Proprietate, proprietar, beneficiar…

În Evanghelia din Duminica a XIII-a de după Rusalii întâlnim un caz deosebit, care privește atât istoria mântuirii neamului omenesc, cât și câteva aspecte de drept cutumiar, adică obișnuielnic. Să le luăm pe rând:

Evanghelia din duminica menționată este o pildă sau parabolă spusă de Mântuitorul. Ea ne prezintă pe un om bogat, care a sădit vie, a împrejmuit-o. a zidit într-însa teasc și a încredințat-o unor muncitori ca să i-o întrețină. A stabilit cu aceștia care sunt îndatoririle și drepturile lor, adică ce trebuie să facă ei și ce recompensă trebuie să primească de la stăpânul viei. Înțelegem din text că plata urma să se facă în natură, adică în produse, în struguri. Nu ni se spune procentul ce urmau să-l ia lucrătorii și ce procent stăpânul, dar, de obicei acesta era de 50 la sută, iar în alte cazuri procentele erau altele. N-are asta importanță aici;

Istorioara este o povestire cu tâlc. Întâlnim multe astfel de pilde sau parabole în Sfânta Scriptură. Ele erau ușor de reținut chiar și de ascultătorii cei mai simpli, de oamenii fără carte, puteau fi transmise mai departe prin viu grai; ele cuprindeau în mod cifrat, tainic, adevăruri adânci, pe care le înțelegeau cei învățați. Uneori o pildă de câteva cuvinte cuprindea rezumatul unei învățături adânci, care ar fi  necesitat tratate mari de teorie;

Pilda în discuție o putem socoti un adevărat rezumat al Vechiului Testament. Stăpânul viei nu era altul decât  Via era lumea, creația și proprietatea lui Dumnezeu. Lucrătorii tocmiți să lucreze via erau evreii, adică poporul lui Israel, ales de Dumnezeu ca să mențină trează credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul cerului și al pământului. Poporul acesta se depărtase de multe ori de la menirea sa, îmbrățișase adesea religiile popoarelor cu care intrase în contact, părăsise credința în Dumnezeu. Stăpânul ,,viei” le-a trimis mai mulți slujitori devotați ai săi, adică profeți sau prooroci, care să le trezească conștiința, să le arate greșeala ce-au făcut-o, să-i întoarcă la Dumnezeu cel adevărat și la credința adevărată. De la unii din aceștia ne-au rămas cărți, care se regăsesc în Vechiul Testament, adică în prima parte a Bibliei, de alții doar aflăm câte ceva din Sfânta Scriptură. Pe majoritatea unor astfel de trimiși evreii i-au ucis în cele mai sălbatice moduri. În final Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu numai că nu s-au rușinat de Fiul lui Dumnezeu, dar L-au batjocorit, l-au torturat și l-au răstignit, după cum bine știm. Fără îndoială, că Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit și nu va lăsa nepedepsiți pe cei care s-au purtat în felul acesta față de trimișii Lui și față de Fiul Lui. Iată cum această povestioară de câteva rânduri spune lucruri foarte profunde, ne descoperă o adevărată teologie;

Pilda în discuție ne pune în fața unei probleme de drept. La început a fost vorba de Drept cutumiar, adică de drept obișnuielnic, care a existat la toate popoarele înainte de a exista dreptul scris, dar și de drept civil, care a diferit de la un popor la altul. Înțelegerea dintre stăpânul viei și lucrători se făcea pe baza unui Drept cutumiar, adică bazat pe obiceiul pământului, obiceiul moștenit din moși-strămoși, obiceiul nescris în legi și coduri de legi. Unul era proprietarul, alții muncitorii. Aceștia își vindeau munca proprietarului, iar acesta le-o plătea, dându-le un anumit procent, conform înțelegerii dintre ei, din produsul muncii, respectiv din struguri. După ce se termina munca, stăpânul hotăra dacă mai ține muncitorii respectivi în via sa ori îi trimite acasă. Muncitorii din pildă au o strămutare de conștiință. Ei își depășesc rolul în mod voit, cu bună știință. Ei nu se mai socotesc beneficiari, angajați, ci stăpâni deplini asupra pământului. Nu mai înțeleg că este normal și legal să-i dea stăpânului dijma de pe terenul respectiv, ci, în mod violent, își impun voința, acaparează proprietatea stăpânului. Pentru aceasta recurg la crime abominabile, ucigând slujitorii și pe însuși Fiul Stăpânului, în speranța că astfel vor rămâne proprietari de fapt și de drept. La nici un popor nu a existat o lege care să consfințească o asemenea „împroprietărire” prin forță, prin jaf și prin ucidere. Sentința se întrevede din cuvintele Sfintei Evanghelii: „pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da partea sa!”

