaturii istorice anterioare cu dovezile arheologice a permis deschiderea unor noi direcții de cercetare în studiul istoric al regiunii. Prin cercetările sale inovative, Bergman oferea nu doar o mărturie a complexității identității etnice, ci și o adevărată punte între trecut și prezent. Geții și goții au fost înrudiți geopolitic și cultural, precum și religios prin adorarea zeului soarelui. Relevanța acestor studii continuă să fie actuală, chiar dacă unele concluzii pot fi depășite științific. Autorul susține că slavi sunt o ramură a geților și prin filiera ancestrală celtică și înrudiți cu germanicii. În consecință există un trunchi etnic comun al geților, germanicilor și slavilor, astfel se explică numeroase lucruri comune la aceste popoare, care interferau în Europa antică. Slavii s-au amestecat cu geții și germanicii în peregrinările lor și în relațiile comerciale.Astfel, putem concluziona că Moravia, Tatra și Silezia a fost „autostrada” terestră a relațiilor geților cu slavii și germanicii, incusiv scandinavii, în evul mediu timpuriu.

Această lucrare este considerată de specialiști ca esențială pentru oricine este interesat de interacțiunile culturale dintre geți și popoarele germanice. Legătura dintre geți și popoarele nordice este un subiect complex și adesea controversat și astăzi. Autorul susținea comprehensiv că atât geți, cât și unele populații nordice ar împărtăși o origine comună în cadrul ramurii indo-europene a popoarelor, prin existența poporului primordial al pelasgilor. Această teorie sugerează că atât geții din zona Dunării, cât și anumite triburi nordice (precum germanicii) au migrat din aceleași zone ancestrale, originile lor comune fiind parte a expansiunii indo-europene. Bergman susținea că geții și popoarele nordice au avut interacțiuni în cadrul relațiilor comerciale, dar și al schimburilor culturale și mai ales religioase. Principalele rute comerciale care traversau Europa de Est și de Nord facilitau contactul între diferite grupuri etnice. De exemplu, produsele militare, bijuteriile și materiile prime erau adesea comercializate între aceste popoare. Așa a pătruns cultura geților în nordul european. Există sugestii că unele elemente lingvistice din limba getică au fost influențate de sau au influențat limbile nordice, având în vedere că ambele provin din ramura indo-europeană. De exemplu, unele cuvinte din limbile germanice sunt asemănătoare cu cuvintele getice, ceea ce sugerează o posibilă influență reciprocă sau o origine comună. Mai ales, din punct de vedere mitologic, există asemănări între miturile getice și cele ale popoarelor nordice. De exemplu, conceptele legate de zei și eroi din mitologia getică pot avea paralele în mitologia nordică, cum ar fi figura unui zeu războinic sau a unui erou legendar. Astfel, tema războiului și a curajului este comună în ambele culturi.

Geții sunt considerați de autor ca un subgrup etnic al tracilor și au avut anumite interacțiuni culturale care ar putea fi comparate cu cele nordice. De exemplu, ambele culturi au avut valori și tradiții legate de voința războinică și respectul față de strămoși. Schimburile comerciale dintre populațiile din zona Dunării și cele nordice au fost facilitate de rutele fluviale și maritime. Aceste rute au permis nu doar comerțul de bunuri, ci și de idei și tradiții culturale. Există dovezi arheologice care sugerează că tipurile de armament utilizate de geți și cele de către triburile nordice au avut similitudini, ceea ce ar putea indica schimburi tehnologice sau tradiții războinice comune. Legăturile dintre geți și popoarele nordice ar fi mai vechi decât migrația goților, gepizilor sau ostrogoților de la sfârșitul căderii imperiului roman. Încă din secolele VI-III î. Hr. există o legătură dintre geți și popoarele nordice. În această perioadă, atât geți cât și diverse triburi nordice au început să se organizeze în comunități structurale. De exemplu, geții au fost menționați de istorici precum Herodot și Strabo, care discutau despre popoarele din zona Dunării, în timp ce în Scandinavia au apărut primele evidențe arheologice ale așezărilor germanice. În secolele II și III d. Hr. a fost o perioadă de intensificare a interacțiunilor, unde rutele comerciale dintre Europa de Est (inclusiv țările dace) și Scandinavia au fost active. Geții au fost în contact cu triburile germanice, care se aflau la nord de Dunăre, iar influențele reciproce au fost evidente. Iar în secolele IV-VI d.Hr., prin perioada migrațiilor (aproximativ între secolul IV și VII) este crucială, când o serie de popoare, inclusiv goții (un popor germanic), au migrat în jurul Mării Negre și s-au confruntat cu geți și daci. Este o perioadă în care s-au intensificat mișcările de populație și schimburile culturale și comerciale. La aceasta mai adăugăm perioada vikingilor (aproximativ 800-1100 d. Hr.). Deși această perioadă este ulterioară, vocația exploratoare a vikingilor a adus un aflux de contacte între Scandinavia și Europa Centrală și de Est. Deși geți nu mai existau ca entitate distinctă, influențele culturale și comerciale continuau prin intermediul altor grupuri tribale care au apărut în acea perioadă. Vikingii s-ar fi reîntors la origini prin colonizarea Dobrogei getice în secolele VIII și IX. Această cronologie arată că legăturile dintre geți și popoarele nordice sunt adânc înrădăcinate în istoria timpului, evidente pe o perioadă extinsă care acoperă multe secole. Pentru autor țara Gotland era numele dat Scandinaviei, iar Dania din Iutlanda prefeudală era un fel de „alter ego” a Daciei lui Decebal, născute din amestecul dintre germanici (goți)) și geți. Mai mult autorul merge pe ideea originii comune a limbii „gutycă” din Scandinavia cu limba getică din Dacia, identificând elemente lingvistice comune, ajungându-se la o teorie a unei originarități comune getico-gotică. Inclusiv gepizii ar fi fost o ramură germanică înrudită cu dacii. Această vechime a legăturile dintre geți și popoarele nordice reprezintă de fapt noutatea adusă de istoricul Frédéric-Guillaume Bergmann, fapt ce confirmă teoria istoriografică mai nouă a „difuziei” dintre geți și goți în secolele III-V d. Hr., lucru confirmat de lucrarea „Getica” a lui Iordanes din secolul VI, care astăzi trebuie să o percepem în altă cheie teoretică de cercetare, care confirmă interferența între geți și germanicii din Europa centrală și de sud-est și apoi din Dania sau Dacia Nordului, fundamentul mitologic, religios și simbolic a unui popor cu posibile origini aflate în spațiul carpato-danubiano-pontic.