Ucigașii…

Nu doar o crimă… Zeci, sute… Și nu doar un ucigaș… Ci atâția ce ne privesc cu ochii reci, goi, inumani de dincolo de ecrane… Și doar numărul lor poate să-l echivaleze pe cel al acelora omorâți în genocidul criminalului fără-de-răspundere, sistemul… Și fiecare dintre acești ucigași din structura guvernamental-administrativă este un criminal în serie… În serie politică, cu omoruri prin deciziile luate, prin normele și normativele impuse, dar și prin malversațiunile achizițiilor de aparate medicale, știute a fi precare dinainte de cumpărare, și care, la rândul lor, ucid…

„Ne-ați ucis!”, strigă de dincolo de suflul vieții smuls de mâna câte unui ageamiu pe post de tehnician… „Ne-ați ucis!” – se revoltă din lumea lor, deja numai a lor, cei scoși din spitale pentru a muri în stradă, pe stradă, pe coridoarele altor spitale, prin ambulanțe și portbagaje de mașini… „Ne-au omorât!” – ne strigă cu toții nouă… Dar ‘geaba… Căci este același strigăt pe care nu l-am înțeles atâția ani…

Știm că nu există vină fără vinovați… Dar tăcem spășiți… Poate ne mai lamentăm pe la colțurile de lume ce devin muchiile coșciugelor ce ne sunt bătute în cuie dimprejurul fiecărui os și bucată de carne în timp ce încă ne mai respirăm vinovăția de a vrea să trăim… Și doar privim cu un soi de revoltă cum se strâng morții pe listele realizărilor guvernamentale, cum ni se înșiră cei omorâți pe drumul crucilor fără de cruci, însoțiți în noapte doar de lama tăioasă a unui excavator, cum se adună pe conștiința tot mai palidă de sub sceptrul neconștiinței acelora ce ne conduc, cum se strâng împlinind însăși moartea vieții, și toate din cauza criminalilor ce au puterea de a ucide prin hârtii, decizii, indolențe…

Atâția morți… Atâte nume, vieți, lumi, universuri stinse sub acoperământul giulgiului celor ce ne conduc… De parcă moartea ar fi devenit premier și președinte al țării, miniștru ori un abulic subsecretar de stat… De parcă însăși moartea se lăfăie pe neputința noastră, dărâmându-ne precum piesele unui șah ce nici măcar nu au mai fost așezate pe post de pioni ai sacrificiului… Și poate că nu moartea ne ucide; ea poate chiar ne eliberează, ne salvează de acești ucigași ce ne conduc…

Au murit atâția oameni că însăși felul de instalarea al guvernelor ar trebui schimbat… Ar trebui să aibă în programele lor de execuție chiar moartea… Uciderea noastră… Să aibă un normativ al numărului de morți, măcar o cifră de la care să știm că mai și răspund… Căci, oare câte zeci de morți să fie trocul unei scuze din partea guvernanților?… Sau câte sute de morți pentru o demisie?… Și de câte milioane este nevoie pentru a face și pușcărie?…

Se moare prin ucidere… Iar crima are drept coasă politicul, sistemul… Suntem uciși, nici măcar prin „eutanasierile” alimentare ori medicamentoase, ci prin crima lăsării fără aer și a scoaterii în strada morții a celor operați, a cronicilor, a bolnavilor de cancer… Și poate doar cealaltă crimă, uciderea prin înfricoșare, să concureze crimele politice… Cu bolnavii cerșind aer ce sunt scoși din spitale doar pentru că se anunță venirea unui reprezentant al guvernului, în fapt, un trimis al morții…

Că guvernanții sunt și niște criminali, o știam… Dar ce demoni să-i stăpânească pe aceia care, de frică, îi alungă pe bolnavi, în noapte, în frig, doar pentru a nu supăra puterea?… Iar sistemul, parte din el măcar, în loc să facă lanțuri în jurul acelora cărora le-au salvat viețile, se transformă în laț de gâtul celor sufocați deja de boală… Și nu doar le semnează certificatul de moarte, ci își pun, alături de pumnul puterii, propria mâna la gâtul celor condamnați…

Să mori ucis din puterea puterii… Să fii ucis de viscerala boală a guvernanților… Să mori și nimănui să nu-i pese… Să fii ucis și nimănui să nu-i pese… Să fii omorât cu brutalitatea privării de aer, sufocat prin lapidarea fără-de-aer, pentru vina de a fi avut nevoie de oxigen… Nimic altceva; doar oxigen…

Și chiar nimeni nu mai poată lupta cu acest sistem al morții? Nu mai exista măcar un procuror care să deschidă doare penale, și spitalelor, și firmelor abonate la aerul puterii, aerul banilor otrăvitori de viață, dar și guvernanților?… Căci se pierd probe prețioase din prima clipă a fiecărei morți din vina puterii… Se pierd probele actelor ce ar trebui ridicate din ministere, din comisiile pandemice, dar și din guvern…

Câți vor trebui să mai moară pentru a împlini nebunia acelora ce ne conduc, de a fi poate semnatarii actului de deces al unei națiuni, prin privarea de aer, de medicamente?…

Acei nebuni ce ne conduceau înainte nu s-au însănătoșit… Doar s-au transformat în ucigașii ce ne extermină azi bifând antete…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*