Mihai Viteazul – Domnul Valahiei s-a confruntat permanent cu agresiunea externă păgână, otomano – tătară, cu cea creştină a polonilor şi habsburgilor, dar şi a coreligionarilor săi interni, voievozii Moldovei şi Transilvaniei. „Marele Ştefan, a cărui faimă fu recunoscută de toată lumea, şi nu numai în perioada cât a domnit, ajunsese la concluzia că sunt mai periculoşi creştinii din jur decât imperiul otoman, care măcar nu afişa solidaritatea creştină.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148)
În acel sfârşit de veac XVI, Polonia trăia aceleaşi tendinţe expansioniste precum imperiul habsburgic, motivată de orgoliul excesiv de a se dori o mare putere, vanitate care a costat-o de trei ori desfiinţarea ca stat. Mai mult de o jumătate de secol cât au durat domniile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru Rareş plutea asupra lor spectrul ruşinii după catastrofala înfrângere de la Codrul Cosminului (1497), când leşii au fost înfrânţi şi înjugaţi să are terenul pentru plantarea pueţilor de stejar din care a odrăslit apoi celebrul Codru Dumbrava Roşie sau înfrângerea din 1530, când Voievodul Rareş a cucerit Pocuţia.
Tendinţa de ocupare a tronului Moldovei de către Mihai Viteazul i-a speriat îngrozitor pe polonezi, fapt pentru care l-au declarat duşmanul lor de moarte, sărindu-i în ajutor lui Ieremia Movilă, uneltind permanent şi acţionând continuu împotriva Valahului care devenise o ameninţare deopotrivă pentru păgâni şi creştini.
Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie degrabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea.
Pe acel fundal geopolitic european a apărut Steaua-Cruce a lui Mihai Viteazul „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 148)
Dacă, orgoliosul hasburg Rudolf al II-lea l-a acceptat şi l-a suportat ca pe un rău necesar, Polonia văzându-se ameninţată în interesele ei hegemonice, l-a jucat pe labilul Ieremia Movilă, sugerându-i că fratele lui ar putea ajunge pe tronul Valahiei, astfel că dinastia Movilă s-ar extinde asupra celor două principate române, făcându-l astfel, unealta lor cea mai agresivă împotriva lui Mihai Viteazul. Perfidul Ieremia Movilă s-a îndârjit atât de mult în laşitatea sa încât a pus la cale chiar un complot privind otrăvirea Valahului Voievod.
La rândul său Rudolf al II-lea, eclipsat de steaua Viteazului Domn, îl sfătuia continuu să amâne campania împotriva lui Ieremia, pentru a nu intra în conflict cu polonezii, mai ales că otomanii se aflau la porţile Oradei şi Timişoarei. Adăpostirea însă a lui Sigismund Bathory de către Ieremia Movilă a grăbit campania lui Mihai.
Oastea Valahului, redusă ca mercenari, s-a completat prin corpuri de strânsură. Înainte de a-i veni cu oaste în ajutor cancelarul polon i-a trimis lui Ieremia o epistolă strategică, îndemnându-l, „Anume să nu dea luptă, ci să se întărească la Suceava cu arme şi merinde îndestul şi să întârzie acolo înaintarea duşmanului până va putea căpăta ajutor de la oastea măriei sale regelui (Poloniei). Dacă la Suceava n-ar fi loc bun de apărare, să se întărească în munţi sau în locuri cu ape şi copaci. Dacă n-are încredere în moldoveni, să aşeze numai poloni în cetatea Sucevei şi el cu restul oştirii să stea în alt loc cu arme şi provizii pentru apărare, aşteptând sosirea oştilor regelui. Ieremia se închise în cetate cu restul oştenilor, cu fratele său, mitropolitul Gheorghe, cu Luca Stroici, Nistor Ureche şi alţi boieri. Sosit în faţa bătrânei cetăţi de la Nistru, Mihai Viteazul trimise o somaţie mitropolitului şi boierilor închişi acolo, prin care îi sfătuieşte să îndemne pe Ieremia… să predea cetatea, căci va putea să plece unde va voi.” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 63-64)
Moldova s-a întins peste veacuri prin faima marilor ei Voievozi eroi-martiri şi ctitori, a culturii-religioase, a monahilor, a Vlădicilor deosebiţi, a cărturarilor de seamă, dar şi prin tradiţia vitejească a unor mari cetăţi de scaun precum Neamţ şi Suceava. „Dintre toate cetăţile evului mediu european, despre puţine se poate spune că au fost invincibile precum cetatea de scaun a Sucevei sau nemuritoarea prin glorie cetate a Neamţului.” (Dan Lucinescu, op. cit., p.149)
Cetatea Neamţ l-a surprins şi înfiorat pe regele polon Jan Sobieski (1674-1696) şi oastea sa prin lupta, vitejia şi eroismul mănunchiului de plăieşi, care au apărat-o cu demnitate, stârnindu-i admiraţia, precum odinioară cei 300 de spartani neînfricaţi ai regelui Leonida în nemuritoarea bătălie de la Termopile din anul 480 î.d.Hr.
