Templele din anticul Tomis reprezentate prin statui și monede

Imediat sub orașului modern Constanța se află o multitudine de straturi de cultură materială antică ce se succed în următoarea ordine: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului (Hallstatt). Înălțimea stratificației variază între unu și șapte metri până la zece metri, atingând nivelul actual al mării. Până în prezent, ultimele cercetări au determinat în peninsulă: acropola orașului antic, agora, cartierul atelierelor, necropola elenistică deasupra căreia se află zidul nou al epocii romane și necropolele romane și bizantine, numeroase străzi, canalizări, temple și locuințe; toate la un loc fac să se cunoască orientarea antică a orașului: NE-SV. Suprapunerea orașului modern Constanța peste ruinele cetății antice nu a făcut posibilă până în acest moment identificarea construcției vreunui templu în cetatea milesiană (templul, ca și casă a zeului). Dar cu toate aceste impedimente, există în inscripțiile tomitane câteva mențiuni ale existenței lor sau ale personajelor care le-au slujit în funcția de preoți. Pe 1 aprilie 1962 a fost descoperit tezaurului de statui antice din vechiul Tomis. „…24 de piese sculpturale au fost ridicate în acea zi din pământul Constanței: 13 statui și statuete, zece basoreliefuri și un mic altar fără decor sau inscripție”, enumeră arheologul constanțean Octavian Mitroi comoara actuală cea mai de preț a muzeului tomitan. Statuile reprezintă divinitaţi clasice din pantheonul greco-roman, precum şi zeităţi orientale şi locale, precum: Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Grațiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac. O întreagă pleiadă de zeități ce au apărat malul românesc al Mării Negre de ce putea fi mai rău, oferind tomitanilor speranță și spiritualitate. Despre cum au fost ele adunate cu grijă și îngropate, spre a nu sta în calea schimbărilor ce au venit, ne poate spune doar modul în care au fost descoperite. Așezate ca într-un cuib, ca într-o matrice, toate împreună, ca semn și symbol al unei religii pierdute, au stat „îmbrățișate” cu toatele, spre a merge apoi, tot cu toatele, din întunericul pământului, la lumina vie a reflectoarelor din muzeu.

Dar mai există și o altă sursă pentru cunoașterea edificiilor religioase care ar fi existat la Tomis mai ales în perioada imperială. Este vorba despre iconografia monedelor bătute de atelierul cetății. Astfel, o primă imagine a unui templu tetrastil, cu coloane cu capiteluri bogate, probabil corintice, cu trei trepte, cu cornișe și un acoperiș în formă de cupolă apare pentru prima dată pe monedele cu portretul Agrippinei Junior pe avers, în vremea lui Claudius (41-54).

Reprezentarea unui edificiu, ușor modificat, cu patru coloane și doar o treaptă, cu cornișă, cu fronton triunghiular și acoperișul ascuțit, apare pe o primă emisiune din prima parte a domniei lui Nero (54-68), așa cum sugerează chipul tânăr al împăratului de pe aversul monedei. Ea va fi urmată după un oarecare interval de timp de o altă emitere, cu portretul lui Nero cu trăsături mult mai mature, pe reversul căreia va fi redat un alt templu, tetrastil, fără capiteluri bogate, cu două trepte, cornișe și acoperișul ascuțit. După Vespasian, prezent în iconografia monetară doar prin monede ce au pe revers portretele fiilor săi, Titus și Domițian, abia în vremea lui Titus (79-81), orașul emite o altă serie monetară cu un templu tetrastil, cu coloane cu capiteluri și postamente reliefate, uneori cu fronton dublu, cu cornișe și acoperiș ascuțit, înălțat cu patru rânduri de trepte. Mai târziu, sub Domițian (81-96), reprezentarea edificiului religios este imprimată, dar acesta are doar un rând masiv de trepte, iar deasupra la cornișe și pe apex câte un vultur, cel din vârf având aripile desfăcute. Alături de vultur, element al cultului imperial, deasupra acoperișului templului, sunt