Să fie doar neantul soarta legendelor?…

Vlad Țepeș a dispărut în anul 1476, în timpul unei bătălii împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Cercetătorii care au descoperit piatra de mormânt cu înscrisurile Dragonului susțin faptul că Țepeș a fost luat prizonier de către turci în cursul ultimei bătălii, iar apoi a fost răscumpărat de fiica sa, care trăia în Italia. Documente descoperite de istorici au demonstrat Se pare că fiica lui Țepes, Maria, i-a plătit pe turci pentru a-l elibera pe tatăl său, care a fost adus la Napoli. După ce a murit, se pare că acesta ar fi fost înmormântat în orașul italian. Acum, o studentă la istorie a descoperit piatra de mormânt cu Dragon în Piața Santa Maria La Nova, și presupune că i-ar aparține lui Țepes. Un doctorand în istorie medievală a constatat că mormântul este gravat cu imagini și simboluri specifice ale Transilvaniei, fiind atipic pentru unul italian. În prezent, cercetătorii au trimis autorităților o cerere oficială pentru a investiga descoperirea.

Dar, după opinia reputatului și regretatului istoric Constantin Rezachevici (1943 – 2021), mormântul marelui voievod muntean Vlad Țepeș s-ar afla undeva pe locaţia mănăstirii Comana (Mănăstirea Comana 1), ctitorie a voievodului. Asta pentru că, pe aceeași locație s-a ridicat mai târziu Mănăstirea Comana 2, cea pe care o vedem și în ziua de astăzi. Se știe cu aproximație când și cum a fost ucis Vlad Țepeș: înainte de 10 ianuarie 1477, ca urmare a unui complot al boierilor partizani lui Basarab cel Batrân Laiotă, după o luptă cu turcii care îl aduceau pe acesta din urmă la domnie. Unde însă s-a petrecut omorul? Nicolae Iorga, cu autoritatea sa științifică bine cunoscută, a orientat mult timp părerile spre zona de nord a Bucureștilor, vorbind de uciderea lui Țepes „printr-un act de trădare, pe care tradiția-l fixează la Bălteni, lângă București, unde e o frumoasă biserică, refăcută în secolul al XVII-lea, adăugându-se și credința că trupul lui s-ar fi aflat supt cutare piatră fără inscripție din biserica, plină de morminte tragice, de la Snagov”. Așadar, marele istoric se referă și el la o „tradiție” și la amintita „credință” conform cărora Vlad Țepeș e înmormântat la Snagov. „Tradiția” la care face aluzie N. Iorga privește însă pe Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș, urmărit și ucis de oștenii lui Ioan de Hunedoara la sfârșitul anului 1447, „pe care l-a ajuns moartea în satul Bălteni”, după amintitul document domnesc din 3 aprilie 1534. Deși pasajul din document a fost publicat încă din 1905 și s-a observat, atunci și imediat după aceea, că se referea la Vlad Dracul, N. Iorga și-a păstrat întreaga viață părerea că informația respectivă îl privea pe Vlad Țepeș, în timp ce Vlad Dracul putea, după părerea lui, „să fi fost cel din urmă domn îngropat la Cozia”.

A contribuit la aceasta și faptul că satul Bălteni la care se referă el, aflat în judetul istoric Ilfov (între actuala gară Scroviștea și Periș, la miazănoapte de Brătulești și Cocioc), la nord de București, se găsea în apropiere, spre apus, de Snagov. Deci, după N. Iorga, moartea lui Țepeș ar fi survenit în apropierea mănăstirii ctitorite, după „tradiție”, de acesta, astfel că el nu s-a îndoit niciodată că temutul voievod a fost înmormântat la Snagov. Cu toate că, în acest caz, confuzia pe care o făcea Iorga între cei doi Vlad, tată și fiu, fusese sesizată, Nicolae Stoicescu, autorul, până în prezent, al celei mai temeinice monografii despre Vlad Țepeș, a rămas și el influențat de părerea marelui istoric, arătând că „prin aceeași regiune își va fi găsit sfârșitul și Vlad Țepeș”. Dar topicul „Bălteni”, unde a fost omorât Vlad Dracul, nu este cel din Ilfov, cum se afirma până acum, ci acela din județul Dâmbovița, astăzi între Conțești și Răcari, cam la jumătatea drumului dintre Târgoviște și București. Acolo, oștenii lui Ioan de Hunedoara, care veneau dinspre Târgoviște, unde se afla comandantul lor la 4 decembrie 1447, l-au ajuns și ucis pe tatăl lui Vlad Țepeș, care se retragea spre București.

