Curățirea și primenirea trupului

Curățirea și primenirea trupului celui decedat mai are și alte semnificații. Conform învățăturii creștine, trupul  este „templu al Duhului Sfânt”. Templu, biserică sau casă a Duhului Sfânt! Dar nu numai atât. Sufletul este ,,chipul lui Dumnezeu în om”, este „suflare dumnezeiască”. Trupul pământesc, material, poartă de-a lungul întregii vieți  această făclie dumnezeiască, această scânteie a dumnezeirii. Se desparte de ea la moarte, dar se va reuni cu ea la sfârșitul lumii, la Învierea cea de obște și omul va fi iar ființă întreagă, trup și suflet. Așadar, trupul nu este un cadavru oarecare, o grămadă de materie inutilă. Dacă imediat după moarte sufletul va ajunge înaintea lui Dumnezeu la judecata particulară, la sfârșitul lumii, la judecata universală, oamenii vor fi persoane depline, trup și suflet. Ca atare, trupul trebuie pregătit și el pentru marea întâlnire cu Dumnezeu.

Se pun sub perna mortului mai multe materiale, precum nouă pietricele de râu, lână etc. Socotim că acestea reflectă dorința celui decedat de a rămâne în legătură simbolică cu lumea aceasta, cu ocupațiile de aici. Pietrele reprezintă pământul din care a fost luat, căruia a fost redat. Ia cu el o părticică din acest pământ, fiindcă reprezintă munții, dealurile, văile, apele, pădurile pe care le-a văzut de-a lungul vieții, lângă care a trăit. Așa cum într-o ghindă se zămislesc codrii viitori de stejar, așa și pietricelele acelea sunt sămânța din care va reconstitui locurile nașterii și copilăriei, locul în care a viețuit în această lume. Este des  întâlnit acest obicei ca cei care pleacă departe, peste mări și țări și se stabilesc acolo, să-și ia din grădina casei, din locul cel mai drag copilăriei lor, o mână de pământ. Lasă cu grai de moarte rudelor ca să le pună acel pământ pe piept când mor și așa să-i înmormânteze, fiindcă așa se simt în legătură cu locurile natale. Și în literatură a fost reținut acest aspect. Îmi amintesc în acest sens de piesa de teatru a lui Dan Tărchilă, Unchiul nostru din Jamaica. Se pune sub pernă lână. Este firesc, ca un popor care a avut ca ocupații principale lucrul pământului și creșterea animalelor să fie legat, trup și suflet, de aceste ocupații. Lâna îi amintește celui ce „pleacă” de tinerețea lui, de zilele și nopțile petrecute pe munți, lângă turmele de oi, sub cerul înstelat, sau în furtuni, în viscole etc. Oieritul a făcut parte din viața lui și nu se poate desprinde cu ușurință de elementele care amintesc de o asemenea nobilă ocupație. Chiar balada Miorița poate fi socotită la originile sale un cântec funebru, un bocet, parte din cântecul Zorilor.  Și ciobanul mioritic dorește să fie îngropat în spatele stânii, ca să-și audă câinii lătrând, oile zbierând, fluierul cântând în bătaia vântului. Imaginea ne duce cu gândul la vechile religii animiste,  în care sufletele celor decedați se întrupau în alți oameni, în animale, în pomi, plante etc. și conviețuiau cu cei vii, urmărindu-le din aproape activitățile și viața.