redate în câmp simbolurile orașului: o bonetă, precum și o stea a Dioscurilor, eroi ai cetății. Linia frontonului este dublată cu un șir de globule, acesta având în mijloc un punct. Așa cum reiese din literatura numismatică din acest moment, pentru o lungă perioadă, până în timpul lui Septimius Severus (193-211), pe monede nu mai apare imaginea vreunei construcții religioase. Este surprinzător pe de o parte acest fapt, pentru că ne-am fi așteptat poate ca imaginea unui edificiu dedicat cultului imperial să apară în vremea lui Antoninus Pius, când orașul se bucură de o atenție deosebită din partea autorităților imperiale, câștigând titlul de metropola Pontului Stâng. La Septimius Severus, avem în colecția Dr. George Severeanu (Muzeul Municipiului București) o piesă de patru assaria, pe care este imprimată reprezentarea unui templu, piesă care este deocamdată singulară în literatura de specialitate. Spre deosebire de edificiile anterioare, care erau figurate doar cu elemente imperiale ca vulturul sau simboluri ale orașului (boneta și steaua Dioscurilor), în interiorul acestui templu, este redată pentru prima dată o zeitate, și anume Tyche, ce reprezintă zeița cetății. Ea poartă kalathos pe cap și este îmbrăcată în chiton și himation; ține în mâna dreaptă o cârmă și pe brațul stâng cornul abundenței. Reprezentarea unui templu apare acum deseori pe reversul emisiunilor monetare ale membrilor dinastiei Severilor, având în interior diferite divinități. La Caracalla (211-217), acesta este tetrastil, cu capiteluri și postamente reliefate, cu un rând de trepte, în interiorul căruia stă spre stânga Sarapis, cu kalathos, în himation, ce înalță mâna dreaptă în semn de salut și ține pe brațul stâng un sceptru. O altă imagine îl arată pe Dionysos (Zeul vinului, sau Timpul amețit, dublat, al pragului) în interiorul templului, acesta fiind identificat datorită kantarosului pe care îl ține în mâna dreaptă și a tyrsosului pe care își sprijină brațul stâng. Uneori, este însoțit de pantera sa la picioare (cea care eliberează un parfum „vrăjit” atunci când se pregătește de atac), înfățișată doar parțial (protomă), care îl privește cu adorație. Reprezentarea templului lui Dionysos este imprimată și pe monedele soției sale, Plautilla, care preiau pe o altă emisiune și imaginea anterioară de la Septimius Severus, cu Tyche, zeița cetății. Edificiile dedicate cultului lui Dionysos, lui Sarapis și celui al lui Tyche sunt reprezentate și pe reversul monedelor cu efigia lui Geta. De la acesta, apare și un templu în interiorul căruia se distinge Zeus ce ține în mâna dreaptă o pateră și pe brațul stâng un sceptru. În vremea lui Elagabal (218-222), pe monedele emise de cetate cu chipul lui, precum și pe cele cu busturile împărăteselor Iulia Maesa și Iulia Cornelia Paula, apar edificiile de cult dedicate lui Zeus și lui Tyche. Situația se schimbă la Severus Alexander (222-235), când pe reversul unora dintre emisiunile sale alături de locul de cult dedicat lui Zeus, este redat un templu tetrastil, cu coloane cu capiteluri de stil ionic și postamente reliefate, cu două rânduri de trepte, cu cornișe și fronton triunghiular, cu acoperișul ascuțit în interiorul căruia este figurată Concordia (Homonoia). Aceasta poartă kalathos pe cap și este îmbrăcată în chiton și himation; ține în mîna dreaptă o pateră și pe brațul stâng un corn al abundenței. Imaginea templului zeiței, personificare a armoniei și unității, nu mai apare la nici un alt împărat. Ultima reprezentare a unei construcții religioase este imprimată pe reversul monedelor de la Maximinus (235-238), ea fiind dedicată cinstirii zeului Dionysos. Toate aceste reprezentări sunt mărturii ale existenței unor edificii de cult și ale desfășurării unei activități religioase diverse în cetatea milesiană în perioada romană, ale cărei ecouri se pot distinge și în inscripțiile tomitane ale vremii.

