Nu, nu există un „kitsch religios” parte a exprimării social-spirituale… Poate unul pseudoreligios… Pentru că asocierea celor două „lumi” constituie o blasfemie în sine… Și o impardonabilă eroare de catalogare, mai ales când vine chiar din partea unui reprezentat al bisericii… Kitschul aparține lumii laice, ba acelui laic ajuns frântură în propriul epigonism mimetic… Și nu face parte din rânduiala lucrurilor spirituale și sfinte… Acolo nu există astfel de „derive”… Nici estetice nici morale…
Da, poate că tot ceea ce este astăzi, la nivel de contemporaneitate, urât, hâtru, dezgustător, prea poleit sau prea strident pensulat în plastice și neplastice (!) nuanțe și culori, cu leduri și baterii, ar putea fi asociat unei naivități a exprimării religioase… Dar nu poate fi artă, nici pseudo artă, nici „kitsch religios”… Ci, pur și simplu, prost gust provocator. De aici trebuia începută discuția despre expoziția kitschioasă despre… kitschuri, găzduită de un mall bucureștean.
Sigur, un profan ar fi putut aluneca ușor într-o asemenea capcană… Să încerce să apereze obiectele religioase de inserțiile de prost gust ale formelor în care unii dintre contemporanii noștri înțeleg vocația exprimării, acceptând însăși existența unui kitsch de inspirație religioasă. Dar nu purtătorul de cuvânt al bisericii… Pentru că, fiind de acord cu existența unei forme de așa-zis „kitsch religios”, el a săvârșit o gravă frângere chiar a rostului de apărător, grăbindu-se să puncteze, în încercarea de a condamna mârlănia organizatorilor muzeului kitschului, în secțiunea exprimării „religioase”, diferența între kitschul religios și atacurile la adresa religiei. Doar că, acordând prezumția unui rost benefic ideii de „kitsch religios”, pentru a decupa ceea ce deranjează astăzi capii bisericii, această abundență de „panotaj” cu obiecte stridente de natură aparent religios-bisericească, prezentate în forme și structuri „conceptuale” ce pot fi încadrate naivității, dar nu neapărat ca (sub)artă, ci unei forme de indulgență ce maschează interesul comercial al vânzării unor obiecte cu tentă de exprimare religioasă, acesta a girat tocmai nefericita asociere a kitschului cu religia.
Or, intenția organizatorilor expoziției este evidentă… Pentru că, azi, ei vorbesc despre un kitsch religios, dar acesta, nesancționat, va fi prezentat pe viitor ca fiind, a priori, „kitsch ortodox”. Și poate abia atunci mai marii bisericii vor înțelege gravitatea unei asemenea asocieri. Pentru că nu despre elementele religioase „de tarabă”, așa cum sunt, la un moment dat, în evoluția tehnologică, imagistică, conceptuală și interpretativă a oamenilor, cu beculețe și baterii, poleite sau multicolore, dar făcând parte din dezvoltarea socială, așadar, nu despre acestea, ca nepotrivite forme de reprezentare, era vorba. Ci despre uzitarea temei, altminteri destul de nedefinită, a kitschului pentru a însera un (alt) atac la adresa Ortodoxiei. Și o generalizare a panopliei pe care acei expozanți o încadrează kitschului, nu doar a obiectelor magazinelor bisericești, nu doar a veșmintelor preoțești, numite kitsch de către aceștia doar pentru că sunt aurite (!), ci a însuși elementelor definitorii ca identificare și exprimare a Ortodoxiei.
Acum sunt ironizate crucile, cutia milei, prezentată sarcastic drept recipient de bani fără taxe la stat, și veșmintele preoțești… Urmează spinii Mântuitorului și icoanele?!…
Și nici măcar asocierea cu dreptul de exprimare prin „artă” în numele libertății de exprimare, aidoma caricaturiștilor antireligioși de la Charlie Hebdo nu este potrivită. Pentru că sunt planuri total diferite, kitschul neputând fi încadrat satirei. Nici măcar ironizării. Pentru că religia nu se discută în asemenea termeni. Iar sarcasmul nu este al acelora care organizează asemenea panotaje antireligioase, ci a privitorilor care nu reacționează, acceptând o ridiculizare care astăzi este prezentată ca mostră de exprimare, dar mâine, trecând prin acceptarea noastră, poate deveni chiar normă.
Lasă un răspuns