Flavius Eutropius – Breviar de la întemeierea Romei* (Valerica Chiriac – Wishaw, Scoția)

Odată cu interesul crescând al românilor de pretutindeni despre istoria foarte îndepărtată a poporului și țării noastre, au apărut și adversitățile pe acest subiect. Surpriza, însă, vine din mediul academic, încă din 1997, în persoana regretatului Domnului Profesor Universitar Doctor Ghe. I. Șerban.

Printr-o traducere românească foarte documentată la Biblioteca din Peruggia, Italia, prin analiza fizică a celui mai vechi manuscris Flavius Eutropius – Breviar de la întemeierea Romei, subiect abordat când exegetul a urmat studiile de doctorat la Roma. Așa a apărut și în România cea mai nouă Ediție critică bilingvă, text parallel latin-român. Studiu introductiv, traducere, note explicative și comentarii ale aceluiași autor, publicat la Muzeul Brăilei în 319 pagini. În fond, Breviar de la întemeierea Romei a lui Flavius Eutropius. Aceasta este singura operă care s-a păstrat și care a fost scrisă într-un anumit interval de timp în jurul anului 369, în care, alături de istoria Romei de la întemeiere și până la urcarea pe tron a împăraților romani frați Valentinianus și Valens în anul 364 d.Hr., în Cartea a VIII-a, apar și informații privind Dacia.

Așadar, în Studiu Introductiv, paginile 29-30, sub titlul Importanța operei lui Eutropius pentru istoria veche românească, Ghe. I. Șerban arată că ”Asupra evenimentelor petrecute la Dunăre, autorul (Flavius Eutropius) păstrează, în genere, o cronologie corectă, ceea ce facilitează înțelegerea justă a celor întâmplate în această zona, însă, mai important decât orice altceva rămâne faptul că Eutropius deschide și, după opinia noastră, chiar și soluționează, două dintre cele mai spinoase probleme privind perioada străveche a poporului nostru: etnogeneza românilor și retragerea aureliană. Pasajele cele mai semnificative referitoare la această problema sunt cele din VIII, 6,2; IX, 8,2 și IX, 15,1, pe care așezându-le cap la cap obținem o informative cursivă și necontradictorie despre starea de lucruri din vechea Dacie”.

Într-o ordine a argumentelor eutropiene citate anterior, primul fiind menționat în contextul morții lui Traian în anul 117 d. Hr., (VIII,6,2, “Dar Hadrianus privind cu ochi răi gloria lui Traianus, a părăsit îndată cele trei provincii pe care Traianus le alipise Imperiului Român și a rechemat legiunile din Asiria, Mesopotamia și Armenia, hotărând ca Eufratul să fie granița Imperiului. În ceea ce privește Dacia, prietenii l-au convins să nu facă același lucru, ca nu cumva să fie lăsăți pradă barbarilor numeroșii cetățeni români, deoarece Traianus, după ce Dacia fusese învinsă, adusese aici din toată lumea romană nesfârșite mulțimi de oameni pentru cultivarea ogoarelor și administrarea orașelor. Căci, din cauza indelungatului război al lui Decebal, forțele Daciei fuseseră secătuite”). Ajutat de o vastă bibliografie cercetată la acel moment, Ghe. I. Șerban clarifica în Note explicative și comentarii *400, pag. 281-283, următoarele: ”Pasajul acesta reprezintă unul din textele fundamentale referitoare la istoria noastră veche și importanța lui este cu atât mai mare cu cât continutul său stă la baza unei imagini devenită de acum clasică în privința în care ne reprezentăm noi geneza poporului român’. De fapt, Hadrianus aplicase strategia de micșorare a teritoriului Imperiului Român în defavoarea lui Traian care lărgise hotarele înaintea lui, retrăgând totodată și administrația din provinciile menționate. Ori, Hadrianus avea aceeași intenție și cu Dacia, dar prietenii l-au avertizat să nu facă asta, pentru că, multitudinea de cetățeni români rezultăți din colonizare împreună cu dacii autohtoni, ar fi rămas în calea năvălirilor barbarilor.

