Când doar timbrele ne vor mai veghea…

Așa cum a avea în casă „Idiotul” de Dostoievski nu te face mai puțin neghiob, nici o colecție de artă nu te va face mai cult… Nici o galerie de sculpturi și nici un panteon cu tablouri nu-ți vor deschide mintea, căci, a ști să privești, să înțelegi, să empatizezi, nu vine ca bonus pe factura de „achiziționer” de artă. Iar a cumpăra nu înseamnă a și cuprinde mesajul artei. Da, achiziția de artă te face mai bogat, dar nu a priori într-un sens spiritual… De aceea este total nepotrivită asocierea creșterea pieței de artă din România anului pandemic cu nivelul de culturalizare, practic punerea de către licitatorii de artă a unui discret semn de egal… Pentru că a cumpăra, a domina piața de artă, de licitații ori cea a consignațiilor, nu înseamnă a fi mai bogat spiritual… În fond, ‘geaba deții pietrele cele mai fin decupate de mâna artistului dacă nu știi să le privești, adesea nefiind îndeajuns să le privești chiar și o viață întreagă în speranța că vei ajunge să le înțelegi…

Piața de artă a crescut la noi cu 30 la sută într-un an care, chipurile, ne-a dat răgazul să devenim mai atenți la rafinamentul de lângă noi. La finețea unei arte pe lângă care am trecut în goană trei decenii, privind mereu spre lucruri mai concrete, imediate, facile, de divertisment, de consum… Dar pe lângă care trecem la fel de necunoscători, neștiutori și neprivitori, cu ochii minții, și azi… Iar cele 30 de procente de creștere vin pe „valul” posibilității de a face bani în criză prin investiții în artă. Căci este vorba de o creștere a nivelului de a comercializa arta, nu de o creșterea a consumului ei…

Sigur, vestitorii creșterii consumului „de cultură”, nici măcar consumerism, știu diferențele… Căci sunt nerafinate, grobiene și chiar mercantile cât pentru a dezlipi retina amorezatorului naiv de artă. De acea i-au dat și o definiție, 2020 devenind astfel anul în care „românul a devenit mai empatic cultural față de 2019”… Sună bine, nu?!… Și tot așa va suna și când, pe fondul unor alte luni de restricții, vom înregistra creșterea vânzărilor și „downloadărilor” de manuale, românul devenind poate… „mai empatic educațional”. Dar mai empatic cu natura achiziției, nu cu înțelegerea, aprofundarea unor noțiuni.

Într-adevăr, a fost un an bun pentru artă. Dar pentru arta aflată pe talerele negustorilor… Nu pentru creatorii contemporani de artă. Căci s-a vândut masiv din zona patrimonială, la umbra online-ului fiind licitate și adjudecate tablouri, cărți, icoane… Și nu o parte a ființei noastre, ci însăși rădăcinile, smulse și duse la talcioc, pandemia închizând ochiul vigilenței publice și lăsând loc liber afacerilor „de criză”. Iar arta reprezintă și va reprezenta mereu un bun vandabil în astfel de situații. Arta veche, patrimonială, nu cea a contemporanilor, muritori de foame în pandemie, cărora câte o casă de licitații le-a mai luat lucrările pentru a le da bani cât să-și plătească taxele de aparținători unei uniuni ori alteia de artă. Căci, pandemie ori nu, artiștii trebuie să-și plătească datoriile, nu?! Iar la sumele investite, casele de licitații, transformate în aparenți achizitori din milostenie, valoarea de patrimoniu, de peste ani, când artiștii vor dubla sau tripla investiția prin trecerea lor în peisajul eternități, s-ar putea dovedi o afacere reușită. Dar nu zona aceasta de artă ne interesează acum. Ea este oricum suficient de stranie, de nedefinită, adesea și de necuprins de criticii de artă în tomurile lor. Și pe cât de valoroasă s-ar putea dovedi peste ani, pe atât de nevandabilă, și nonvalorică, ar putea fi în același viitor…

Problema este că în acest an s-a vândut masiv din zona de patrimoniu. Picturi coborâte de pe pereții unui panteon scos la mezat. Și chiar și cel ce a avut, „la negru”, o lucrare, fie el colecționar ori biet pițifelnic plecat cu rama la spinare într-un decembrie în care nimic nu a mai contat, nici în clădirile de artă incendiate, nici în vilele de protocol inundate cu tablouri spânzurate de-a vama pe pereții kitschului de nomenclatură, a putut să-și „albească” averea. Cât de sărăciți de valori, ce nu ne vor mai aparține nouă pentru a le putea transfera generațiilor viitoare, acolo, în clădirile ce ar trebui să ocrotească panteonul național, vom afla doar când va fi, ca de obicei, prea târziu. Și când doar timbrele vor mai sta ca dovadă a panteonului cultural de altădată…

S-a vândut tot… Și tablourile lui Grigorescu, Luchian ori Tonitza, și manuscrisele lui Cioran, și icoanele pe sticlă din primordialele glaje ale secolului 17, și covoarele de secol 19, dar și fotografii de patrimoniu… Să licitați și cuiele însă; nu vă feriți! Iar când muzeele vor rămâne doar cu pereții, expuneți arta trecutului proiectată pe pereții scorojiți de jaf… Dar nu invocați pandemia; căci nu molima a scos arta pe taraba profitului…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*