Printre personalitățile născute în localitățile județului Ilfov trebuie să amintim pe poetul și traducătorul George Dumitrescu (născut 22 aprilie 1901, Cocioc (Periș), judeţul Ilfov – decedat 30 octombrie 1972, Bucureşti). Fiu al lui Toma Dumitrescu, funcţionar la CFR, George Dumitrescu a urmat liceul la Ploieşti, fiind remarcat de profesorul I.A. Bassarabescu (în special datorită compunerii textului pentru imnul şcolii respective), care îl va introduce, după ce va deveni student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (absolvită în anul 1924), în cercul revistei „Convorbiri literare”, al cărei secretar de redacţie va fi o vreme. Prin activitatea sa intensă, acesta se impune şi atenţiei lui Mihail Dragomirescu şi este numit (în anul 1925) asistent la Catedra de literatură română şi estetică literară, dar nu va face carieră universitară, ci va fi profesor de liceu în capitală, iar în 1938, va obţine şi titlul de doctor în litere al Universităţii din Bucureşti (cu teza Poezia lui Cerna).
A debutat cu versuri în „Revista copiilor” (1914), colaborând mai apoi la numeroase periodice, între care „Gazeta cărţilor”, „România viitoare”, „Mişcarea literară”, „Ritmul vremii” (revistă pe care a și condus-o între anii 1925 şi 1929), „Falanga” (la care a fost redactor al seriei a doua, între 1926 şi 1929), „Gândirea”, „Vremea”, „Universul” şi „Liceul”. Pe lângă versuri, a publicat şi articole, unele dintre ele adunate în volumul intitulat „Opinii literare”(1927). Prima plachetă intitulată simplu, „Poezii” (1920), a fost urmată de altele, astfel încât, în anul 1928, George Dumitrescu este admis ca membru al Societăţii Scriitorilor din România. În primele culegeri (Primăveri scuturate (1924), Cântece pentru madona mică (1926; premiată cu Premiul Academiei Române) și Privelişti (1928)), predomină încercările de autodefinire şi autosituare a eului liric în lume, având ca principală marcă a identităţii durerea, o durere fără cauze concrete, explicite, care devine un fel de a doua natură şi duce la o alienare specifică. Consemnarea unor aspecte exterioare devine un simplu cadru fizic pentru localizarea unui suflet iremediabil bolnav, revelând prin contrast suferinţa personală, care îl opune existenţei generale. Cumva împietrit, „tot mai pierdut în durere”, el simte că totul îi este străin, că se face „tot mai frig şi mai pustiu”, ceea ce îl conduce la o desfăşurare textuală monotonă, jalonată de titluri elocvente, precum: Destrămare, Pustiu, Suflet tulbure, Litanie, Părăsire, Amurg, Stingere şi Întunecare. Dezorientarea, senzaţia de netăgăduit a lipsei oricărei speranţe, o egală trecere a timpului îl fac să se simtă pierdut „în frig şi-n întuneric”, sorbit de „vâltorile neantului”. Deşi contemplarea unor „privelişti” îi oferă prilejul evadării în exterior şi al realizării unor imagini cu suficiente virtuţi plastice, semn al trăirilor pozitive, ca efect al receptării frumuseţii luminoase, nealterată de intruziuni, inevitabil ochiul se întoarce spre interior, în „peştera fiinţei mele”, în care „e negură nebiruită”. Un accident biografic (moartea soţiei, care a determinat şi confesiunea în proză din volumul „Pietate”- 1930) acutizează şi mai mult stările negre ale poetului, torturat de amintirea iubitei, generând în volumele ce au urmat, respectiv „Cenuşă sfântă” (1930; primind Premiul Societăţii Scriitorilor Români), „Elegii” (1933; Premiul Societăţii Scriitorilor Români şi Premiul Academiei Române) şi „Zăpezi şi purpură” (1936), tânguioase evocări şi invocări, lamentaţii despre „sterpul meu infern”, în care „se cuibăreşte ca o epavă-n port”, „înţepenit şi mut”, deopotrivă înfricoşat şi doritor de moarte. Existenţa umană devine „groapa mea de umbră”, bântuită de „fantomele singurătăţii”, ceea ce o face să semene cu un permanent exerciţiu de magie neagră: „Tot ferec şi desferec peste vreme / Trecutul care fumegă şi geme”. Scufundarea în infinitul suferinţei poate fi semn al unei detaşări spirituale, al depărtării de orice satisfacţie care ar putea veni din modul comun de a trăi. La acest nivel, „nu-i soare şi nici negură nu este, / E un imens pustiu fără iertare”, un spaţiu/timp poetic în care „ca un ocnaş în salină / Am săpat blocuri de cleştar şi lumină”. După o pauză de peste 20 de ani, în care i-au apărut totuşi câteva plachete cu versuri pentru copii – personale şi traduceri -, nu lipsite de prospeţime şi vioiciune prozodică şi imagistică, ineditele din volumul antologic „Poeme” (apărut în 1965) se depărtează, în general, de tonalitatea sumbră şi lamentuoasă în care George Dumitrescu se exprimase anterior. Doar în câteva mai persistă imaginea celui cu „inimă rănită”, „suflet ulcerat”, minte „bântuită şi bolnavă” şi care poartă pe „fruntea arsă” „tristeţea ca un nimb crepuscular”.
