Un erou național: Stroe Buzescu

Înainte vreme exista în cadrului codului de onoare al războinicilor și varianta în care două armate aflate față în față puteau veni cu propunea ca să aibă loc o luptă individuală a câte unui reprezentant din fiecare armată, iar învingătorul (cel care rămânea în viață) din această luptă să desemneze și armata învingătoare, fără să mai aibă loc o confruntare între armii. Puțini erau voinicii ce se încumetau la o asemenea încercare teribilă, asemănătoare cu victoria eroului grec Ahile asupra troianului Hector. Deasemenea putem compara această luptă cu cea dintre David și Goliat, sau povestea triumfului omului obișnuit în fața unui gigant.

La Teișani (jud. Prahova), pe valea râului Teleajen, într- frumoasă zi de început de toamnă, pe 24 septembrie 1602, avea să se întâmple o astfel de scenă eroică. Se aflau față în față două armate: pe de o parte armata domnitorului Țării Românești, Radu Șerban (cel care i-a urmat la domnie lui Mihai Viteazul), iar de partea cealaltă se afla armata strânsă de Simion Movilă, ce dorea redobândirea tronului Țării Românești. Disperarea acestuia din urmă l-a făcut ca să se adreseze tătarilor din Hanatul Crimeii, „prieteni mai răi decât cel mai rău dușman” (cum îi caracteriza Nicolae Iorga în lucrările sale), promițându-le că le va îngădui jaful liber în țară dacă îl vor ajuta să ocupe tronul muntean. La 13 septembrie, Simion Movilă împreună cu cei 40.000 de tătari (sub comanda Hanului Gazi Ghirai), cu moldovenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, și circa 300 de cazaci a intrat în Țara Românească. Oastea domnitorului Radu Șerban era mult mică, însumând circa 8.000 – 10.000 de pedestrași și 6.000 de călăreți, cărora li s-au adăugat ulterior 1.000 de călăreți trimiși din Transilvania de către generalul habsburgic Giorgio Basta. Având în vedere superioritatea numerică a invadatorilor, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă. Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, în luna septembrie a anului 1602. Toate atacurile tătarilor împotriva taberei întărite cu șanțuri și palisade a românilor au eșuat. Dar, în timpul bătăliei de la Teișani s-a întâmplat acest fapt memorabil: ginerele (și nepotul) Hanului Gazi Ghirai a ieșit în fața liniilor tătare chemând la o luptă individuală pe căpeteniile oștirii muntene. Provocarea a fost acceptată de Stroe Buzescu, unul dintre vitejii frați cunoscuți ca și fosta gardă personală a lui Mihai Viteazul. Văzându-i statura uriașă acesta nu a făcut pasul înapoi. Se povestește că Mârza, cumnatul hanului tătar Ghazi Ghirai, avea o înfățișare înspăimântătoare, o statură herculeană și că ostașii munteni au înlemnit văzând cine avea să fie adversarul lui Stroe Buzescu. Stroe era, se pare, destul înaintat în vârstă. Totuși, ca un războinic iscusit și experimentat, s-a prins în luptă, fără ezitare, cu mai tânărul și puternicul tătar. De-o parte și de alta se aflau românii și invadatorii proveniți din îndepărtata Asie. E aproape de prisos să spunem că a fost o confruntare pe viață și pe moarte. A urmat o luptă crâncenă urmărită cu sufletul la gură de către cele două armate. Stroe Buzescu l-a învins în cele din urmă pe tătar, decapitându-l în fața ochilor îngroziți ai hanului și în entuziasmul general al oștirii române. În urma acestui rezultat, armata tătarilor a fost nevoită să se retragă spre Silistra, unde a trecut Dunărea în sud, fiind așteptată ca ajutor pentru campania pe care turcii urmau să o desfășoare în Ungaria. Din nefericire și Stroe Buzescu fusese grav rănit în această luptă dreaptă și a murit câteva zile mai târziu, pe 2 octombrie. Se pare că armele tăioase ale tătarului au fost otrăvite înainte de marea confruntare. O rană la obraz avea să se infecteze și să conducă inevitabil la deces. Pentru a evoca aceste mândre fapte de arme petrecute la Teișani, s-a păstrat până în prezent piatra de mormânt a lui Stroie Buzescu, de la schitul Stănești, pe care soția sa, jupâneasa Sima, a pus să se dăltuiască o inscripție într-o frumoasă limbă română despre faptele creștinești și vitejești ale soțului ei, încheiată cu textul: „Și nu fu pre voe câinilor de tătari”.

