„O mie nouă sute optzeci și patru, senzaționala distopie orwelliană…

Sau, mă rog, dacă n-a auzit încă și respectivul este considerat „cool” (un fel de modă a actualilor snobi mai mult sau mai puțin retardați și cu ifose de hipercivilizați), atunci la țanc se va informa. Și astfel va afla că faimosul scriitor, eseist și jurnalist britanic s-a născut în India la începutul secolului trecut, că este autorul incitantelor romane O mie nouă sute optzeci și patru și Ferma animalelor (pe care, desigur, nu se va obosi să le citească vreodată, atâta timp cât „atotștiutorul” internet îl informează în câteva cuvinte seci despre profundul lor conținut) și că lui îi aparțin mereu actualele spuse („Toate animalele sunt egale între ele, atâta doar că unele sunt mai egale ca altele”, „Libertatea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”, „Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice” etc.), spuse/adevăruri pe care grosul „informaților” nu vor căuta să le înțeleagă, să le memoreze, să se conducă în viață după ele și, la momentul oportun, să le împărtășească semenilor.

Tocmai de aceea (și pentru aceia!) mi-am zis că nu strică să ilustrez prin comentarii rezonabile și citate adecvate „viziunea terifiantă” despre totalitarism a lui George Orwell în romanul O mie nouă sute optzeci și patru (Editura Univers, București, 1991), carte scrisă în 1948, despre care Anthony Burgess se întreabă în 1983 dacă este „utopie, povestire science-fiction sau și una și alta”. Întrucât „nu are la bază nicio ipoteză din domeniul științei, ci pleacă de la o premisă istorică”, Burgess crede că această creație nonscience-fiction „trebuie privită ca aparținând speciei inaugurate de Sir Thomas More”,  ba poate mai degrabă ca „un reportaj de înaltă clasă”, asta deoarece – la citirea ei – „reacționăm cu toții de parcă un martor ocular ne-ar relata o întâmplare sau o serie de întâmplări de necrezut”.

Acțiunea acestui tulburător „reportaj” în trei părți și cu Appendix (Principiile Nouvorbei) este plasată de George Orwell în Londra. Însă o metropolă inclusă în Oceania (structură politică aflată mai mereu în război fie cu Eurasia, fie cu Estasia), în care nu numai că atmosfera psiho-spirituală și socială a indivizilor și colectivității seamănă leit cu cea din Rusia stalinistă și din România ceaușistă (mă rog, în calitate de jurnalist, autorul se inspirase din cumplitele înfăptuiri ale bolșevismului), dar fantezia auctorială dobândește o tot mai neliniștitoare realitate pentru omenirea civilizată (sic!) a zilelor noastre, prin varietatea mijloacelor tehnice de supraveghere și intimidare pe care le întrebuințează autoritățile: atotputernicia Partidului cu ajutorul tele-ecranelor, microfoanelor, Poliției Gândirii și a fanaticilor mari și mici (de pildă, retardatul Parsons ajunge la închisoare și tremură că s-ar putea să fie lichidat, în urma denunțului făcut de fiica sa minoră, însă cu toate astea este mândru că a crescut-o „într-un spirit corect”!); uriașele portrete, pe fațadele blocurilor și în interior pe fiecare palier, ale Fratelui cel Mare „cu mustața neagră și stufoasă”, cu ochii ce „te urmăresc din orice unghi” și cu nelipsitul avertisment de dedesubt –  „Fratele cel Mare este cu ochii pe tine”; cele trei lozinci demențiale ale Partidului, „scrise cu litere elegante pe fațada cea albă” – Războiul este pace, Libertatea este sclavie, Ignoranța este putere; principalele ministere cârmuitoare, care „reprezintă exerciții conștiente de dublugândit” și ale căror denumiri ilustrează cu neobrăzare „o voită inversare a lucrurilor” – Ministerul Păcii (în realitate se ocupă de război), Ministerul Adevărului (se ocupă de mistificări), Ministerul Iubirii (are ca obiect de activitate tortura), Ministerul Abundenței (de fapt al înfometării); nu în ultimul rând, clica siniștrilor și inteligenților ideologi-torționari de teapa lui O’Brien, cel care – după arestarea lui Winston Smith și a iubitei sale Julia în cămăruța de deasupra prăvăliei falsului Charrington (acesta, la rândul lui, fiind membru de seamă al Poliției Gândirii, deghizat într-un „om de vreo șaizeci de ani, slab și adus de spate, cu un nas lung și binevoitor și cu ochi blânzi, distorsionați de niște ochelari cu dioptrii mari” – se ocupă în parte de torturarea lui fizică și în totalitate de „remodelarea” sa moral-spirituală, ocazie cu care îl înștiințează că, taman ca pe un gândac, „Poliția Gândirii îl studiase cu lupa” vreme de șapte ani, că – spre deosebire de „Să nu faci”, cuvântul de ordine al vechilor dictatori, respectiv acel „Să faci” al totalitariștilor moderni – cuvântul de ordine al unora ca ei este „Să fii”, că urmează să-i fie strivite voința și personalitatea „până la acel punct de unde nu mai există întoarcere”, astfel încât „Niciodată nu vei mai fi capabil să iubești, să ai un prieten, să te bucuri de viață, să râzi, să fii curios, curajos sau integru”, că civilizația totalitară se întemeiază pe ură („Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva afară de Fratele cel Mare” după ruperea legăturilor dintre copil și părinte, bărbat și femeie, un om oarecare și prietenul lui, chit că pe Fratele cel Mare nu l-a văzut nimeni niciodată), că istoria este rescrisă fără întrerupere, că singura bază „cu adevărat trainică pentru oligarhie” este colectivismul, că – potrivit unui solipsism colectiv – „Nimic nu există în altă parte decât în conștiința omului”, fapt pentru care puterea reală este asupra oamenilor, nicidecum asupra lucrurilor, că adevărata imagine a viitorului o constituie cizma ce pentru vecie zdrobește mutra unui om (în carte, nemembrii Partidului Interior și Exterior sunt numiți proli), că învățarea, înțelegerea și acceptarea sunt cele trei etape prin care se va realiza deplina reintegrare a lui Smith și că nu ajunge ca acesta să se supună Fratelui cel Mare, ci trebuie într-un atare mod remodelat/reeducat, încât să-l iubească.

