Traversând județul Covasna, cunoscut drept Ținutul Conacelor, privirea mi s-a oprit pe o clădire aspectuoasă și renovată. Putea fi o cetate, sau un castel… Este adevărat că, datorită circumstanțelor social-istorice specifice acestei zone, mica nobilime a construit aici cele mai multe conace din toată Secuimea. Județul găzduiește 160 de conace și câteva castele mici, modeste, care au aparținut unor familii de nobili. Deşi în secolul XX multe dintre ele au dispărut definitiv, judeţul Covasna rămâne Ţinutul conacelor datorită patrimoniului său arhitectural extrem de valoros.
Unele conace au fost restaurate și transformate în unități de cazare, cum ar fi Castelul Daniel din Tălișoara sau Conacul Benke din Moacșa, altele funcționează ca muzeu, cum ar fi Castelul Kálnoky din Micloșoara, care găzduiește Muzeul vieții transilvănene. Acesta s-a dovenit a fi Castelul Mikó din Miercurea Ciuc, cea mai veche clădire și cea mai bine păstrată din zonă, în care funcționează Muzeul Secuiesc al Ciucului. Este situat pe teritoriul fostului sat Martonfalva, iar constructorul acestuia, după care cetatea şi-a primit și numele, este Hídvégi Mikó Ferenc (1585-1635), care în calitate de adept fidel al principelui Gabriel Bethlen a avut o carieră strălucită – din 1613 până la decesul său a fost căpitan suprem al scaunelor secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Cașin, din 1622 este membru în consiliul domnesc şi trezorier al Transilvaniei. El a început construcțiile în Ciuc, după ce a fost numit în funcția de căpitan suprem. În primul rând, clădirea renascentistă nu a fost construită pentru apărare, ci a îndeplinit rol rezidențial şi a fost conservată în stare destul de bună până zilele noastre (în prezent se desfășoară renovarea completă a castelului).
Castelul Mikó, cu plan geometric regulat și bastioane italienești, ridicat în stilul renașterii târzii, este cel mai vechi și mai important monument istoric al orașului Miercurea Ciuc. Construirea castelului cu plan patrulater și o suprafață de 75×70 m a început în primăvara anului 1623, la zece ani după ce proprietarul a devenit căpitan suprem al scaunelor secuiești Ciuc, Gheorgheni și Casin. Construcția a fost terminată în anii treizeci ai secolului al XVII-lea. Primul document scris care atestă existența edificiului construit datează din 1631. Mikó primise drept danie de la Gabriel Bethlen „domeniul domnesc din Szereda” și, în același timp, aprobare de construire a cetății. Totuși moștenitorul, József Mikó, a fost dat în judecată de către Pánczélos István și Balázs din Martonfalva, pentru că tatăl său, cu ocazia construirii cetății, și-a însușit pământurile lor fără a-i despăgubi. După decesul lui Mikó Ferenc şi al fiului său József, castelul ajunge curând în proprietatea căpitanului suprem din Ciuc, Petki István.
După 1636 castelul trece în proprietatea lui Damokos Tamás, jude suprem al scaunului Ciuc. La 21 octombrie 1661 trupele turco-tătare conduse de Ali, pașă de Timișoara, invadează Ciucul, ocupă și incendiază castelul. După ce castelul a fost timp de câteva decenii în ruine, în urma distrugerilor provocate de trupele turco-tătare din zona Ciucului, groful Stepha Steinville, general imperial, comandantul militar suprem al Transilvaniei pe atunci, a ordonat reconstrucția acestuia în 1714. Este reconstruit în anii 1714-1716, așa cum atestă și inscripția în piatră așezată deasupra porții de intrare a cetății. În 1730 în bastionul de sud-vest a fost construită o capelă, din ornamentele căreia a supraviețuit doar modestul ornament baroc de stuc al plafonului. Clădirea în forma actuală păstrează o varietate de tipuri de bolți. Despre aranjamentul din secolul XVII-lea există foarte puține informații. Acest lucru pare să sugereze că intervenţiile făcute în secolul al XVIII-lea au modificat considerabil aranjamentul interior din secolul al XVII-lea, comandat de Mikó Ferenc.
