În Evanghelia Duminicii a XVIII-a după Rusalii ni se relatează o minune săvârșită de Mântuitorul asupra naturii: pescuirea minunată. Pot fi făcute multe interpretări ale acestei pericope, pot fi extrase multe învățături. Mă voi opri însă asupra unui aspect mai puțin observat.
Se spune în această Evanghelie, că niște pescari pescuiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Dimineața, s-a oprit pe țărm Mântuitorul și le-a cerut ceva de mâncare. Nu aveau. Atunci El le-a poruncit să arunce mrejele în partea dreaptă a corăbiei și acolo au aflat mulțime de pește, încât au umplut două corăbii.
Reținem, că era vorba de niște pescari profesioniști, care făceau această meserie din tată în fiu, știau toate tainele meșteșugului. Cu toate acestea, ei orbecăiseră toată noaptea și nu prinseseră nimic. Abia în momentul când Dumnezeu vine la ei, lucrurile se clarifică: e lumină, e ziuă, e soare. În ciuda regulilor pescuitului, când sunt cu Dumnezeu alături, ei umplu nu numai o corabie, ci două cu pește. Dar ei sunt cei care au ascultat porunca lui Dumnezeu de a arunca mreaja acolo unde El a zis, deși nu ar fi aruncat-o din proprie inițiativă. Fiindcă L-au ascultat, au fost răsplătiți. Adam, fiindcă nu L-a ascultat pe Dumnezeu, a pierdut raiul. Mai mult, pescarii aceștia au ascultat întru totul și a doua poruncă a lui Dumnezeu: „- Veniți după Mine!” Și ei au lăsat corăbiile pline cu pește, familiile, casele și bruma de strânsură și L-au urmat pe Hristos. Pentru aceasta au fost răsplătiți dumnezeiește. Au devenit Apostolii lui Hristos, prietenii Lui.
Câți dintre noi nu orbecăim ani și ani, uneori o viață întreagă, socotind că suntem capabili să rezolvăm, să câștigăm, să realizăm prin propriile noastre puteri, capacități, prin știința noastră. Avem nevoie de orice, numai de ajutorul lui Dumnezeu nu avem și nici nu I-l cerem. Nu avem duminici, nu avem sărbători, ci doar o trudă fără de sfârșit, dar înainte nu mai dăm. Nu știm de rugăciune, de biserică, de post, de sărbătoare, de Spovedanie, de Împărtășanie, ci doar de bani, de avere, de plăcere, de putere.
Cei vechi spuneau: „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu!). Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă viața și ocupațiile. Câți ne mai închinăm și-l chemăm pe Dumnezeu să ne fie într-ajutor la plecarea în călătorie, la începutul lucrului, la așezarea la masă, la culcare și ori de câte ori ne simțim singuri și neajutorați? Câți dintre noi Îi mulțumim după ce ajungem la destinație, când terminăm lucrul, când ne ridicăm de la masă, când ne sculăm din somn, când conștientizăm binele pe care ni-l face Dumnezeu la tot pasul: ne dă viață, ne dă sănătate, ne dă aer, ne dă apă, ne dă putere?
Cultivăm pământul, dar câți dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu când însămânțăm, câți îi mulțumim când recoltăm? Considerăm că totul ni se datorează nouă, muncii noastre, priceperii noastre, banilor noștri. Nu este greu să observăm că dacă Dumnezeu nu ne dă ploaie la vreme potrivită, nu ne dă căldură, aduce asupra recoltelor noastre secetă, grindină, furtuni și alte nenorociri, toată truda noastră este vânare de vânt, pescuire în noapte, fără nici un rezultat.
Niște tineri plecau să petreacă undeva la o discotecă. Unul dintre ei a trecut cu mașina pe la casa fiecărui prieten și l-a luat. S-a umplut mașina până la refuz. Ședeau claie peste grămadă în mașină. Casetofonul era dat la maximum, o muzică infernală răzbea puternic prin ferestrele mașinii. Au oprit și la o colegă s-o ia. Mama fetei, văzând aglomerația și zgomotul din mașină, a rostit: „Dumnezeu să fie cu voi!” Unul din tineri a replicat râzând: „Numai dacă șade în portbagaj mai are loc să meargă și El cu noi!” Toți au râs și au pornit în trombă. Peste câtva timp a venit vestea că au făcut accident și au murit toți. Mașina era distrusă. Doar portbagajul era neatins, încuiat. Când l-au desfăcut, în el era un carton cu ouă, iar ouăle erau intacte. Mde! Acolo fusese Dumnezeu!
La începutul secolului trecut, englezii au construit cel mai mare vapor din lume, „Titanic”. Avea menirea să facă naveta între Europa și America. În momentul când a fost gata, proprietarul a spus: „- Pe ăsta nici Dumnezeu nu-l poate scufunda!” L-au încărcat cu mărfuri și cu 1.300 de pasageri. Când era în mijlocul oceanului, un bloc de gheață l-a lovit și i-a spart peretele. Apa a pătruns și vasul s-a scufundat cu toți pasagerii și mărfurile din el. Mde! Nimic fără Dumnezeu.
Această deviză ar trebui să ne călăuzească și nouă drumurile vieții și relația noastră cu Dumnezeu să fie permanent vie și lucrătoare. Atunci corăbiile noastre ar fi pline și noi am deveni prietenii lui Dumnezeu.
Lasă un răspuns