Cu ajutorul șobolanilor înfometați, animale față de care W. Smith simte o repulsie și o frică înnebunitoare (firește, lucru știut de torționari), O’Brien își atinge ultima țintă oribilă în procesul de totală depersonalizare a victimei sale. Așa se face că după eliberare, Winston nu numai că nu este urmărit și hărțuit (dimpotrivă, primește o sinecură bine plătită tot la Ministerul Adevărului, unde va fi plasat „într-o subcomisie a unei subcomisii desprinsă dintr-una din nenumăratele comisii angrenate în clarificarea dificultăților minore care se iveau în procesul compilării celei de-a XI-a ediții a Dicționarului Nouvorbei”), dar la întîlnirea întâmplătoare cu Julia se comportă exact cum i-a prezis O’Brien că se vor petrece lucrurile după remodelarea sa: nu simte absolut nimic față de fosta iubită și care acuma, pe un ton indiferent, recunoaște că n-a rezistat la torturi și l-a trădat, asta deoarece „Vrei cu adevărat ca persoana respectivă să pățească ce pățești tu” (tot așa cum el o trădase  de frica șobolanilor), ba chiar răsuflă ușurat când se despart fără vreun cuvânt de bun rămas.

Iată de ce, ne spune autorul la finalul relatării, reeducatul Smith plânge de bucurie că lupta s-a sfârșit. Da, căci iubindu-l pe Fratele cel Mare, el a câștigat bătălia cu sine însuși…

Dar ce înțeles au Principiile Nouvorbei de care aminteam mai sus? G. Orwell ne înștiințerază: „Nouvorba este concepută nu pentru a extinde, ci pentru a restrânge sfera de gândire, și acest scop era sprijinit în mod indirect, de reducerea la minimum a cuvintelor disponibile”. Mai aflăm despre cuvintele Nouvorbei că se împart în trei clase distincte: vocabularul A (obiecte concrete, acțiuni fizice), vocabularul B (cuvinte compuse) și vocabularul C (termeni științifici și tehnici).

De exemplu, ne face cunoscut desfătătorul George Orwell, cuvântul „bine” a fost înlocuit cu „bunești”, „nerece” înseamnă „cald”, „plusrece” are sensul de „frig”, iar „dubluplusrece” pe acel de „foarte frig”.

Închei cu câteva paralele, care se doresc deodată completări și explicitări aduse unora dintre opiniile lui Orwell (evident, prin „gura” lui O’Brien): 1) „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”, ne avertizează gânditorul Hermann von Keyserling; 2) În cartea Fenomenul Pitești (Editura Humanitas, București, 1990), scriitorul și jurnalistul Virgil Ierunca prezintă cele patru faze ale reeducării dirijată cu mână criminală de către Eugen Țurcanu: demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală și punerea reeducatului „să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui”; 3) În poemul epic Marele inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov (Editura Pentru Literatura Universală, București, 1965), F.M. Dostoievski ne spune următoarele: „O, noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decât atunci când vor renunța de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră și când ni se vor supune cu desăvârșire nouă!”; 4) În povestirea Panta rhei (Editura Humanitas, București, 1990), scriitorul Vasili Grossman îl contrazice pe Hegel, implicit pe O’Brien: „Nu tot ce e real e rațional. Tot ceea ce este inuman e absurd și inutil!”