Intrusa…

Am privit imperturbabil către el. Uitându-mă absent, am avut senzaţia că receptorul se mişca în sus şi în jos aşa cum se mişca odinioară telefonul fix, cu disc, în desenele animate din vremea comunistă. Ţârâia nervos, trezindu-mă din visare. M-am smuls cu greu din gândurile în care mă adâncisem de ceva vreme:

–  Da… am spus plictisită.

– Îţi dau o veste proastă. A murit socrul meu, se aude o voce de femeie de la capătul celălalt al firului.

Recunosc stilul inconfundabil de abordare al cumnatei mele, Petrina, precum şi vocea metalică, piţigăiată, plină de ifose. Este singura care intră direct în subiect, de parcă tocmai terminasem o frază ce făcea referire exact la socrul ei. Ba mai mult, parcă deja am fi fost faţă în faţă până în acest moment.

La început m-a deranjat teribil acest ton cam prea familiar pentru aroganţa şi infatuarea mea nativă, dar în timp, am ajuns să mă obişnuiesc. Reuşesc într-o fracţiune de secundă să-l am în faţa ochilor pe socrul ei bătrân:

–  Vai, săracul!, zic. Dar ce-a avut?

Explodează:

– Ce crezi tu că poate avea o fosilă de 95 ani? Logic, a murit de bătrâneţe, nu?

Din starea de semicompasiune pe care am încercat-o într-o primă secundă, mă trezesc uşor iritată. Doamne, ce fire poate să aibă! Deşi o cunosc de atâţia ani, parcă de fiecare dată reuşeşte să mă şocheze şi să-mi inflameze nervii.

– Da, mă, chiar dacă… Dar a avut ceva, nu? Toţi cei în vârstă mor de bătrâneţe, dar asta e doar o vorbă. În realitate, au un motiv medical: atac cerebral, infarct etc. El ce-a avut?

– Atac cerebral, schimbă ea brusc registrul vocii.

– Aşa… Asta e altceva.

– Mâine seară la ora cinci la cimitir, la capelă, cina, spuse telegrafic reluându-şi intonaţia de la începutul conversaţiei.

Am dat să mai spun ceva, însă m-am trezit cu gura căscată în faţa tonului rectiliniu de la capătul firului.

În consecinţă, dacă aveai altceva de făcut mâine seară la ora cinci, mută-ţi gândul, Bia!

Am dat sfoară în casă, iar a doua zi ne-am prezentat la capela mortuară din incinta cimitirului Nemurirea.

Câteva trepte reci, de un gri-cenuşiu, se desfăşurau în faţa noastră, coborând spre capela obscur luminată, unde zăceau trei sicrie, unul lângă celălalt. Citesc pe crucile rezemate de pereţi, căutând un nume cunoscut. Recunosc undeva în stânga figura cumnatului meu. Ne priveşte amabil şi ne face un semn cu capul către dreapta. Întorc capul, zărind-o pe Petrina şi rămân cu gura căscată, având impresia certă că Petrina se duce la piaţă, nicidecum că se află într-o capelă mortuară.

Îmbrăcată cu o fustă roşie şi o bluză albă, înflorată, era excesiv de atentă cu produsele de patiserie cumpărate pentru cei prezenţi, aşezând de zor pe una din tăvi cornuleţele şi bananele recent scoase dintr-o pungă de plastic.

– Condoleanţe, Petrina!, şoptesc sfios.

– Mulţumesc, mulţumesc, răspunse repede,  cu un ton ce părea să fie recunoscător pentru un presupus compliment referitor poate la ţinuta vestimentară mai degrabă, decât pentru expresiile de regret pe care i le adresam.

Insist, făcând conversaţie inutilă:

– Deci, spune, ce s-a întâmplat?

– Ce să se întâmple, fată? Nimic. Era în starea lui „normală”, a căzut, s-a lovit la cap şi aia a fost, spuse scurt.

Ştiam că starea lui „normală” însemna că era în stare de ebrietate avansată.

Mă retrag tăcută într-un colţ şi observ atmosfera de pe margine. Câteva băbuţe mă privesc insistent, întrebându-mă din ochi: „Tu cine mai eşti?” Pe unele dintre ele le recunosc. Parcă le-am mai văzut pe la înmormântări. Altele, probabil vecine, sunt noi pentru mine. Toate stau jos, pe scaune aduse cine ştie de unde, una lângă alta, şi privesc curioase puţinele persoane adunate în memoria decedatului. Nimeni nu plânge, nimeni nu priveşte spre sicriu, nimeni nu vorbeşte despre cel care tocmai a părăsit această lume. Fiecare găseşte altceva de făcut, mai important, mai stringent, mai preţios. În schimb, remarc un lucru de apreciat: toată lumea e îmbrăcată în negru. Pata de culoare din acest decor serios era doar cumnata mea, care părea să fie în totală discordanţă cu restul lumii, asemeni unei scame obraznice ce se încăpăţâna să rămână pe un sacou negru, impecabil.