Nici Băltenii din Ilfov, nici cei din Dâmbovița nu sunt atestați documentar înaintea actului din 3 aprilie 1534 și nici mult timp după aceea. Cum însă Vlad Dracul se retragea în fugă din Târgoviște spre București, prin jud. Dâmbovița, pe un drum pe care până în prezent istoricii n-au avut curiozitatea să-l reconstituie, precizez acum că este vorba de „Drumul Sării”, cunoscut sub acest nume în epocă. Acesta pornea de la Ocna Mică sau Ocnița (nord-est de Târgoviște), cobora spre sud-est pe la Conțești, străbătea moșia Bălteni (pe teritoriul căreia a fost ajuns și ucis Vlad Dracul), îndreptându-se spre răsărit, spre Colacu, urma un timp cursul Colentinei, trecea prin Mogoșoaia, intrând prin partea de apus a Bucureștilor, pe „Drumul Serii” (cum se spune azi greșit, în loc de „Drumul Sării”, cum era corect), intersecta Calea Craiovei (azi Rahovei) și apoi, prin Măgurele, se îndrepta spre Giurgiu. Băltenii de Dâmbovița sunt departe de cei din Ilfov, unde Vlad Dracul nu avea ce să caute, de vreme ce fugea de la Târgoviște spre București pe „Drumul Sării”! Și apoi dacă Vlad Dracul ar fi fost ucis la Băltenii din Ilfov, el și nu fiul său Țepeș ar fi fost cel înmormântat la Snagov!

Dar și în cazul stabilirii locului unde a fost ucis Țepeș s-a pornit de la ideea preconcepută, transmisă din autor în autor, că acesta fusese înmormântat la Snagov și, ca atare, locul unde fusese omorât era în apropiere. Alte păreri conjuncturale, care plasează omorârea lui Țepeș la nord de București, din rațiuni de reclamă comercială, „în zona comunei Voluntari”, loc agreat de naivii dornici de spectaculos, fără nici o legătură cu domnul român, nu pot fi luate în serios. În realitate, dacă Vlad Dracul, care venea de la Târgoviște spre București, putea fi ucis în zona Băltenilor Dâmboviței, la nord de București, trei decenii mai târziu, fiul sau Țepeș si-a pierdut viața în timpul luptelor cu Basarab Laiotă, care observ că venea cu oaste turcească din partea opusă, de la Giurgiu, așadar, de la sud de București. În consecință, locul luptelor lui Țepeș cu turcii lui Basarab Laiotă și al uciderii sale trebuie căutat la sud de București. Unde anume, izvoarele vremii nu precizează. Străinii nu erau interesați de loc ca atare, ci de faptul în sine al dispariției lui Vlad Țepeș, iar relatări interne nu s-au păstrat. Doar în „Povestirea a XVIII-a despre Dracula”, redactată în slava veche la 1486, apoi tradusă în rusește, se dă un mic detaliu toponimic, anume că atunci când oastea lui Țepeș a gonit pe turci, „Dracula de bucurie s-a suit pe un deal, să vadă cum taie pe turci și s-a depărtat de oaste”, astfel putând fi ucis de către complotiști. Detaliul se potrivește doar cu zona de la sud de București, astfel de dealuri putând fi întâlnite pe vechiul drum de la Giurgiu spre București, la nord de acesta din urmă, până în zona Snagovului neexistând nici o urmă de deal.  Fără îndoială că Vlad Țepeș a fost ucis undeva pe drumul București-Giurgiu. Și așa cum se obișnuia, trupul său, încăput pe mâna rivalului Basarab Laiotă, a fost înmormântat, fără capul ce a fost trimis la Poartă și ridicat în țeapă. Datorită împrejurărilor înmormântarea a avut loc fără de veșminte și podoabe deosebite, fără de piatră de mormânt, sau lespede funerară corespunzătoare, în cea mai apropiată mănăstire ctitorită sau legată de numele său. O astfel de mănăstire se afla chiar în zonă, fiind amintită de acesta într-un act de danie, dat de Vlad Țepeș la 27 septembrie 1461. Este vorba despre mănăstirea Comana, din județul istoric Vlașca, așezată într-un punct strategic, în stânga și spre mijlocul vechiului drum care merge de la București la Giurgiu. La 27 septembrie 1461, aflăm dintr-un fragment de document păstrat într-o traducere din 1797, că Țepeș dăruiește (din păcate nu s-a păstrat numele beneficiarului), „satul Călugăreni și hotarul, ca să fie hotarul de la metoh pe calea Giurgiului până în calea Prundului și din calea Prundului până în calea Mujdreanului și din calea Mujdreanului în jos până în vale și de acolo pă vale, ca să fie hotarul până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniței” (Câlniștei).

