„Migraţia inocenţei”

Violeta Anciu este o poetă reprezentativă din noul val liric românesc, lansată în universul literaturii noastre după 2015. Are un suport spiritual şi critic din partea Direcţiei 9, un vector al tinerei generaţii, coordonate de poetul Adrian Suciu, care a devenit un poet-mentor pentru cei care sunt seduşi de muze. Violeta Anciu participă la cercul literar de la Hotel Seven în cadrul „Zilelor Tribuna”, unde am şi cunoscut-o personal. Volumul recent al Violetei Anciu, „Migraţia inocenţei”, tipărit la Editura Tribuna este o trecere fastuoasă spre maturitatea lirică, aşa cum şi sună titlul. Poeta a mai publicat versuri, dar cu acest volum a intrat în rândul celor care au atins majoratul literar printr-o imagistică lirică atinsă de pictorial.

Versurile te lovesc teandric prin sinceritatea lor. Poeta se dezbracă de sine şi se oferă cititorului avizat de poezie. Ştie să „o facă” poezia ca pe o mireasă frumos îmbrăcată de metafore şi incantaţii atinse de suplicii intime. Poeta e cuprinsă de tandreţea cunoştinţei binelui şi răului întru lirismul de factură contemporană. Paradoxal, practică o antopofagie lirică a sufletului, ce devine comuniune prin cuplarea doar cu citiorul avizat. Scrie o poezie cultă, dar încă atinsă de acel spectru al fecioriei lirice a debutului. „te strâng între coapsele mele/mai bei puţin ca să poţi iubi/să te ardă focul pământului/să nu te atingă nicio apă/atât să te chinuie orice suflare/de n-o treci printre buzele mele/mă bei ca să mă poţi iubi” (descântec petnru femei). Forma lirică este încărcată de feminitate, câteodată dusă în feminism. Are ceva din interogaţia lirică a Magdei Isanos. Refuză să evadeze din iubirile fiinţei la prima tinereţe: „schimbă locul în care ascunzi cheile/după ce îţi bei cafeaua/împătureşte biletul şi poartă-l/în golul din piept/până vom redeveni prieteni”.

Anamneza este cheia liricii impetuoase a Violetei Anciu. Poezia este o maieutică asumată în căutarea esenţei: sufletul sau sinele, o aventură spre propria cunoaştere prin împărtăşirea iubirii. „femeile pe care le-ai iubit/n-au ştiut niciodată/te-ai adăpat la sânul lor/şi ele n-au ştiut niciodată” (un soare care nu ştie nimic).Violeta Anciu abordează suprarealist dragostea, pictorial ca un tablou de Salvador Dali: „cineva muşcă/bucăţi din trupul meu/peste noapte/ghemuită în mintea/din care nu muşcă nimeni/alta îmi scoate mândră/trupul în lume” (oglindă). Iubirea se transformă la poetă într-o foame canibală ce se automacină până la esenţe: „îşi simt foamea cum taie carnea/şi pătrunde în oase./dacă ar străpunge dincolo de ele/ar sfâşia şi consuma şi măcina tot” (foame). Existenţialismul este o formă de expresie a noii generaţii lirice: „pe podul palmei mele/un domn îşi numără copiii/sorbind singurătatea” (recurenţa). Este o formă de îngurgitare a preajmei care nu te face fericit. Melancolia este o paradigmă a liricii Violetei Anciu, reprezentaţia este o retro-poezie, care reface sintaxe moderne în forme atinse de aripa avangardei. „ai văzut vreodată/cum tace un fluture/pe umărul vântului?” (umeri goi). Ars poetica la Violeta Anciu este o poveste inspirată, un „joc secund” cu focul. „Poveştile-s altfel aici/focul se taie cu furculiţa/în măsuri egale/se împarte mesenilor/şi ei se bucură/ca d eprima împărtăşanie. (inspiraţie). Până la urmă poezia este o formă introvertită de consumerism în istoria recentă? “Ne consumăm unii pe alţii/şi mergem mai departe/tragem adânc în piept/focul ăsta/cu rădăcini cu tot.” (migraţia inocenţei spre interior) pentru că viaţa până la urmă poate fi un „joc sadic de Lego cu participant unic fără voie”. Violeta Anciu se îndreaptă cu paşi repezi spre o consacrare poetică, reconstruind un climax poetic originar. Sinceritatea sa lirică te dezarmează şi face sufletul să vibreze cu expresia interiorizată a metaforei, în comuniune. Pentru Violeta Anciu poezia este o împărtăşanie, intimă şi dăruită cu dragostea Evei care a atins mărul cunoştinţei. E o poetă complexă, care nu fuge de incantaţiile metaforei ca formă a lirismului autentic. Poeta nu se sperie de reveriile clasice. Violeta Anciu ştie că poezia nu este un experiment, ci o emoţie trăită, o „migraţie inocentă” până la capăt, care oferă cu mare curaj frumuseţea unei iubiri a adevărului aflat în tot şi-n toate.