Raportăm împrejurările din Sfânta Evanghelie la mentalitatea poporului român. Vom fi uimiți, când vom înțelege câtă bună-cuviință și câtă înțelepciune se păstrează în sufletul, în mentalitatea lui. Românul nu a pretins niciodată că este stăpânul cu adevărat al pământului. Pentru el pământul a fost al lui Dumnezeu, Marele Proprietar, al domnului țării, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe cel ce a deținut pământ l-a socotit ca fiind un administrator, un lucrător, dar nu stăpân absolut. Avem în vedere o cunoscută zicală românească: „Mare e grădina lui Dumnezeu!” și vom zăbovi puțin asupra ei.

Zicala o întâlnim adesea în vorbirea obişnuită. Ea se referă la cazuri izolate, în care cel vizat deviază de la gândirea, vorbirea sau activitatea normală, cuviincioasă, raţională.

Omul din popor, bazat pe o concepţie clară, creştinească, despre lume şi viaţă, filtrează întreaga realitate socială prin prisma gândirii sale, calificând-o ca atare. El are un cod moral, un criteriu de referinţă bine conturat şi, în funcţie de aceasta, analizează faptele sale şi ale altora, alege între bine şi rău. Tot ceea ce nu este conform cu mentalitatea sa este un fals, un atentat la bunele moravuri, la credinţă, la convieţuirea socială. E firesc să fie aşa. Noi avem o tradiţie şi o civilizaţie multimilenară, în cadrul cărora s-au cristalizat cutume, legi nescrise, de la care nu putem să ne abatem fără să fim sancţionaţi de societate.

Câteva exemple concrete de folosire a expresiei în discuţie sunt edificatoare: când un ateu vorbeşte unui grup despre nonexistenţa lui Dumnezeu sau când un sectar spune că nu trebuie să cinstim pe Maica Domnului, sfinţii, Sfânta Cruce, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, omul din popor priveşte la cel în cauză ca la un rătăcit mintal, clatină din cap, se îndepărtează şi spune pentru sine şi pentru ceilalţi: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Tot aşa se întâmplă când românul asistă la acte de bravadă, de circ, când cineva vrea cu tot dinadinsul să impresioneze prin acte neobişnuite. Tot aşa se spune la vederea unor beţivi, unor hoţi şi criminali. Acesta este un înțeles al expresiei.

Expresia are un conţinut profund teologic, este originală şi tocmai de aceea merită toată atenţia. În Sfânta Scriptură o întâlnim în forma: „În casa tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan, XIV, 2). Cuvintele aparţineau însă Mântuitorului şi omul din popor, credinciosul, nu-şi putea permite să le rostească aşa, oriunde şi oricum. Erau cuvinte sfinte. El le-a tradus „pre limba sa“. Şi i-a reuşit de minune! În Sfânta Scriptură „grădină a lui Dumnezeu“ este numit raiul, Edenul: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“ (Fac., II, 8): „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului“ (Fac., II, 15); „El va face pustia lui ca un Rai…, ca o grădină a Domnului“ (Is., LI, 3) ş.a. După cum se poate observa, românul nu se limitează la rai, ci extinde noţiunea de grădină asupra întregii creaţii. Sesizăm parcă un ecou din Mioriţa: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“. Alăturarea celor două noţiuni, în cazul de faţă, mi se pare extraordinară: cadrul natural de existenţă este definit drept „grădină a lui Dumnezeu“, iar „Grădina lui Dumnezeu“, în Sfânta Scriptură este raiul. Dar omul este „gonit“ din rai, un pedepsit. Iată cum românul se consideră un „reabilitat“ în contextul existenţei. Şi, şi-a zis românul, atunci natura de ce nu ar fi „grădina“ lui Dumnezeu, raiul? Dar omul e nevoit să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa, ceea ce în raiul originar nu se întâmplă. Ei aş! De muncă să se vaite el?! Dar munca nu a fost socotită de român ca un blestem, ca un chin, ci ca o binecuvântare, ca o bucurie a vieţii. În muncă şi-a găsit împlinirea, idealul vieţii, aşa că numai pentru atât nu trebuie socotit că natura înconjurătoare, lumea cu toate ale sale, nu poate fi „grădina lui Dumnezeu“.

Existenţa unei grădini presupune imediat existenţa grădinarului, proprietarului. Vorba lui Voltaire: „Universul mă încântă şi nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar“. Just. Grădina românului adevărat, a ţăranului român este un loc lucrat cu grijă, cu multă migală, un loc îngrădit, păzit, ocrotit. Este un loc „al grădinarului“, al proprietarului, al gospodarului, nu al oricui, în ea nu poate intra oricine, decât cel pe care-l acceptă stăpânul. Altfel, musafirul ar fi un intrus, un hoţ. În grădină nu poate creşte orice plantă, orice buruiană. Ochiul grădinarului veghează, mâna lui pliveşte, uneltele nu pregetă să lucreze şi să scoată buruienile nefolositoare, dăunătoare, din rădăcină. Grădinarul cultivă multe feluri de plante în grădina sa, iar din acestea mai multe soiuri. Vom întâlni pomi, vie, legume, zarzavaturi, condimente, plante medicinale etc. Ştie grădinarul ce-i trebuie pentru casa domniei-sale, ştie şi ce se caută pe piaţă!