În traducerea din 1797 mănăstirii Comana i se spune simplu „metoh”, pentru că nu mai era alta în zonă, termenul respectiv, care însemna mănăstire închinată, provenind la data aceea de la faptul că fusese închinată la 1728 de către Nicolae Mavrocordat (1716; 1719-1730) Sfântului Mormânt, adică Patriarhiei de la Ierusalim. Mănăstirea Comana este pomenită acum, în 1461, pentru prima oară ca beneficiară a daniei lui Vlad Țepeș, ca și numele satului Călugăreni, aflat în vecinatatea ei. Cum însă hotarul satului începea chiar de la mănăstire, desigur, cu el a început înzestrarea cu moșii a mănăstirii Comana, astfel încât ctitorul acesteia trebuie să fi fost chiar Vlad Țepeș, așa cum, de altfel, admite întreaga istoriografie a problemei. Tot în 1461 Țepeș a ctitorit biserica din orașul Târgșor si este probabil ca cele două lăcașuri să facă parte dintr-o preocupare a lui pentru înălțarea unor astfel de zidiri, chiar în anul când se pregătea de ridicarea sa la lupta antiotomană. De altfel, el a început ostilitățile cu turcii la Giurgiu, în a doua parte a anului 1461 și este foarte posibil ca dania din 27 septembrie 1461 către mănăstirea Comana să fi fost făcută în contextul acestor împrejurări, cu atât mai mult cu cât mănăstirea, chiar nefortificată la început, era așezată strategic pe o înălțime, pe malul drept al Câlniștei, înconjurată de apele acesteia care o făceau dificil de cucerit pentru invadatorii care veneau dinspre Giurgiu. Foarte probabil aceasta a și fost rațiunea înălțării ei în acel loc. Vizitând-o în 1657, Paul de Alep arăta, referindu-se la amplasamentul ei: „Aceasta mănăstire este așezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri și de bălți, de apă și de mocirlă de nepătruns. Și nu este nici un drum [care să ducă] la ea. Ei [călugării] spun: Dacă împăratul [sultanul] ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, el nu ar fi în stare să [o] biruie, ceea ce pare adevărat, căci poziția ei este foarte puternică…” La 1861 Cezar Bolliac vorbește și el despre faptul că apa Câlniștei „se împarte aici în două și formează heleșteie largi, ca să ocrotească din toate părțile un pisc apărat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a lărgit și adâncit gârla, încât este neapropiată [de nepătruns] peninsula în toate părțile”. Aceste lacuri și mlaștini au fost secate în parte „pe o întindere de 500 pogoane” în 1876, din ele rămânând astăzi doar un singur heleșteu. În legătură cu ctitorirea Comanei de către Vlad Țepeș nu mai e vorba de o tradiție.

Existența actului din 1461 prin care satul Călugăreni era dăruit mănăstirii e confirmată de Ioan Brezoianu, care a văzut și alte documente ale mănăstirii, înainte de a fi înstrăinate de călugării greci, după 1850, și din mărturia sa documentată publicată în 1861 rezultă limpede că întemeietorul Comanei este Vlad Țepeș. Existând această ctitorie a voievodului în apropierea locului în care a fost ucis în timpul luptelor cu turcii care îl aduceau pe Basarab Laiotă și care veneau dinspre Giurgiu, fapt care nu a fost observat până acum, trebuie să ne întrebăm ce rost ar fi avut ca adversarul său să-i trimită trupul dincolo de București, tocmai la mănăstirea Snagov, de care Țepeș nu era legat, în realitate, prin nimic? Înmormântarea lui Țepeș în prima biserică a mănăstirii Comana este, desigur, tot o ipoteză, dar este cea mai plauzibilă. Din păcate, această prima biserică a mănăstirii Comana, unde va fi fost mormântul Vlad Țepeș, ca de altfel întregul complex arhitectonic din sec. XV, nu mai există. Ea a fost însă bine evidențiată pe cale arheologică, în urma săpăturilor întreprinse aici în timpul lucrărilor de restaurare din 1971-1972 a celei de a doua mănăstiri din sec. XVI-XIX. Ctitoria lui Țepeș era o biserică de lemn pe fundații de cărămidă de calitate, plasate pe piloți scurți de stejar, de plan dreptunghiular, cu o absidă a altarului de formă poligonală cu trei laturi, edificiul având dimensiunile exterioare de 12 × 10 m, o distanță interioară de 8 m între zidurile lungi și adâncimea absidei altarului de 2 m. Biserica suprapune un strat de cenușă datorat defrișării prin foc a terenului și s-a aflat pe latura sudică a incintei actualei mănăstiri, parțial sub un rând de chilii. Era tencuită pe ambele fețe, fiind pictată în interior, unde a putut fi identificat și un paviment de cărămidă. Tot în interior s-a descoperit și un mormânt (M 59) pe la mijlocul laturii sudice, care nu a putut fi identificat, iar în exterior mormintele cercetate ale necropolei au fost datate, pe baza monedelor descoperite în ele, după 1444/1445 până după 1574.