Raza de lumină ce străpungea cu greu prin uşa capelei este deodată acoperită de o siluetă înaltă, solidă, urmată de altă siluetă mai mică şi mai zveltă. Preotul şi dascălul.

Mă uit la ceas.

Cinci fix.

Fulgerător, gândul îmi fuge la Five O’clock a lui Caragiale. Revin repede însă la momentul sobru ce dădea să înceapă.

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!, spune preotul cu glas tunător.

Ascult slujba cu atenţie, privesc pe cei prezenţi cu şi mai mare atenţie şi rămân uimită de reacţia unei femei între două vârste care intră încet, se furişează pe lângă toţi şi începe să plângă cu glas tare peste decedat. Atitudinea ei stârneşte rumoare, iar ea, uşor-uşor, începe să se dezlănţuie, acoperind cu plânsul ei zgomotos vocile preotului şi a dascălului. Un bărbat înalt se desprinde dintr-un colţ întunecos şi apare în lumina lumânărilor, apropiindu-se de femeia care nu dădea semne să-şi revină. Până în acel moment nici nu-l observasem. Cu mişcări delicate şi încete, o ia de umeri şi o duce pe un scaun gol apărut din neant, apoi rămâne în picioare cuminte, lângă ea. Femeia pune capul în pământ şi plânge cu suspine.

Soţia decedatului care stătea la căpătâiul soţului ei, pare să nu realizeze scena într-o primă fază şi se uită absentă în jur, însă din întâmplare, dă cu ochii de femeia blondă, zgomotoasă şi tresare deodată. Se încruntă brusc şi din ochii ei albaştri, goi până atunci, par să ţâşnească fulgere năprasnice.

Privesc uimită când spre una, când spre alta, uluită că am surprins un lucru ce părea să nu facă domeniul meu de interes.

Bătrâna, soacra cumnatei mele, îşi îndreaptă spatele şi caută din priviri pe fiul ei cel mai mare, panicată şi strigând mut la el după ajutor. Florin, imperturbabil, îi evită elegant şi diplomat privirile, ştiind că dacă nu va face astfel, se va isca scandal. Se duce lângă Petrina, formând un tablou demn de apreciat pentru necunoscători, pozând în soţi cu o căsnicie sudată de trei decenii, dar măcinată de singurătate şi indiferenţă aproape tot de atâţia ani.

Spre surprinderea mea, Petrina devine într-o secundă roşie ca focul şi urcă în viteză scările către ieşire. Am avut senzaţia că se sufoca. Am vrut să mă duc după ea, să mă asigur că e ok, că totul e bine, dar o forţă nevăzută m-a tras înapoi şi o voce interioară mi-a şoptit răspicat să stau în banca mea şi să nu mă bag. Florin s-a ascuns în spatele unei umbre făcută de un perete, iar ceilalţi şi-au continuat aşa-zisa ascultare a slujbei.

Nu cred că m-a uimit ceva din toate astea mai mult decât indiferenţa de care au dat dovadă cei de faţă. Nici Florin, nici fratele său mai mic, Ştefan ori sora lor, Genoveva, nu au schiţat vreun gest de regret, iar ochii nu li s-au umezit nici unuia. Până şi preotul părea că participă inconştient la un simplu ritual, o simplă uzanţă, nicidecum la un proces amplu de serviciu divin prin care sunt îndeplinite canoanele bisericeşti. Nicio emoţie, nicio înduioşare, nicio afectivitate, nimic. Vid. Gol. Aerul părea sec, lipsit de oxigen până şi el. Doar femeia blondă mai suspina sacadat, spărgând atmosfera de gheaţă.

Ridic capul şi o zăresc pe Petrina coborând treptele. Priveşte involuntar spre femeia blondă care stătea smerită cu privirea în jos, apoi îl trage pe Florin lângă ea şi-i şopteşte la ureche ceva care l-a determinat să-şi îndrepte spatele şi să tragă aer adânc în piept.

În cele din urmă slujba ia sfârşit şi Petrina îşi face cu greu datoria de amfitrioană, servind pe fiecare din cei prezenţi cu fructe şi cu câte un cornuleţ, neomiţând nici pe intrusa blondă. O studiez cu atenţie pe nepofitită. Nu părea să aibă mai mult de cinzeci de ani. Grăsuţă, cu o piele albă, pistruiată, îmi dau seama că firele blonde din cap sunt veritabile, chiar dacă ajutate un pic şi de o vopsea uşor mai deschisă decât naturalul. Ochii albaştri, roşii de plâns, se plimbă peste mortul din sicriu, furând câte o secvenţă scurtă din câmpul vizual al Petrinei. Părea că femeia se temea cel mai mult din toţi de scumpa mea cumnată. Oare de ce?, mă întreb aproape amuzată, forţându-mă să nu schiţez nici cel mai suav şi abia perceptibil zâmbet.

