Peştera Bolii de lângă Petroșani și legendele sale

Dacă drumurile v-au condus către Valea Jiului, la mai puțin de șase kilometri de Petroșani (jud. Hunedoara), puteți vizita Peștera Bolii. Peștera este situată pe drumul ce leagă Valea Jiului de Țara Hațegului, în locul unde se întâlnesc Munții Retezatului cu cei ai Sebeșului. Peștera se numeşte aşa datorită voievodului Bolia din Zarand, care în Evul Mediu (sec. XV) a primit în stăpânire pâmânturile şi pădurile din zona actualului oraş Petroşani. Istoricii afirmă că aceasta a fost locuită încă din perioada neoliticului și apoi în epoca bronzului. În pas cu istoria, ea devine loc de refugiu pentru comercianți, armate, haiduci, inclusiv pentru partizanii care se opuneau regimului comunist. Cert este că Peștera Bolii este amintită oficial în cronicile de la Viena încă de la începutul anilor 1400. Peștera Bolii este o străpungere naturală accesibilă pe toată lungimea ei (466 m), una din puținele peșteri de acest fel din țară. Se spune că Peștera Bolii este singura peșteră din țară care se poate parcurge călare. Ea face acum parte din Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Ciocolovina. Peştera, una dintre cele mai mari din Transilvania şi printre cele mai bine amenajate din ţară, începe acolo unde Pârâul Jupâneasa se pierde în pachetul de calcarele jurasice printr-un portal spectaculos de 20 metri la baza și zece metri înalțime. Galeria principală a peșterii este în general de mari dimensiuni, pe alocuri lărgindu-se în adevarate săli spațioase. Formațiuni de scurgere apar în locurile înalte și pe tavanul galeriei. Pe o lungime de 466 metri galeria coboara doar trei metri. La ieșire din peștera pârâul poartă numele de Galbina. Sala principală a fost folosită încă din perioada interbelică pentru concerte, de aceea a fost denumită Sala de concert și dans, ea având o acustică deosebită. În anul 2007 în ziua de 1 mai tot în spiritul tradiției s-au desfășurat manifestări artistice atât în interiorul peșterii cât și în afara ei. În aces scop a fost ridicată o scenă aici. Tot în această peșteră, datorită spectaculozității cavernamentului, studiourile ZDF din Germania au filmat scene din  docudramele „Cântecul Nibelungilor” şi „Codul Zeilor”.

Ca istoric, prin anii ´60 peștera a fost amenajată cu poduri de trecere peste pârâu, dar ele au fost distruse în timp. Peștera a fost abandonată până când speologii locali de la Asociația Petro-Aqua, au trecut la reamenajare. A fost iluminat multicolor traseul, au fost montate podețe care ușurează parcurgerea întregului gol subteran fără pericol și se monitorizează vizitele turistice. Tarifele de vizitare sunt modice. Ca și faună, au fost identificate aici două specii de lilieci foarte rare. Ce face peștera interesantă? Faptul că este singura peșteră din țară care este străbătută pe toată lungimea ei de un râu ce curge permanent.