Trebuie să știm că Tomisul a fost un oraş la fel de important şi în perioada romană târzie, romano-bizantină, când împăraţi precum Constantin cel Mare (primele patru decenii ale sec. IV) şi apoi Iustinian (sec. VI d.Hr.) s-au îngrijit ca această cetate să nu îşi piardă din măreţie. Povestea s-a încheiat în veacul al VII d.Hr., când Imperiul Roman de Răsărit pierde controlul asupra Dobrogei antice, tot mai răvăşită de neamurile migratoare. Cetăţile măreţe de altădată ajung doar nişte ruine, iar zidurile lor sunt părăsite de populaţia care caută să se adăpostească din calea războaielor. Vorbim aşadar de o istorie a Tomisului, care se întinde pe o perioadă de aproximativ 1100-1200 de ani. Oraş grecesc, apoi roman şi romano-bizantin, Tomis a fost şi un magnet pentru oameni de diverse seminţii, veniţi din toate colţurile lumii, care s-au stabilit pe aceste locuri, căutându-şi norocul şi fericirea. A fost un aşadar un loc cosmopolit (aşa cum ulterior, în perioada modernă, a fost şi Constanţa), care, implicit, a avut o viaţă religioasă pe măsură. Aici, la Tomis s-au întâlnit şi împletit numeroase credinţe şi religii, zeii lumii greco-romane amestecându-se adesea cu divinităţi misterioase ale Orientului, dar şi cu zeităţi ale autohtonilor de sorginte traco-getă. Viaţa religioasă a Tomisului este aşadar extraordinar de interesantă şi merită studiată în detaliu. În această cetate erau veneraţi zei panteonului olimpian grecesc, adoptat şi îmbogăţit de romani: Apollo, Zeus – Jupiter, Hera – Junona, Atena – Minerva, Venus – Afrodita, Demeter – Ceres, Hermes – Mercur, Dionissos- Bachus, pentru a enumera doar câţiva dintre ei. În acelaşi timp, s-au propagat din orient şi alte religii precum cea a zeiţei Cybele, Marea Mamă a Zeilor, cultul lui Mithras, cel al lui Isis sau al zeului Serapis (Sarapis). De cealaltă parte, băştinaşii geţi au continuat să se roage lui Zalmoxis – Zalmoxe, dar şi vechilor zeităţi trace. În perioada stăpânirii romane, la Tomis şi în teritoriul său sunt veneraţi Cavalerul Trac (Eroul Călăreţ) şi Cavalerii Danubieni, divinităţi atestate de numeroase vestigii arheologice. De multe ori, tomitanul de rând ajunge să îşi formeze propriul său panteon imaginar, format dintr-un amestec de zei greco-romani, orientali şi autohtoni. Aşa cum era de aşteptat, o viaţă religioasă intensă nu putea să existe fără lăcaşuri de cult dedicate tuturor acestor zeităţi. Se nasc întrebări precum: care erau cei mai veneraţi zei ai Tomisului? Cui se închina tomitanul în viaţa de zi cu zi şi de ce? Ce temple existau în cetate şi cui le erau ele dedicate? Unde erau, cu aproximaţie, amplasate aceste lăcaşuri de cult? Ce caracteristici avea fiecare cult în parte? Cine erau adoratorii şi din ce clase sociale făceau ei parte? O analiză de acest fel ne conduce şi spre prezentarea vieţii culturale a Tomisului antic, pentru că în fiecare an, în oraş se desfăşurau numeroase sărbători, festivaluri şi spectacole, multe dintre ele în cinstea unor zeităţi.