Decedatul are o misiune deosebit de importantă din partea comunității pe care o părăsește. El face legătura dintre lumea pământească și lumea spirituală, dintre lumea de aici și cea de dincolo. Dovadă funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească. Se aduc în cele trei zile dintre deces și înmormântare la casa mortului și se dau de pomană pentru cei decedați mai înainte lumânări și flori. O femeie în vârstă stă permanent lângă sicriu și primește lumânările și florile deasupra decedatului de la cei ce le dau de pomană. Practic, ea se substituie decedatului, face în locul lui primirea acestor ofrande. Decedatul este însărcinat să ducă aceste daruri celor ce sunt dincolo și care-l așteaptă să le spună vești de la cei de pe pământ și să-l întrebe ce le-au trimis aceștia. Mai mult, pe drumul ce-l parcurge convoiul mortuar de la casa decedatului până la cimitir, participanții la înmormântare, dar și alții care așteptă la porți, solicită preotului să le facă,,odihne”. Acestea sunt mici slujbe, în care este pomenit numele decedatului, dar și ale unor apropiați decedați ale celor ce au „comandat” aceste „odihne”. Ele devin un fel de „scrisori”, pe care cei vii le trimit celor decedați, ca o dovadă că nu i-au uitat, că încă îi iubesc și se roagă pentru ei. Iată că perdeaua morții devine neputincioasă în a separa cele două lumi, când este vorba de iubire.

„Darurile” acestea, reprezentate de lumânări, flori și rugăciuni, pe care decedatul este însărcinat să le ducă în lumea de dincolo celor plecați mai demult, ne amintește de obiceiul dacic de a trimite din cinci în cinci ani la Creatorul Cerului și al Pământului, la Zamolxe, un tânăr, care avea menirea să ducă marelui zeu toate doleanțele regelui și ale poporului. Numai că acela se aducea pe sine și era adus în același timp jertfă de comunitate, pe când în cazul unui deces obișnuit, „trimiterea” se înscrie în rânduiala firii.

În cele trei zile de la deces la înmormântare vin bocitoarele și cântă Zorile. Niciodată bocitoarele nu sunt bărbați, ci numai femei. Faptul ne duce cu gândul la epoca matriarhatului, când femeile aveau rolul de preotese, care îndeplineau și actele de cult. Femeia era mama vieții. Ea aducea Viața în lume, aducea Omul; tot ea îl încredința apoi, printr-un ritual bine stabilit, Veșniciei.

Un element foarte interesant întâlnit la înmormântare este și „statul”. Acesta este o lumânare confecționată manual din ceară de albine, lungă atât cât este lungimea corpului celui decedat. Lumânarea aceasta se încolăcește sub formă de spirală, se pune pe pieptul mortului și arde tot timpul, până la înmormântare. Ceea ce mai rămâne din „stat” se ia și se încredințează femeii care urmează a tămâia mormântul timp de șapte săptămâni. În fiecare dimineață, în timp ce  mormântul este tămâiat, „statul” trebuie aprins în fața crucii. În toate lucrările pe care le-am parcurs și în care a fost vorba de ADN, am observat că acesta este reprezentat tot de un fir sub formă de spirală. ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) este un fluid de energie, care stă la baza tuturor celulelor vii. În acest fluid este concentrată toată informația genetică de la zeci și sute de generații din care descinde celula în cauză, respectiv ființa cercetată. Altfel spus, ADN-ul este „caseta” în care sunt înregistrate toate informațiile acumulate de sute și mii de ani de înaintașii noștri. Omul este un unicat în Creație. Acest unicat însă moștenește câte ceva de la toți înaintașii săi și aceste elemente moștenite se păstrează în fluidul acesta numit ADN. Mi se pare foarte interesantă asemănarea dintre „statul” de pe pieptul mortului și forma ADN-ului. Flacăra este lumină; Dumnezeu este asemănat adesea cu însăși Lumina, este „Părintele luminilor”. Iată cum Dumnezeu-Lumină absoarbe în Sine, particulă cu particulă, ceara din lumânarea – „stat”, dar în același timp, în mod simbolic, toată informația, toată zestrea genetică a celui decedat. În felul acesta, nu se întoarce la Dumnezeu numai sufletul, ci și esența trupului, a materiei.

Semnificațiile tuturor elementelor și ritualurilor întâlnite la înmormântările din Mehedinți sunt fascinante. Ele dovedesc nu numai înțelepciunea strămoșilor noștri, ci și convingerile lor religioase, concepția despre viață și moarte. Cartea Domnului Cornel Boteanu ne-o dovedește cu prisosință.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*