Multe legende s-au creat pe marginea misterului ce înconjoară această peșteră. Unele spun că aici se află o parte din tezaurul dacilor ascuns din calea romanilor. Una dintre ele, pusă acum în valoare la Peștera Bolii, spune că stăpâna pământurilor și a pădurilor din jurul Peșterii Bolii, pe care le-a primit ca zestre de la părinții săi bogați, o mândră domniță pe nume Jupăneasa, se ruga la incoana apărută pe stânca din peșteră. Neînfricată, ca toți Geții, frumoasă dar și trufașă își dorea în taină ca iubitul ei chemat la luptă de Marele Lup Alb să se întoarcă acasă cât mai degrabă din războiul purtat cu dușmanii în zări îndepărtate. Coboară în Peșteră la icoana Sf. Fecioare Maria, apariție misterioasă în stâncă, rugându-se fierbinte, poate prea fierbinte, ca Sfânta să-i dea calea prin care să-l readucă acasă, cât mai repede, pe iubitul plecat la război. Fecioara Maria îi îndeplini dorința neînduplecată de a pleca în nemărginite zări, trasformând-o într-un pârâiaș cu unde cristaline ce curge vijelios la vale și își cheamă etern frumosul și viteazul său iubit. O altă legendă spune că în vremurile îndepărtate, se afla în preajma peșterii într-un conac, o familie bogată ce stăpânea pădurile și pământurile din zonă. Familia avea două fete. Cea mare de o frumusețe rară, cu ochi verzi ca verdele codrilor pe care-i colinda, dar prea mândră, trufașă și de multe ori rautăciosă, îndepărtând numeroșii pețitori mai săraci ce o voiau de soție. Fiica cea mică, mai puțin frumoasă, cu ochii albaștri, cu privirea blândă și caldă, era tristă, neîmpăcată, că nici un crai al locului nu o curta. Într-o iarnă geroasă, când peștera era îmbracată într-o mantie de brumă și țurțuri strălucitori de gheață, surorile s-au oprit în acest loc, iar când cea mică s-a întors, a strigat surprinsă de uimire: „Uite surioară inima întoarsă a peșterii!”. Fata cea mare s-a uitat trufașă și cu mândrie în glas a întrebat: „Inimă răsturnată, eu când mă mărit?” În noaptea următoare fata cea mică a avut un vis. Cobora cu sora cea mare în peșteră într-o primăvară minunată, inundată de verdeață și flori. Ajunsă în fața inimii răsturnate din pântecele muntelui auzi o voce blândă si fermecătoare: „Fetelor, voi sunteți de mult de măritat, ceea ce vă doriți în taină. Dacă veți alege dintre pețitori după placul inimii voastre, veți fi măritate până la Nașterea Domnului. Opriți-vă o clipă de rugăciune la icoana Maicii Domnului din adâncul peșterii și la întoarcere rugați-vă pentru împlinirea visului vostru în strălucirea luminii inimii mele”. Mezina, uimită de viziune, a strigat spre bolta înaltă a peșterii: „Oare se va întâmpla această minune? „În acel moment o voce gravă și puternică, venită din străfundul muntelui i-a răspuns fetei: „Dacă voi veți alege miri după dorința inimii voastre, promisiunea zânei peșterii se va împlini. Dacă gerul și gheața avuției va stapâni inimile, veți rămâne nemăritate și triste până la adânci bătrâneți, trăind fără rost în această lume creată prin dragoste de Dumnezeu”. Cu inima deschisă și încrezătoare, fata cea mică a îngenunchiat în lumina inimii răsturnate rugându-se pentru împlinirea visului. Nu după mult timp a fost pețită de o mândrețe de flăcău și nunta de basm s-a împlinit. Astăzi tinerii se găsesc pe facebook, sau internet, și numai trec prin fiorii de taină ai întregii nature care parcă complotează cu tine la realizarea unei dorinți venite direct din inimă.

Lăsăm în urmă legendele și întunericul cavernamentului, nu înainte de a mulțumi pentru grija deosebită ce este arătată acestui obiectiv turistic de către custodele Imre Szuhanek.

Ca un „supliment” turistic, la nici doi kilometri de Peștera Bolii, pe drumul ce leagă Hațegul de municipiul Petroșani se află un loc desprins dintr-o altă lume. Este vorba de canionul carstic de la Bănița, un loc puțin promovat, însă de o frumusețe rară. Accesul către cheile Băniței, acolo unde se află canionul se face de pe drumul european E79. Pe o lungime de 200 metri, pârâul Jupâneasa a sculptat în calcar milioane de ani, pentru ca astăzi turiștii să se poată bucura de o priveliște încântătoare. Vara este anotimpul cel mai potrivit pentru vizitarea acestui canion ferăstruit prin stânca muntelui. În apropiere se mai află și Cetatea dacică Bănița, cea care făcea parte din sistemul de fortificații a capitalei dacice, Sarmizegetusa.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*