Pe urmele romantice ale Iașului istoric, culturii și literaturii române…

Iașul care este legendara „urbe a celor 7 coline”, comparat în 1691 de italianul Marco Bandini ca fiind „O nouă Romă” este localitatea care păstrează pagini de neuitat din viața marilor scriitori din instoria literaturii și culturii noastre.

Fiecare stradă din fosta capitală a Moldovei, dar și al Țării Românești păstrează amintiri deosebite, așa cum într-o carte apărută în perioada interbelică semnată de Eugen Heroveanu, scrie cu nostalgie autorul.

Efigiile istoriei culturale ale Iașului te întâmpină cu „parfumul” efigiilor culturale ale orașului: Muzeul „Unirii”, Biserica Trei Ierarhi, Golia, Bojdeuca din Țicău a lui Ion Creangă, Copoul, Palatul Culturii cu istoricul lui – palat al muzeelor, recunoscut ca efigie a orașului Iași, a fost construit în stil neogotic și a reprezentat una din ultimele expresii ale romantismului în arhitectura oficială.Deși nu este construit peste temelii antice, după cum se presupunea la începutul secolului al XX-lea, Palatul se înalță, în parte, peste ruinele curtilor domnești medievale, menționate documentar în 1434.

Au fost folosite, parțial, și temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului Alexandru Moruzi (1806-1812), refăcut de Mihail Sturza (1841-1843) si demantelat în 1904.

De la aceasta construcție a moștenit Palatul legenda celor 365 camere, corespunzătoare zilelor anului.Edificiul, ridicat intre 1906-1925, este creația cea mai însemnată a arhitectului roman I.D. Berindei, format la școala pariziană.

Din punct de vedere decorativ, în holul central se remarcă un mozaic figurativ în care sunt dispuse concentric diverse reprezentări de bestiarum gotic: acvila bicefală, dragonul, grifonul, leul. Deasupra holului se găsește un luminator în care, inițial, a fost amenajată o seră.

În ciuda aspectului arhaicizant, la construirea Palatului, blocurile de piatră au fost înlocuite cu materiale ușoare și mai putin costisitoare. În plus, la decorarea unor săli, s-a folosit în premieră un material brevetat de Henri Coandă, denumit bois-ciment, care imită lemnul de stejar.

Remarcabile sunt și elementele de feronerie decorativă, care se pot admira, de exemplu, la ușile de la Sala Voievozilor. Clădirea a fost, de asemenea, dotată cu facilități ultramoderne pentru epoca respectivă, cum ar fi iluminatul electric, încălzirea (sistem pneumatic), ventilația, termostatele, aspiratoarele, care porneau toate de la subsol, unde se afla centrala mașinilor. De asemenea, ținând cont de cele 14 incendii care au afectat clădirile anterioare Palatului, Berindei a ignifungat lemnăria podului cu un produs intitulat orniton, pentru acoperiș utilizând un material special, denumit eternita.

Clădirea inaugurată pe 11 octombrie 1925 a servit drept Palat Administrativ și de Justiție până în 1955, când a fost destinat găzduirii unora din cele mai de seamă instituții culturale ale orașului Iași, reunite astăzi sub denumirea de Complexul Național Muzeal „Moldova” Iași.

Vizitând Iașul cu ani în urmă m-am informat la o doamnă poetesă, întrebând unde este Copoul.

-Domnule chiar dacă locuiesc lângă el, nu l-am vizitat niciodată.

Atunci mi-am adus aminte de zicerea lui Emil Cioran:”Era deasupra tuturor și nu participase la nimic: uitase pur și simplu să trăiască.“

Plimbându-mă pe străzile orașului încărcat de istorie, vibram autentic și sincer ca un contemporan al biruințelor, armelor și artelor, sub steagul lui Ștefan cel Mare, a lui Rareș, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir: fără să vreau ascultam poveștile pământului moldovenesc din trecutul istoric și legendele sale, după povața hatmanului-destăinuitor Neculce, devenisem sârguinciosul învățăcel cu tăbliță de gresie al primelor școli în graiul românesc, desprins, încă, din mângâierile mamei, ascultând Hora Unirii, sau participând la primele spectacole de teatru în limba română, mă visam alături de Eminescu la Biblioteca centrală sau lângă Creangă în cârciuma de la marginea orașului, sau la Hanul „Trei sarmale”, iar spre seară vibram ca un luceafăr de frumusețea fermecătoare a unei „seri pe deal”, când dinspre Șorogari „buciumul sună cu jale “ și frunzele teiului vibrând îmi spunea povestea dragostei dintre Eminescu și Veronica.

Închizând ochii pe o bancă în Copou, mă visam vorbind cu Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu despre proiectele lor politice, răspunzându-mi din paginile istoriei la întrebările mele, iar când a răsărit luna mă vedeam în serile lui Garabet Ibrăileanu, alături de colegii de la revista „Vieții Românești “, alături de Sevastos, Tobârceanu și Otilia Cazimir. De undeva printr-o ușe deschisă a unei săli de concerte ascultam popasurile muzicale ale lui George Enescu, dar mai ales auzeam glasul de bariton al lui Sadoveanu, căruia îi spuneam pe nume, dragă Mihai.Acesta a fost și profesor de limba română la școala normală Vasile Lupu“, unde într-o atmosferă de meditație și poezie elevii rămâneau cuceriți de felul în care vorbea despre Neculce, Eminescu și Creangă. Până și secretarul școlii închidea repede cancelaria și asista la orele profesorului Sadoveanu.

Mă gândesc, acum, că mi s-a întâmplat prin ce a trecut Moise pe muntele Sinai și folosind metafira ușii dintre conștientul și subconștientul minții mele, îmi permit să sugerez o abordare ce oferă trei moduri diferite de înțelegere a experienței. Într-o situație ca aceasta, ușa dintre subconștient și conștient se deschide.Ce a urmat poate fi asociat unui vis.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*