Deodată, Petrina se duce glonţ către personajul nostru misterios şi-i dă un ghiont scurt şi violent între coaste, apoi se apleacă şi-i şopteşte ceva la ureche. Blonda se ridică precipitat în picioare, căutând o cale liberă către ieşire.

Privirile tuturor se îndreaptă către cele două, apoi toată lumea îl caută pe Florin, acesta fiind dispărut ori cufundat în vreo umbră întunecoasă din capela sinistră şi rece, nefiind zărit de nimeni.

Blonda cea plină de pudoare şi evlavie până în acel moment, se dezlănţuie, împingând-o pe Petrina cea nervoasă:

– Ia-ţi labele de pe mine, panaramo!

Cuvintele ascuţite spintecă aerul ca nişte pumnale şi se înfing în urechile tuturor, şocând auditoriul şi aducând cu ele o linişte funebră.

Preotul rămâne cu cadelniţa în aer şi cu gura căscată, ca într-un tablou neterminat.

Privirile se îndreaptă automat către Petrina, toată lumea aşteptând dreptul la replică.

Un val de sânge străbate chipul Petrinei, devenind subit la fel de roşie precum interlocutoarea ei şi mâna cu care o înghiontise un pic mai devreme pe intrusa blondă, se desface larg şi toate cele cinci degete se plesnesc de faţa pistruiată a nepoftitei.

– Paraşuto!, zbieră ea.

Mă aşteptam la o astfel de reacţie din partea ei. La firea sa vulcanică, m-am şi mirat că a aşteptat atât de mult până să ajungă aici.

Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs, ceilalţi urmându-mă aproape imediat, la fel de zgomotoşi, transformând atmosfera sobră de dinainte, într-un circ ieftin, demn de o mahala ordinară. Preotul lasă brusc cadelniţa din mână şi îşi ridică poalele, îndreptându-se repejor către ieşire, dascălul strânge Sfânta Scriptură în fugă şi urmează faţa bisericească, iar noi ne depărtăm iute de un posibil ring de box feminin ce ameninţa să înceapă în cel mai scurt timp. Ne îngrămădim către uşa de la intrare, atenţi să nu cădem pe trepte, în timp ce bătrâna, soţia decedatului, se prăvăleşte pe cimentul rece, ca o cutie de chibrituri.

Din neant, Florin apare şi se repede către mama sa, ajutând-o să se ridice, în timp ce blonda care a provocat tot scandalul încearcă să se strecoare afară din capelă.

– Cine e? Cine e?, se aud câteva glasuri ale unor bătrâne, vecine cu răposatul.

Chiar aşa, mă întreb la rândul meu. Cine – Doamne iartă-mă! – mai e şi tanti asta?

Cumnata mea o apucă violent pe intrusă de cot, nelăsând-o să plece şi strigă în gura mare:

– Cine e? Păi, să ne spună domnul doctor Poenaru cine e desfrânata!

Susţinând-o bine şi grijuliu pe mama lui de un braţ, Florin se face că nu aude.

– Hei, domnule doctor, insistă Petrina, târând-o pe blondă după ea şi  îndreptându-se hotărât către soţul ei. Domnule doctor! Aveţi aici o asistentă târâtoare care confundă
atmosfera unei capele cu cea a unui cămin extraconjugal, plin de mâzgă.

În clipa aceea, hohote de râs se aud ca un ecou în toată încăperea şi încet-încet capela se umple. Curioşii, rudele celorlalţi doi decedaţi, împreună cu familiile acestora, se strâng în formă de semicerc şi toată lumea priveşte ca la un spectacol de circ, aşteptând păruiala.

Fac un semn discret către soţul şi băiatul meu şi ca nişte umbre, ne strecurăm afară în vârful picioarelor, în timp ce galeriile încep să se audă, când de-o parte, când de alta, semn că o reprezentaţie de suburbie, soldată cu chelfăneli şi multe palme tocmai a luat startul.

Ulterior aflu că intrusa nu era alta decât amanta veche a doctorului Poenaru, cunoscută în tot oraşul, fiind în relaţii foarte strânse cu mortul, nu şi cu nevasta acestuia. Apoi, cineva binevoitor, vinde pontul unui ziarist şi la câteva zile apare un amplu articol în ziarul local despre meciul soldat cu păruieli, precum şi povestea de amor adulterin scrisă cu lux de amănunte, astfel aflând tot oraşul ceea ce s-a ţinut secret atâta amar de vreme.

Intrusa a devenit peste noapte protagonista unui sezon citadin.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*