Cealaltă fortăreaţă, la fel de ilustră Suceava, ale cărei ziduri au sfărâmat ghiulelele lui Soliman Magnificul şi pe cele ale polonezului Albert Iagellon, l-a fascinat poate mai presus de renumita Cetate Alba Iulia, ca o chemare profetică peste veac. Îi simte măreţia legendară în care a rămas peste curgerea veacurilor statornicia credinţei şi a libertăţii. Simte grandoarea Moldovei. Poate că sângele martirului voievod, celălalt cu nume de viteaz Ioan Vodă este încă proaspăt la Roşcani.
Mihai Viteazul a venit la întâlnirea cu cel mai mare Domn al Moldovei. A îngenuncheat la Mănăstirea Putna, lângă efigia în piatră stând în faţa gloriosului Ştefan şi a timpului său. S-a rugat îndelung. A îmbrăţişat lespedea rece simţindu-se apoi, întrepătruns de focul făpturii spirituale a marelui ctitor de Neam şi Biserică.
Cele două cetăţi inexpugnabile după porunca marelui Ştefan, nu puteau fi cucerite de către străini, decât prin luptă şi nici prin luptă, după cum s-a dovedit de-a lungul veacurilor. Dar, când Voievodul român Mihai a venit să refacă Dacia Mare, după ocuparea Bacăului a trimis emisarii săi la pârcălabii Neamţului şi Sucevei. Abia, atunci cele două fortăreţe şi-au deschis larg porţile să-l primească pe marele Domn.
În disperarea sa, Ieremia s-a agăţat de o mojicie demnă de el, luând cu forţa toţi ierarhii săi care l-ar ţine pe loc pe Mihai până la venirea leşilor. Lângă satul Iagcea în apropiere de Iaşi, Ieremia fiind înfrânt s-a retras spre cetatea Hotin, în timp ce Viteazul a intrat triumfător în capitala Moldovei. S-a convenit ca până la ungerea lui Marcu Cercel ca noul Vodă al Moldovei să se institue o locotenenţă domnească, compusă din: banul Udrea din Băleni, Andronic, Sava şi Negrea, iar Radu Buzescu, pârcălab de Suceava. Stroe Buzescu îl suplinea pe marele Domn în Transilvania.
„Moldova. A adus-o la Cetatea de piatră, Ţara Soarelui cu hotarele ei străvechi, cu credinţa, demnitatea şi istoria. Bat clopotele Iaşilor. Îl slăvesc clopotele Moldovei. Vede din nou cerul lin şi mângîios de un dulce şi catifelat albastru alburiu. Cer în care rotesc berzele şi prin care trec dangătele de aramă, scriind în vreme vrerea lui: Io Mihai voievod, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei, marele căpitan al creştinătăţii şi ctitor al Magnae Valachiae!” (Radu Theodoru, Vulturul, vol. 3, Ed. Militară, Bucureşti-1982, p. 360)
Rapida campanie a Viteazului Domn în Ţara lui Ştefan cel Mare şi frăţeasca adeziune a poporului moldav i-au înlesnit biruinţa, adăugându-i încă o cunună faimei sale care fascina deopotrivă, prieteni, aliaţi, duşmani; creştini şi păgâni totodată.
„Când se vesti coprinderea Moldovei, toată lumea rămase uimită de mirare. Acel căpitan care umblă şi izbeşte cu iuţeala trăznetului, acei minunaţi ostaşi care suferă în tăcere marşurile cele mai repezi, osteneala şi foamea cumplită, trăind numai de entuziasm şi de glorie, bătându-şi joc de puterile naturei, ca şi de ale oamenilor, buna rânduială, disciplina şi jertfirea ce ei păstrară în această campanie, strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură slăvite şi trâmbiţate în toate părţile. Acel veac nu arătase încă în Europa o asemenea armie şi un asemenea general. În toate părţile se zicea că Mihai a coprins Ardealul în 11 zile şi Moldova numai în 8.” (Cronica lui Fuchsie)
Mihai Viteazul a convocat sinodul de la Iaşi, înlocuind ierarhii pro Ieremia cu cei fideli lui, astfel Dionisie Rally a urcat în treapta de mitropolit, Atanasie episcop de Rădăuţi şi Filotei în scaunul de Roman. A întărit mănăstirile Agapia, Pângăraţi, Bistriţa, Neamţ, Sfântul Sava prin danii domneşti, neuitând nici de clasa ţăranilor.