În rest, poezia sa prezintă o serie de încercări de a fixa crâmpeie şi momente din natură, în diferite ipostaze, preponderent descriptive, dar şi cu inserţii meditative. Acestea capătă o pondere mai mare în următoarele volume („Cireş amar” (1967) şi „Călător fără vâlvă” (1969)), în care sunt consemnate de multe ori simple gânduri, dispoziţii, cugetări fără vreo relevanţă deosebită – aspiraţia spre o existenţă echilibrată, calmă, armonioasă, senină, netulburată de excese de luciditate sau afectivitate, extazieri în faţa naturii, a forţei vitale pure, eterne, dar şi umbrite meditaţii despre îmbătrânire şi moarte, cu rostiri înţelepte şi eticiste despre imuabilitatea condiţiei umane şi imposibilitatea comunicării esenţiale între indivizi, despre neîncrederea în divinitate şi în viaţa de dincolo („conştiinţa e singurul zeu”, care se află – sau nu – în fiecare pământean). O altă temă recurentă este prezentă din placheta „Elegii” până la ultima poezie din „Călător…” – adică condiţia şi soarta poetului şi a poeziei. Modul în care se autopercepe oscilează de la imaginea unei „jertfe absurde”, inutile, la aceea a unui „blestem” care chinuie şi alienează, privându-l pe poet de o existenţă normală, de bucuriile vieţii simple, dar care îl poate transforma într-un fel de Crist ce se sacrifică pentru oameni, oferindu-se ca „sfântă azimă”, după „momentul de reculegere sacră” al scrisului, când ar avea loc transsubstanțierea propriei fiinţe în vers. În paralel, are multe îndoieli cu privire la perenitatea poeziei sale, văzută când ca o palidă expresie a unor intense trăiri, când ca un „joc de icoane şi zvonuri rare”, ba, şi mai mult, ca o „pasăre vie” care străbate „cerul veciei”, ca un mesager pentru viitor sau ca o „stea în bezne”, poartă spre libertate şi nemărginire. Metafora „vâlvătăii” cu care îşi desemnează harul poetic sugerează caracterul paradoxal al stării de creaţie – ardere şi luminare, agonie şi extaz. Critica de întâmpinare a relevat caracterul elegiac, melancolic al acestei poezii izvorâte din durere, dintr-o tristeţe organică, nedeterminată, sinceritatea şi autenticitatea emoţiei, sensibilitatea, delicateţea trăirilor, precum şi simplitatea clasică a formei, plasticitatea, virtuozitatea prozodică. I s-au reproşat însă exprimarea prea directă, chiar naivă, prea psihologică şi mai puţin estetică, lipsa originalităţii viziunii şi a limbajului poetic, o anume artificialitate şi un uşor convenţionalism în construirea imaginilor, unele asamblări de elemente incongruente. Peste ani, rămâne ardoarea cu care s-a dedicat poeziei. Chiar dacă era înzestrat cu posibilităţi modeste, lipsit de o forţă de creaţie şi expresie notabilă, Dumitrescu reprezintă un caz de sinceritate, de ataşament firesc la poezie.
Opera sa literară a cuprins volumele: Poezii (1915-1919), prefaţă de I.A. Bassarabescu, Ploieşti, 1920; Primăveri scuturate, Bucureşti, 1924; Cântece pentru madona mică, Craiova, 1926; Opinii literare, Bucureşti, 1927; Privelişti, Bucureşti, 1928; Cenuşă sfântă, Bucureşti, 1930; Pietate, Bucureşti, 1930; Elegii, Bucureşti, 1933; Zăpezi şi purpură, Bucureşti, 1936; Poezia lui Cerna, Bucureşti, 1939; Amiază, Bucureşti, 1942; Zvon şi joacă de copii, Bucureşti, 1955; Ce mai faceţi, florilor?, Bucureşti, 1957; Glasuri limpezi, Bucureşti, 1961; Frăgezimi, Bucureşti, 1964; Poeme, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1965; Cireş amar, Bucureşti, 1967; Călător fără vâlvă, Bucureşti, 1969. Alături de acestea putem adăuga următoarele traduceri, care îi aparțin: O. Vîsoţkaia, Haide-n horă, Bucureşti, 1956; Ghicitori populare ruseşti, Bucureşti, 1956; I. Akim, Papă Lapte, Bucureşti, 1959; V. Ardamaţki, Aici 11-17…, Bucureşti, 1960 (în colaborare).