La trei metri spre nord-est de această primă construcție, sub naosul actualei biserici, au fost descoperite fundațiile de cărămidă (4 × 4 m) ale unui turn de clopotniță de lemn, aparținând bisericii din sec. XV. Iar la numai un metru spre apus de acesta s-a aflat un mic corp de chilii. Aceasta era mănăstirea nefortificată, ctitorită de Vlad Țepeș la mijloc de păduri și ape. În lipsa pietrei funerare, mormântul amintit de pe latura sudică a bisericii acestei mănăstiri, deși așezat într-un loc potrivit pentru ctitor, ar putea fi numai ipotetic atribuit lui Vlad Țepeș. Oricum, dacă nu este acesta, cel al marelui voievod trebuie să se fi aflat în același lăcaș, poate nedescoperit, sau, mai probabil, dezafectat odată cu întreaga biserică spre sfârsitul sec. XVI. Atunci, mai precis la anul „7097” (1588-1589), Șerban, al doilea paharnic din Coiani (Mironești, com. Goștinaru, jud. Giurgiu), viitorul domn al Țării Românești cunoscut ca Radu Șerban (1601; 1602-1610; 1611), demolează în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Țepeș (biserica, turnul clopotniței și chiliile), pe locul ei, de fapt pe o suprafață mult extinsă, îndeosebi spre nord-est, ridicând „den temelie” o nouă mănăstire Comana (Comana 2). Noul ctitor, bogatul urmaș al boierilor Craiovești, ramura din județul istoric Vlașca, își avea reședința strămoșească în satul Coiani, la numai 8 km spre răsărit de mănăstirea lui Vlad Țepeș. Ca atare, Șerban paharnicul a dărâmat mai întâi turnul-clopotniță, ale cărui temelii s-au aflat sub naosul noii biserici ridicate de el din cărămidă, de dimensiuni mai mari (19,5 m lungime), după care a demolat biserica și chiliile vechi, aflate la 11 m spre sud, pe locul lor ridicând zidul cu încăperi gospodărești de pe latura sudică a incintei sale. În final, noua mănăstire Comana arată ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat măsurând 61,20 × 55,50 m pe laturile mari, cu ziduri exterioare și cinci turnuri ieșite în afara zidurilor pentru apărarea curtinei, de asemenea plină de guri individuale de tragere și chiar lăcașuri pentru tunuri mici de cetate. Ulterior, mănăstirea lui Radu Șerban a fost refăcută în 1700 de Șerban Cantacuzino mare paharnic, suferind noi intervenții în sec. XVIII și XIX.