Cronicarul Miron Costin, reitera momentul de glorie deplină al Marelui Mihai, consemnând că s-a făcut Crai, peste cele trei ţări, adică rege.
„În acest moment Mihai avea planuri şi mai mari, el uneltea chiar cucerire Poloniei, o parte din nobilii din această ţară şi mai ales rutenii ortodocşi îl chemau şi se svonea că se înţelesese cu ţarul Boris Godunov de la Moscova, ca să năvălească împreună în Polonia. Dar curând Mihai fu chemat în Ardeal, unde-l aşteptau solii împăratului Rodolf II şi se pregătea o răscoală.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 181)
În tabăra polonă peste hărmălaia de suliţe, platoşe şi coifuri unde deja se instalase teama şi frica se vânturau zvonurile intenţiei învingătorului lui Ieremia Movilă. „… Prizonierii din partea lui Mihai, cum ni se dă de ştire, spun că Mihai va merge de îndată către ţinuturile Coroanei…” (Radu Theodoru, Vulturul, vol. 3…, p. 315)
Leşii se aflau într-o cumpănă destul de grea din care nu voiau să iasă dezonoraţi. „Duşmanul poate să năvălească la noi în ţară cum a făcut-o în Moldova. Are trei ţări mari şi bogate unite sub dânsul şi le guvernează absolut. Oricât de mare ar fi Polonia, e în primejdie, căci a rămas fără apărare. Ne vine în minte să-i trimitem bani şi obiecte scumpe din ţări străine, ca să-l ţinem pe loc…” (ibid., p. 338)
Polonia acelui moment nu stătea de loc pe roze. Recza Pospolita era tulburată şi sfâşiată de lupta dintre partide. Avea privirile aţintite către Mihai Viteazul, singurul care putea relua Cruciada împotriva otomanilor. Lupta de la Otani a întors ţărănimea împotriva panilor. Rutenii îl admirau pe Valah şi vroiau să intre sub ocrotirea lui. „În Polonia sunt unii care îl laudă în vorbă şi scris pentru vitejia, dărnicia şi omenia lui, socotindu-l prieten al regelui şi al ţării. Poporului de jos îi dă nădejde de viaţă liberă şi fericită prin nimicirea nobilimii… Mihai caută să se facă iubit de ţărani şi de oamenii de jos, cărora le-a dat voie în Ardeal să se elibereze. Ar fi o mare primejdie dacă ar încerca acelaşi lucru în Polonia, căci aici se află o mulţime de ţărani supuşi nobilimii…” (ibid., p. 338)
Prin aducerea Moldovei sub acelaşi sceptru dacic Unirea preconizată de Mihai Viteazul devenea viabilă, reală, sacră, completă, consolidând astfel şi frontul românesc romano-german, care permitea apărarea Regatului Dacia în faţa presiunilor externe şi a planurilor de invadare şi de ocupare ale acestora.
Imediat după alipirea Moldovei, Craiul Mihai i-a cerut împăratului Rudolf al II-lea să-i respecte dreptul asupra cetăţilor româneşti – comitatele apusene din „Partium”, pentru a institui o linie strategică şi dinspre apus spre apărarea Ţărilor sale valahe.
Faima Regatului marelui rege Decebal s-a împlinit şi în visul, dar şi în pofta marelui Valah, unind Ţările române în aproape Vatra cea Mare a vechii Dacii.
„Mihai ajunsese acum – scria marele istoric erou şi patriot Nicolae Bălcescu – în culmea slavei şi a mărimei ce el voise. Cinci ani abia trecuseră de când el trăsese sabia spre a apăra ţara sa de tirania turcească şi după o mulţime de triumfuri eroice, respinse potopul turcesc departe de dânsul şi de Europa creştină. Nu numai atât. El voia a-şi creia o patrie mare pe cât ţine pământ românesc; şi norocul ajutându-l, în câteva luni Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sânt unite cu Ţara Românească. Rămăsese numai Timişoara cu ţinutul ei ce se afla sub turci şi Oradea Mare cu părţile orientale ale Ungariei pe care el le cerea de la împăratul cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum ţinuse şi sub Sigismund Bathory. Aceste mici ţinuturi dobândite, unitatea naţională era completă. Independenţa absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu românul şi cu toţi au una şi aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum au fost din vremile uitate ale vechimii.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi-1985, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 340)
Lasă un răspuns