Poet dedicat și traducător implicat, George Dumitrescu (din Cocioc) a lăsat o operă amplă ce trebuie cunoscută. Astfel, versurile sale ne pot însoți în zilele senine ale existenței noastre efemere, încărcând de culoare și semnificație orice imagine, orice acțiune, orice sentiment…
*
Ceas de seară
E ceasul blând al serii ce cade prin goruni,
Când, recules din preajmă, în tine te aduni.
Ți-e sufletul de rouă și bun,- de parcă doare
Atâta frumusețe tăcând ne-ndurătoare.
.
Troiene de lumină trandafirie – stinsă
Se năruiesc din ceruri pe inima învinsă.
Și pasul meu, de calcă în lut și cărăruie,
E-mpleticit cu visul și steaua care suie.
.
Vezi plopul beat ce urcă pe limpezimi și bea
Toată cununa serii de-aurărie grea?
Cu mine duc un suflet de înger ciung, ce pare
Că, zgribulit, înceracă din cioturi să mă zboare.
Imn păgân
O sete lacomă, neistovită,
S-asmute, roșie, să-ți bea ființa.
Tu mi-ești izbânda și mi-ești suferința
Și, goală, -mi pari la fel de neghicită.
.
Bucher al trupului sculptat în nopți
Când ți-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi dogoresc privirea sânii copți
Și coapsa fumurie și fecundă.
.
Cu ochii te implor și te adulm,
Ca o jivină pasul căprioarei.
Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Și tremur tot și freamăt ca un ulm.
.
De la sprâncenele adânci și păduroase
Și până-n albia catifelată,
Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De lungi fiori și flăcări dureroase,
.
Tu mi-ești moșia sacră, peste care
Cu plugul ar pământul tău cel brun.
Ca să rodească grâul cel mai bun
Și holdele de maci arzând la soare.
.
Tu mi-ești moșia caldă și avidă,
Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub care mijlocul ți se îndoaie,
Ca și mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.
.
Și-mi ești torida stepă, peste care
Îmi vântur herghelia nechezând,
Ca să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin zări halucinate de dogoare.
.
Dar, încâlcit în pletele-ți de seară,
Se sbat în mine crengi de azalee:
Robit, ascult cum sue și coboară
Divinitatea-n trupu-ți de femee.
Seninătate
În noaptea grea ce crește și-asupra-mi s-a lăsat
Cu svonuri năbușite de tunet depărtat
Și cu sclipiri dințate de fulgere albastre –
Se sbat nepotolite gândurile-mi sihastre…
.
Departe-mi ești și totuși aproape mi te simt
Ușoară ca parfumul pe care-abia-l simt
Gingașă ca zefirul ce susură agale-
Și dulce cum e seara în țări orientale.
.
De atâtea ori, în ceasuri de veghe și de dor,
Mi-ai răsărit în minte, balsam alinător,
Te aplecai sfioasă la masa mea, pe când
Înlănțuiam imagini ce-mi scăpărau în gând.
.
Se lumina odaia, portretele sticliau,
Perdelele, ca prinse de vânt, se-nfiorau
Și-n vraja ce-mirată-urma să se înbine
Orice ungher, în taină, îmi glăsuia de tine…
.
Tu poate dormi acuma… Cu fruntea mângâiată
De aripa tăcerii, cu fața-ntretăiată
De umbră și lumină, topită-n dulce lene,
Te văd surâzătoare cu visul între gene.
.
Cum stai așa cumine, cu mâinile de floare
Sub tâmpla ce svâcnește în tresăriri ușoare,
Asupra ta veghează înfiorat și mut,
Tot sufletu-mi ce râde și plânge nevăzut.
.
O, dormi, o dormi, curată ca zările marine,
Pierdută-n feeria poveștilor senine…
Aș vrea să nu te doară – nici când – iubirea mea,
Să treci neștiutoare alăturea de ea,
.
Chiar dacă-ar fi ca ochii-mi de plângeri să se stingă,
Și-n trupul meu înghețul final să se prelingă…
Să-ți fie viața lină și troienită-n flori,
Să-ți râdă fericirea în ochii visători,
.
Să-ți cânte bucuria pe buze totdeauna,
Așa cum cântă seara când se ivește luna…
……………………………………….
Din noaptea grea ce crește și-asupra-mi s-a lăsat
Cu svonuri năbușite de tunet depărtat
Și cu sclipiri dințate de fulgere speriate –
Trimit să te vegheze gândurile-mi curate…
Lasă un răspuns