Interesant de remarcat este pasajul din manuscris în limba latină unde, Ghe. I. Șerban a găsit acestea: “diuturno bello Deceballi, Dacia vireș fuerant exhausta” (“din cauza indelungatului război al lui Decebal, forțele Daciei fuseseră secătuite”). Înaintașii lui Ghe. I. Șerban au tradus vireș – forțe prin viris – de bărbați și acestaa fost rezultatul -“diuturno bello Deceballi, Dacia viris fuerat exhaustae” (“din cauza indelungatului război al lui Decebal, Dacia fusese secătuită de bărbați). Însă în propoziția anterioară “Traianus… eo copias hominum (nu virorum) traustulerant”-“Traianus… adusese nesfârșite mulțimi de oameni (nu doar bărbați). “Însă, conform fenomenelor generale de colonizare, noile colonii nu sunt formate niciodată luându-se că baza cetățeni de un singur sex, ci familii, noțiune exprimată în textul de mai sus prin cuvântul hominum- oameni. Ori dacă apare întâi hominum – oameni este normal că să urmeze vireș-forțe, din rațiuni logice, spre a nu forță traducerea și pricipiul colonizator explicat aici.

Toată această discuție este o întreagă lecție, ”ce ne oferă și cheia coruperii neintenționate a textului, prin înlocuirea lui vireș=forțele, cu viris=de bărbați, o eroare rezultată din asezarea greșită a terminației –is în loc de –es’. În concluzie, Ghe. I. Șerban, printr-o analiză lingvistică deosebită și prin cunoașterea profundă a Istoriei Imperiului Român, demonsteaza că în Dacia nu a existat o colonizare de excepție formată numai din bărbați aduși de Traianus și că o origine biologică dublă a românilor contemporani, este exlusa, la fel cum este exclus să fim daci pe linie maternă și romani pe linie paternă. Firește că am fost obișnuiți mai devreme de 1997 cu foarte multe teorii nefondate, în care a fost constant susținută extirparea poplației dacice autohtone după cucerirea Dacilor de către Români!

Desigur, în apărarea primului argument (VIII,6,2) atât de discutat la Flavius Eutropius, apar următoarele pasaje semnificative: (IX 8,2 – “Dacia, care fusese adăugată de către Traianus la imperiu, dincolo de Dunăre, a fost atunci pierdută”), de unde rezultă că Dacia, ca Provincie Română, este pierdută de la Imperiu, iar acesta a avut loc mai târziu, în timpul împăratului Gallienus (253-268 d. Hr.); ultimul pasaj explică faptul că, din cauza invaziei goților, are loc Retragerea Aureliană la sud de Dunăre, cu tot cu legiuni militare romane și cu administrație, în timpul Împăratului Român Aurelianus (270-275 d. Hr.) – (IX, 15,1 – “Și fiindcă atât Illyricul cât și Moesia fuseseră în întregime devastate, el a lăsat între el și barbari o zana tampon, provincia Dacia, pe care Traianus o constituise dincolo de Dunăre, a lăsat-o în calea dușmanului, iar pe romanii aduși din orașele și de pe ogoarele Daciei, i-a așezat în centrul Moesiei și, acestei zone, care acum separă cele două Moesii, i-a dat numele de Dacia, un teritoriu care se află în dreapta de Dunăre, după felul cum fluvial curge în mare, în timp ce mai înainte se află în stânga”).

Și, totuși, la Flavius Eutropius, se mai întâlnește încă o precizare (VIII 2,2) despre fosta provincie Dacia, aceasta având loc în anul redactării Breviarului (365-369 d. Hr.). De aici aflăm că, pe la jumatatea secolului al IV-lea, Dacia se afla sub stăpânirea triburilor germanice de taifali, victohali și tervingi, aliați de-ai goților.

*Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, Ediție critică bilingvă, text parallel latin-român); Studiu introductiv, traducere, note explicative şi comentarii de Gh.I. Şerban, Editura Istros-Muzeul Brăilei, Brăila 1997, reprezintă sursa acestui articol și susține receptarea altfel a isoriei foarte vechi românești, ceea ce ar trebui să încurajeze mulți lingviști, istorici și cercetători din România, ca să răspândească conținutul acestei lucrări.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*