Biserica a devenit necropola lui Radu Șerban, a celor două fiice ale sale Anca și Elina, a lui Nicolae și Mihai Pătrașcu, soțul și fiul primeia, a lui Drăghici Cantacuzino, fiul celei de a doua, și a fiilor acestuia, Constantin și Șerban, ultimul cu soția și fiica. Nimic nu mai amintea de biserica de lemn a lui Vlad Țepes, ale cărei temelii zăceau încă de la 1588-1589 sub bucătăriile și cămara de pe latura sudică a incintei mănăstirii lui Radu Șerban, ulterior a Cantacuzinilor scoborâtori din acesta. Nu e de mirare deci că aici nu s-a păstrat nici o tradiție referitoare la mormântul lui Vlad Țepeș, domn ce provenea dintr-o cu totul altă familie domnească, cea a Drăculeștilor, descendentă din Basarab I. Abia după 1861, când Ioan Brezoianu a pus în evidență documentul lui Vlad Țepeș din 27 septembrie 1461 și care se mai păstra în întregime la acea dată, a început să se vorbească despre ctitorul primei mănăstiri Comana. Pe la 1960 chiar și satul aflat la vreo 4 km sud-vest de mănăstire era numit Vlad Țepeș. În legatură cu mormântul lui Țepeș, aflat foarte probabil în ctitoria sa de la Comana, este interesant de subliniat similitudinea, peste secole, a înmormântării unui Cantacuzin, căzut și el în luptă cu turcii pe drumul București-Giurgiu, în ctitoria familiei sale, cea de-a doua mănăstire de la Comana. În 1769, în vremea războiului ruso-turc din 1769-1774, Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de fiica, Elina, al lui Radu Șerban), aflat împreună cu maiorul rus Andreh în fruntea unor trupe rusești, a fost surprins de turci în pădurea Comanei și ucis odată cu maiorul rus, fiind îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii, Radu Șerban, care îl împărțea cu ceilalti trei Cantacuzini amintiți mai sus. Căzut ca și Țepeș în lupta cu turcii pe lângă același drum București-Giurgiu, Pârvu Cantacuzino n-a fost dus în vreo altă mănăstire depărtată a Cantacuzinilor, la Mărgineni-Prahova, de pildă, ci a fost adus în ctitoria de familie cea mai apropiată de locul luptei: cea de a doua mănăstire Comana, iar depunerea sa chiar în mormântul ctitorului arată că s-a ținut seama de descendența sa din acesta. La fel trebuie să se fi întâmplat și în cazul lui Vlad Țepeș, fiind înmormântat în cea mai apropiată ctitorie a sa.

Ce mai rămâne din legenda înmormântării lui Vlad Țepeș la Snagov? Nimic, firește, căci la o cercetare atentă majoritatea legendelor se destramă. O spune frumos talentatul reporter F. Brunea-Fox, care în 1933, odată cu săpăturile arheologului Dinu V. Rosetti, nu s-a sfiit să îmbrace costumul de scafandru pentru a căuta așa-zisa biserică de lemn prăbușită în apele lacului Snagov (paraclisul lui Vladislav II, demolat de fapt cu câțiva ani înainte de 1844). N-a găsit, firește, „…decât neant. Căci asta-i, iubiți cititori, soarta legendelor, când te apropii prea intens de ele […] Legendele sunt sortite să rămâie legende, noțiuni tabú, intangibile. Materialul lor eteric n-așteaptă decât umbra gestului, ca să se risipească, precum parfumul”. Așa este și cu „mormântul” lui Vlad Țepeș de la Snagov.

Ctitoria lui Vlad Țepel era mănăstirea Comana 1, aflată chiar în apropierea drumului București-Giurgiu, lângă care a fost ucis. Odată cu biserica de lemn de aici, demolată în 1588-1589, ale cărei temelii au pierit sub clădirile laturii de sud a incintei noii mănăstiri construite de Șerban paharnicul (viitorul domn Radu Șerban), a dispărut, desigur, și mormântul lui Vlad Țepeș, după o dăinuire de aproape 130 de ani. Astfel că înmormântarea vestitului domn în prima biserică a mănăstirii Comana, ctitorita de el, deși este o ipoteză, rămâne totuși cea mai probabilă.

În curtea mănăstirii Comana de astăzi există un mic panou cu câteva date despre celebrul voievod şi alături o modestă piatră de mormânt, cu inscripţia aproape ştearsă complet, care, conform călugărilor, ar aparţine mormântului. Cercetările arheologice desfăşurate între anii 1970-1975 au stabilit că necropola din preajma bisericuței a fost folosită în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, iar lângă pronaosul bisericii distruse de cariile timpului au fost descoperite rămăşiţele unui bărbat decapitat fără niciun însemn domnesc, despre care se crede că ar fi Vlad Ţepeş. Există şi aici o legendă a locului care spune că Ţepeş se arăta încă dușmanilor, prin câmpie, înfricoșându-i chiar şi mult timp după moartea sa.

La decapitarea voievodului mii de izvoare au lăcrimat şi din pământul înroșit de sânge au apărut ghimpi nemaivăzuţi pe aceste meleaguri.  După ce trupul voievodului a fost înmormântat în mănăstire, călugării săpară o fântână cu apă limpede şi binecuvântată care astăzi poartă numele de „Fântâna cu nuc” sau „Fântâna cu leac”, dar care este împânzită de ghimpi. Această plantă de ghimpe (Rucus Aculeatus) este unică în țară, fiind întâlnită de obicei în zona Mării Mediterane și este protejată, fiind încadrată în rezervația științifică din cadrul Parcului Natural Comana. Să fie oare un mod de protecție divină a mormântului voievodal ascuns? (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*