Frații Buzești este denumirea comună sub care au intrat în istorie frații Radu Buzescu, Preda Buzescu și Stroe Buzescu. Cei trei frați Buzești s-au distins în mod deosebit în timpul campaniilor purtate de Mihai Viteazul împotriva armatelor otomane, numărându-se printre cei mai importanți sfetnici ai domnitorului. Despre viteazul Preda Buzescu se spune că acesta i-a salvat viața domnitorului, la Vidin, în 1598, și fusese propus de boieri să-i urmeze la tron, după uciderea de pe Câmpia Turzii. După moartea lui Mihai Viteazul, frații Buzești s-au opus scurtei domnii a moldoveanului Simion Movilă și l-au ajutat pe Radu Șerban (care le era unchi după mamă) să ajungă pe tronul Țării Românești în octombrie 1601. Bucurându-se de o mare autoritate politică și militară, ei au sprijinit în mod constant domnia lui Radu Șerban.

Despre Boierii Buzești și faptele lor de arme au scris mulți istorici, precum Alexandru D.Xenopol, Nicolae Iorga, Alexandru Odobescu și Grigore Tocilescu, care au relevat faptele lor de vitejie. Sursele istorice menționează că locul lor de baștină a fost satul Cepturoaia (azi comuna Iancu Jianu, județul Olt), în care au ridicat Mănăstirea Călui. Preda Buzescu și fratele său Radu Buzescu sunt înmormântați în Mănăstirea Călui, a cărei construcție a fost finalizată pe cheltuiala celor trei frați. Stroe Buzescu este înmormântat la Mănăstirea Stănești (comuna Strejești – Olt), o altă ctitorie a familiei Buzescu. În pronaos se află piatra scrisă care acoperă rămășițele lui Stroe Buzescu, răpus după lupta lui învingătoare cu nepotul hanului tătăresc, la 1602.

Există o legendă transmisă de Dimitrie Bolintineanu în care se pare că a avut loc o confuzie; lupta cu tătarul îi este atribuită lui Preda Buzescu. Legenda ne spune că Preda Buzescu a fost un comandant de oşti al lui Mihai Viteazul, ca şi fraţii săi, Radu şi Stroe. El a purtat lupta descrisă în legendă la data de 15 ianuarie 1595, la Stăneşti, lângă Giurgiu, hotărând, cu victoria lui, soarta bătăliei cu tătarii. După trei zile de lupte între români şi tătari, Preda Buzescu a văzut cu mâhnire că au pierit mulţi dintre vitejii luptători români. Atunci şi-a îndemnat calul în faţa oştirii şi l-a chemat la luptă pe însuşi nepotul hanului tătar, pentru a hotărî soarta bătăliei. Cei doi au descălecat şi s-au luat la luptă. Razele soarelui străluceau pe zalele lor şi le înfierbântau frunţile, răcorite doar de vânt. S-au lupta cu spadele până li s-au frânt, apoi s-au luat la trântă, până când tătarul l-a lovit pe Preda cu o secure mică şi i-a stricat pavăza. Preda Buzescu l-a izbit o dată pe tătar cu măciuca şi l-a ucis. Îmbărbătaţi de această victorie, oştenii români au învins hoarda tătarilor. Această legendă istorică a inspirat un tablou pictorului Theodor Aman. Mare admirator al lui Mihai Vitezul, Dimitrie Bolintineanu, pe vremea când a fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, s-a preocupat de ridicarea la Bucureşti a unei statui a voievodului. Târziu, după moartea lui, la 1874, în Piaţa Universităţii se dezvelea statuia domnitorului Mihai Viteazul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*