Omu-n lume-i ca o floare

Moartea este prilej de meditație a celor rămași în viață. Ei cugetă asupra vieții și asupra morții, asupra rostului existenței omenești pe acest. Altfel spus, este momentul prielnic de a ne pune întrebările fundamentale, care au frământat lumea în toate timpurile și în toate locurile unde au existat comunități umane. Într-un bocet din Mărășești întâlnim versuri tulburătoare, care privesc condiția umană: „Omu-n lume-i ca o floare,/Când îi vine ceasul,moare./ Floarea tot mai înflorește,/Iar omul putrezește./Vine moartea-ntr-un clipit/Ca să-l ia de pe pământ,/Lasă masă, lasă casă,/Lasă viața frumoasă./C-așa-i viața omului/Ca și frunza codrului;/ O bate ploaia și vântul,/S-amestecă cu pământul./O suflă vântul pe  toată,/Parcă n-a fost niciodată./Lasă casă, lasă masă,/Lasă viața frumoasă/De bea paharul de moarte,/Atunci le uită pe toate./C-așa-i viața trecătoare,/Unul naște, altul moare./Stai, soare, nu te grăbi,/Pânʼ cutare s-o găti/Ci podoabe de mătasă,/C-acu pleacă de acasă,/Cu podoabe de argint,/Că pleacă de pe pământ./Pământu-i veșmânt uscat,/Ai trecut și te-a uitat./Te-ai stins ca o lumânare/Într-un răsărit de soare./Ai trecut cum trece bruma,/Te-ai dus pentru totdeauna!”

Cel ce moare are de făcut un drum lung prin lumea de dincolo, până ajunge la Domnul Hristos: „Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinsă/Și făcliile aprinsă”. Plecarea însă e definitivă, pentru totdeauna: „Lunca-i luncă,/Iarba-i verde,/Cutare nu se mai vede,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”/

Despărțirea e sfâșietoare însă, nu numai pentru cei rămași, ci și pentru cel care pleacă. Convingerea că cel mort continuă să trăiască prin sufletul său este puternică, incontestabilă. Au loc dialoguri între cei vii și sufletul celui răposat: „Plecași, cutare, plecași,/Oile cui le lăsași?/ Le lăsași la copilași./Pe lume cât ai trăit,/De ele tot ai văzut,/De-adăpat le-ai adăpat,/De mâncare tu le-ai dat./ „- De-adăpat cinʼle-adăpa?” „- Copilașii când or vrea!/De mâncare ei le-or da,/De-o putea, de n-or putea!”/„Oilor, oițelor,/Voi lâna să v-o cerniți,/Jumătate s-o-negriți,/Pe cutare să-l jeliți!”.

Mortul pleacă în lumea de dincolo, dar dorul, grijile și legătura cu lumea de aici rămân puternice. „Ră jale-am prăvit,/De m-am despărțit/De-ale mele vaci/Și de-al meu grajd!/Cine mâncare le-o da?/Cine le-o mai adăpa? Cine grij-o mai avea/De turmița mea de oi/Care-o pășteam prin zăvoi?/ Cine-acu le-o mai păștea?/Cine le-o mai adăpa?/Că eu nu le-oi mai putea,/Nici acu și niciodată,/Nici cât o fi lumea toată!”

Ar fi o soluție de atenuare a acestor griji prin înmormântarea „lângă casă”, „în grădină”, „lângă stână”, oricum, cât mai aproape de familie, de vite, de locurile dragi: „Și noi, dragă, te-om rugare/Cu rugare mare,/Cu rugare tare,/Ca să mi te-ngroape/Lângă noi, aproape,/Să-ți facă groapa sub scară,/Să fii tot cu noi pe-afară./Să-ți facă groapa-n obor,/Si fii tot cu noi la zbor./Să-ți facă groapa-n grădină,/Să fii tot cu noi la cină./Să-ți facă groapa-n luncă,/Să fii tot cu noi la muncă./Să-ți facă groapa-n zăvoi,/Să fii tot cu noi la oi!”  Este și dorința ciobanului mioritic de a fi îngropat „în dosul stânii/Ca să-mi aud câinii.” Lucrul acesta este foarte interesant. Spunem aceasta, gândindu-ne la momârlanii de peste munți, dintre Petroșani și Hațeg, populație străveche, foarte probabil dacică, care-și îngroapă morții în curte, în grădină, până astăzi. E foarte posibil ca și dacii să fi avut acest obicei, în ideea că astfel sufletele celor decedați nu se vor supăra pe cei rămași, nu se vor transforma în strigoi sau moroi și nu le vor face rău. Îngropându-i în curte, lângă casă, în grădină, morții vor continua să facă parte din familie, legătura dragostei va străbate perdeaua morții și va uni cele două tărâmuri ale existenței. În felul acesta despărțirea nu mai era atât de dureroasă, de apăsătoare.

Despărțirea de cel răposat nu o resimt și nu o exprimă numai oamenii, ci și animalele, pomii, florile etc.: „Scoală, Angelică, scoală,/De mai ieși în prag afară,/Să vezi vitele cum zbiară/Și nu zbiară după fân,/Zbiară dup-a lor stăpân./Iar, Angelică, iar, Ia mai ieși în prag afară,/Să vezi pomii cum te plângu!/Plânge-mă, să faceți lac,/Că eu n-am ce să vă fac!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*