Da, căci jigodiile care dau din coate și comit toate nelegiuirile posibile ca să înșface butoanele puterii, știu prea bine că un popor spălat pe creier este mult mai lesne înlănțuit într-o cârmuire dezastruoasă pentru grosul poporenilor, însă sfidător de avantajoasă pentru ciocoimea internă și externă (bunăoară, punerea întregii noastre economii pe butuci, expatrierea milioanelor de români, înstrăinarea a circa 50% din pământul sfânt al țării, mătrășirea pădurilor, demențialele retrocedări și renunțări la însemnate bunuri naționale, precum moștenirea Emanuil Gojdu, pe scurt, recunoașterea explicită, respectiv încuviințarea implicită de către politrucii postdecembriști a statutului de colonie al României), chiar dacă unii dintre concetățenii luminați îi dau dreptate scriitorului George Orwell că „Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice”.
Numai că vocea calitativă a acestor compatrioți de excepție n-are șanse să fie auzită de vulgul înfloritor în submediocritatea sa, motiv pentru care sistematic pierde în fața votului eminamente cantitativ al maselor păcălite de politruci.
Tocmai de aceea, oricât de bine ar sta într-o țară lucrurile cu democrația și politica (firește, nu e cazul României, unde ele nu sunt nici măcar suportabile), omenirea nu trebuie să dea uitării opinii de felul următor: „Politica s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost” (Voltaire); „Un politician bun este la fel de neconceput ca un hoț cinstit” (Henry Louis Mencken); „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” (Mark Twain); „Pune Guvernul să conducă deșertul Sahara și în cinci ani vei descoperi că e lipsă de nisip” (Milton Friedman).
La această listă de fâsuri politrucianiste, mai adaug două fâsuri dâmbovițene de dată recentă:
1) Principala preocupare a orbanienilor n-o constituie pregătirea cât mai bună pentru deschiderea noului an școlar, care la urma urmei se cheamă viitorul României, adică așa cum se vede și se aude în țările dezvoltate ale lumii (tocmai de aceea ele sunt avansate și prospere!), ci câștigarea cu orice preț a alegerilor locale din 27 septembrie, indiferent de costurile economico-sociale ale acestei aventuri;
2) Moțiunea înaintată de PSD și caraghioșii lui aliați (ALDE, Pro România, UDMR) pentru dărâmarea Cabinetului Orban și care pe 31 August, Ziua Limbii Române și (absolut întâmplător) a votului în Parlament, n-a întrunit nici măcar cvorumul, necum să treacă. Dar eu spun că această mascaradă nu trebuie pusă nici pe seama trădării unor pesediști, nici pe seama neloialității pontaurienilor, nici pe seama tradiționalului joc la două capete al udemeriștilor, ci revine în întregime statu quo-ului politrucianist din acest moment: Nimeni din opoziție nu-și dorea cu adevărat înlăturarea orbanienilor de la guvernare, acuma în plină pandemie, cu economia varză, anul școlar nepregătit și, desigur, cu câteva luni înaintea alegerilor parlamentare! Așa că totul a fost doar un infect joc de imagine, chipurile că opoziția (jenantă, majoritară și neunitară) este permanent cu ochii pe putere și, în cazul în care nu-și face datoria față de țărișoară și scumpii (!) săi cetățeni, ea este pregătită să-i ia locul, ca lucrurile să meargă la fel sau chiar mai prost ca înainte.
Lasă un răspuns