În 1735, Johann Conrad Weiss, inginer, colonel austriac, realizează planul castelului, cel mai vechi plan cunoscut până acum, care reprezintă și un document important privind istoricul și etapele de construire. În cursul secolului al XVIII-lea au fost ridicate ziduri externe de apărare, dar acestea au fost distruse cu excepția turnului de poartă. În jurul castelului reconstruit austriecii au proiectat un sistem de apărare cu patru bastioane italienești, ale cărui urme sunt și astăzi vizibile pe latura sudică. Castelul, cu formă pătrată, are o curte interioară pătrată. La colțurile aripilor de clădire sunt conectate turnuri în formă de bastioane, iar la peretele vestic este alipită o clădire, în formă de octogon, cu un singur etaj, care servea drept depozit de praf de pușcă. Bastionul sud-vestic a fost cel transformat în capelă. Tavanul capelei este decorat cu stuc modest, în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformări ulterioare. Încăperile de la parter au tavan în formă de boltă cilindrică, cu penetrații de bolți cu dublă curbură. Delimitarea nivelelor este marcată în exterior de un brâu de piatră cioplită. La fiecare bastion, la înălțimea podului, sunt goluri de tragere. Răspândirea în Ardeal a acestui tip de construcţie renascentistă, care era preferată în epoca respectivă, se leagă probabil de activitatea lui Giacomo Resti, care era arhitectul principelui Gabriel Bethlen. Cetatea astfel întărită a reprezentat un punct strategic important la granița de răsărit a Imperiului Habsburgic.
Până la organizarea prin forță a regimentelor secuiești de graniță (1764) este cazarmă a trupelor imperiale, iar după aceea, până în 1849, reședință a comandantului Regimentului I secuiesc de graniță. În timpul revoluției din 1848-1849 a fost sediul comandantului forțelor revoluționare din Secuime, Gál Sándor. Și după înfrângerea revoluției, cetatea a rămas în folosința armatei. În 1890, în fața cetății, de o parte și de alta a porții-bastion, este ridicată o clădire, care a fost demolată în 1990. În anii 1880 șanțul castelului este umplut. Până la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosința armatei. În urma reconstrucției, castelul Mikó a servit, în spiritul schimbărilor din acei ani, drept cazarmă și drept sediu principal al regimentului. Aici au staționat grănicerii imperiali, apoi Primul Regiment Secuiesc de Infanterie. Ulterior a ajuns în proprietatea Bunurilor private din Ciuc (Csíki Magánjavak), iar apoi pe mâinile Forței de Apărare Maghiare (Honvédség – Hungarian Defence Force). Până la mijlocul secolului al XX-lea, aici a fost o cazarmă, începând din 1961 – o clădire de inginerie economică – și începând din 1970 este în folosinţa muzeului din Miercurea Ciuc.
În 1970, după o restaurare generală, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Aici se desfășoară anual, Festivalul European de Muzică Veche (inițiat în anul 1980, interzis de regimul comunist în perioada 1986-1989), cu recitaluri și concerte de muzică cultă, cu acces liber, precum și Universitatea de Vară de Muzică Veche (din anul 2008). Oamenii care ajung aici pot observa imagini și documente despre istoria clădirii. În muzeu sunt expuse și obiectele descoperite de către arheologi în perioada lucrărilor de restaurare, dar și elemente arhitectonice originale. Clădirea păstrează încă și din vechile straturi de tencuială de prin secolul al XVII-lea. Ajunși la Sala Fântânii se pot observa urmele vechilor ziduri care au fost demolate, a ușilor care au fost transformate în ferestre și scările de la etaj care datează tot din secolul XVII. Bucătăria păstrează o sobă și un cuptor descoperite de arheologi și care au fost reconstruite. Tot în Muzeul Secuiesc al Ciucului se pot vedea obiectele găsite de cercetători precum un tezaur confecționat din argint, țesături, obiecte ce țin de portul popular, sculpturi, ceramică, picturi medievale, colecția de carte veche a Bibliotecii Franciscane, picturile lui Marton Ferenc ș.a.m.d. În anul 1972 în spatele cetății a fost realizată o secție în aer liber. Cea din urmă este formată din șase case țărănești în conformitate cu zonele Plăieșii de Sus, Corund, San-Simion, Ciuc-Sângiorgiu sau Joseni. Acestea beneficiază și de elemente cu specific medieval precum hambare, fântâni sau aproximativ 16 porți tradiționale din părțile etnografice ale județului. Castelul Miko a fost trecut în proprietatea Consiliului Județean și poate fi vizitat de oricine în schimbul unei taxe. Există și o expoziție permanentă împărțită pe patru secțiuni „Istoria cetății Miko”, „Tipologia și atelierul de legatorie de la Șumuleu Ciuc”, „Trecerea timpului în Ciuc – scene din viața populară de toată zilele” și „Valori restaurate ale tezaurului sacral”.
Un castel cu frumoase tușe arhitecturale specifice timpului său, un muzeu cu vechi state și o colecție muzeală ce merită a fi văzută, o adevărată insulă a istoriei către care merită să vâslim cu toate forțele spre a ști mai multe…
Lasă un răspuns