Grădina de care vorbeşte zicala noastră nu-i o grădină oarecare, ci e „grădina lui Dumnezeu“. Pentru cel neiniţiat, deruta e aproape. Se va întreba de îndată: unde se află această grădină? A doua întrebare decurge în mod logic: cum de se află în grădina lui Dumnezeu asemenea specimene? Românul zâmbeşte cu înţelegere şi răbdare. Ştie el ce ştie! Şi nu e rău aşa! Pentru el „grădina lui Dumnezeu“ este însăşi creaţia în totalitatea ei. Este lumea văzută şi nevăzută. Dumnezeu a făcut-o, o conduce, o ocroteşte, o îngrijeşte. Fără El, toate s-ar usca. Nimic nu există fără ştirea şi fără voia lui Dumnezeu. Chiar şi buruienile, aparent nefolositoare sau dăunătoare, sunt zidite de grădinar şi lăsate să crească. De ce? Ştie Dumnezeu de ce! E grădina Lui şi nu-L putem noi obliga să ne dea socoteală ce cultivă în grădină. Tot aşa este şi cu oamenii. Toţi suntem din grădina lui Dumnezeu, buni sau răi. Toţi suntem creaţia Lui. Noi nu suntem îndreptăţiţi să judecăm lumea şi semenii, decât doar dacă avem un mandat special pentru aceasta. Nu avem dreptul să plivim, să distrugem semenii care ni se par nouă că nu sunt „de soi“. Este treaba lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne străduim a-i îndrepta, a-i readuce pe calea cea bună, a credinţei, a omeniei, a bunei-cuviinţe. Dacă nu putem, să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească cele ce ne sunt cu neputinţă nouă. Românul autentic nu dispreţuieşte pe fratele decăzut din punct de vedere moral, intelectual. Chiar şi despre nebuni el spune acelaşi lucru: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Expresia denotă o exemplară modestie şi bună-cuviinţă. Omul din popor acceptă existenţa, aşa cum îi este dată, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-L acuză că e nedrept sau nepăsător, că nu poate răbda atâţia „trăsniţi“. Românul respectă proprietatea fiecăruia. Ar putea fi altfel faţă de Dumnezeu?  Bineînţeles că nu. Cum ar putea să-L hulească pe Dumnezeu sau creaţia Lui? Ar fi un „amestec în treburile interne“ şi aceasta nu e în firea noastră. Chiar şi cel rău are un rost al lui în lume şi Dumnezeu este singurul care i-l cunoaşte. Iuda a fost un apostol şi a sfârşit prin a fi un trădător şi un sinucigaş, tâlharul de pe cruce s-a mântuit, Maria Magdalena dintr-o femeie de moravuri uşoare a devenit o sfântă. Poate tocmai „buruienile“, care ni se par nouă nefolositoare sau dăunătoare, sunt plante medicinale, menite să trateze boli socotite incurabile. Grădinarul, Marele Grădinar, ştie ce şi cum. În grădina Lui, în marea Lui grădină, suntem şi noi un firicel. Atât şi nimic mai mult. Să dăm slavă lui Dumnezeu Cel ce ţine şi ocroteşte grădina Sa, iar de cei despre care spunem, dând din cap cu compătimire: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ să ne ferim cu prudenţă.

În spiritul unei asemenea concepții, cu siguranță că dacă lucrătorii  viei din parabolă ar fi fost români, n-ar fi procedat ca cei despre care vorbește Mântuitorul. În nici un caz!

Parabola ne face ne amintim și de câteva aspecte legislative de la noi, astfel.

Înainte de Revoluție, se socotea că pământul care fusese al țăranului devenise al statului sau al ceapeului. Țăranul avea ,,în folosință” cei 30 de ari numiți „lot ajutător”. Nici chiar pământul de sub casă nu era al proprietarului casei, ci tot al statului sau al ceapeului. Se arunca praf în ochi mulțimii, spunându-i-se că „toți suntem proprietari, toți beneficiari”, numai că produsul era luat de stat, iar celor ce munceau li se dădea cel mai adesea praful de pe tobă.

După Revoluție, a apărut alt concept: ,,pământul este al cui îl muncește!” E ceva „evreiesc” în afirmație! În spiritul mentalității țăranului român, iarăși mi se pare o aberație, o ilegalitate. Proprietatea respectivă a fost obținută de proprietar prin moștenire, prin cumpărare, prin schimb etc. Dacă proprietarul este bătrân, bolnav, dus peste mări și țări, nu i se poate anula dreptul  de proprietate. Cel care muncește pământul îl muncește și-și ia plata sa, dar nu devine proprietar. Chiar dacă acest obicei ciudat este legiferat, legile respective nu au fost alcătuite în spiritul mentalității românești străvechi. Dacă legiuitorii sunt români cu adevărat, ar trebui să ia aminte și să facă ceea ce s-ar mai putea face pentru remedierea situației.

Iată câte învățături și subiecte de meditație ne oferă o pildă a Mântuitorului!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*