Prezentarea noastră va cuprinde o perioadă ce se întinde de la întemeierea coloniei greceşti, din veacul al VI-lea î.H şi până în sec. IV d.H, când creştinismul devine religie de stat şi va începe să elimine treptat toate aceste vechi credinţe, ce acum au un numitor comun, fiind considerate toate drept păgâne. Tomis era un oraş-port şi evident că pentru locuitorii ce se îndeletniceau cu navigaţia, cei mai importanţi erau zeii marini, protectori ai marinarilor şi stăpâni ai apelor. Gândul ne duce pe dată la Poseidon-Neptun, zeul mărilor, divinitate olimpiană atât de cunoscută astăzi şi care patronează în fiecare an Serbările Mării. Există dovezi ale adorării sale, dar destul de puţine. Trebuie spus aşadar că tomitanul se închina mai puţin lui Poseidon şi mai mult lui Pontos, un zeu străvechi şi preolimpian. Aşa cum bine se ştie, Pontos a fost protectorul Tomisului, alături de Fortuna-Tyche. În celebrul ansamblu statuar ce poate fi admirat în Sala Tezaur de la MINAC (Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa), Pontos este reprezentat cu coroana murală pe cap, dovada rolului de protector al oraşului. Ţine în mâna stângă prora unei corăbii, ceea ce dovedeşte că el era protectorul navigatorilor şi în acelaşi timp cel ce le asigura marinarilor drumuri liniştite. Cine este însă Pontos? Este fiul zeiţei pământului Geea (Gaia) şi al lui Aether, zeul aerului pur. Este tatăl lui Nereus – Bătrânul Mării, al lui Thamas – marea cea înfuriată şi soţul zeiţei Thalassa, personificarea mării. În lumea greco-romană, Pontos şi Thalassa au fost puşi în umbră de olimpienii Poseidon (Neptun) şi soaţa sa Amfitrite. Nu însă şi la Tomis, oraş scăldat de apele lui Pontos Euxeinos! Nu există informaţii cu privire la existenţa unui templu al lui Pontos, dar statuia de la MINAC ne indică faptul că el era asociat cu Fortuna, zeiţa norocului şi există unele indicii (de exemplu, prezenţa ei în faţa unui templu – pe reversul unei monede bătute aici) că aceasta şi-a avut templul în oraş. De altfel, un ansamblu statuar atât de impresionant precum cel din Sala Tezaur ar fi putut fi uşor piesa centrală a unui templu tomitan şi obiect de adoraţie pentru credincioşi. Trecem la două divinităţi inseparabile, Fraţii Dioscuri – Castor şi Pollux, gemenii eroi, fii ai lui Zeus şi fraţi ai frumoasei Elena, cea care a fost pricina Războiului Troian. Văzuţi de tomitani drept zei „salvatori“, ei sunt aici protectori ai navigatorilor. Marinarii greci, stabiliţi sau ajunşi la Tomis pentru negoţ, credeau că Dioscurii îi veghează pe timp de furtună şi că ei le pot călăuzi corăbiile spre ţărmuri ferite. De aceea, Castor şi Pollux îşi aveau cu siguranţă un templu în cetate. Dovezi în ceea ce priveşte cultul există destule. O piesă foarte cunoscută este cea care face parte (ca şi Fortuna cu Pontos) din tezaurul de 24 de piese – descoperit în 1962, şi care se află tot în sala Tezaur de la MINAC. Este un grup statuar din marmură gălbuie care s-a păstrat fragmentar. Doar unul dintre cei doi dioscuri s-a păstrat: el îţi ţine calul de căpăstru. Inscripţia în greacă de pe soclu, şi ea fragmentară, spune: „Pentru Dioscuri, fondatorii cetăţii, în numele tribului Boreis, a consacrat acest monument….os, fiu al lui Asclepiodoros“. O altă piesă, dispărută azi, dar descrisă în sursa ISM II (181 (17)), îi prezenta în relief pe cei doi Dioscuri, faţă în faţă. Inscripţia de pe monumentul funerar nu făcea referire directă la ei, fiind o dedicaţie a tatălui Marcinus Cocceius în amintirea fiilor săi decedaţi Ianuarius, de 15 ani şi Marcus. Dioscurii sunt populari la Tomis, iar adesea imaginea lor se pliază şi pe cea a altor divinităţi, cum ar fi misterioşii cabiri, zeii din Samothrake. Acestora din urmă li se închina la Tomis un anume Timaios, fiul lui Straton: „care şi-a cumpărat preoţia cu 7 stateri de aur, 60 monete aramă“ (sursă ISM II). De asemenea, Dioscurii sunt asociaţi adesea şi cu Cavalerul Trac, zeitate autohtonă din panteonul tracic, cu care au multe în comun. Tot la Tomis au fost scoase la lumină urme ale unui posibil templu egiptean, ceea ce dovedește și legăturile peste ape ale cetății tomitane.

Din toate aceste reprezentări statuare și monetare specialiștii pot crea un posibil „inventar” al templelor antice ce au funcționat în anticul Tomis, spre a cunoaște mai îndeaproape cei peste 2000 de ani de istorie. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*