„Postmodernismul” pandemic al culturii: inseparabilul separabil…

Între trei și patru metri distanță „culturală” asumată… social, sanitar și regizoral. Pentru că trebuie să răspundă cineva și pe hârtie. Ba, nici nu va mai conta calitatea actului artistic, normele sanitare să fie respectate!… Acele norme ipocrite ale unui teatru nedorit… Ale unei culturi nedorite… Căci asta înseamnă, de fapt, distanțarea impusă actorilor… Imposibilitatea de a presta, de a intra „în rol”, de a crea tainicele legături de scenă… De a nu a mai avea șoptirea de teatru, și nu aia de sufleor, ci pasajele de suflet rostuite de pe buzele personajelor…

Practic, va fi „altceva”… Și va fi nevoie poate și de o nouă generație de scenariști și de regizori… Unii „de pandemie”, având „tăria” ciuntirii, desființării, adaptării, transpunerii universului intim al teatrului la o altă scară, cea a ipocriziei și mimetismului… O nelume a culturii în care actorii vor trebui să-și dea replicile pe scenă de la trei-patru metri distanță unul de celălalt… Or, de ce să ne oprim aici?… Mai bine punem separatoare de „pepsiglas” (!) între scenă și spectatori… Și facem un soi de cinema cu aere de teatru… Ori, și mai bine, punem un carton de la un capăt la altul al scenei și proiectăm acolo imagini…

Și vor trebui drastic revizuite și rolurile… Cele jucate de actorii de vârsta a treia vor reduse pentru că așa impun „normele”, actorii de peste 65 de ani trebuind să aibă prezențe cât mai scurte… Să cadreze cu normele sanitare aplicate categoriilor cu risc…

Doar că singura vulnerabilitate reală va fi riscul de deculturalizare… De îndepărtare  a spectatorilor… De izolare între cei patru pereți de acasă pentru a privi, eventual, un teatru TV „de pe vremuri”… E drept, teatrul s-ar putea juca și la cei 1,5 metri ai distanței sociale (deja) „clasice”… Dacă actorii coboară printre spectatori, respectând normele „generale”, ar putea să-și interpreteze rolurile chiar din sală! Măcar așa s-ar auzi replicile chiar dacă totul ar semăna cu o repetiție bufonică.

Trăim vremuri în care riscul ca teatrul clasic să dispară este tot mai mare… Pentru că, fie maltratând regizoral piesele pentru a le adapta normelor de distanțare sanitară, fie găsind soluții pentru a fi jucate „dintre spectatori”, totul ar devia spre un teatru de improvizație… Da, ar fi totuși un teatru!… Și ar trebui să ne mulțumim că „primim” și această formă de cârpeală culturală, nu?!… Chiar dacă, tocmai acest nou teatru, al improvizației din improvizații, ar însemna tocmai moartea aceluia care l-a născut: teatrul independent… Care se va stinge, și nu pentru că actorii nu vor avea poate puterea să-și strige replicile de la distanță, sigur, acolo unde „sălile” permit desfășurarea pieselor între limitele distanței sociale (a)culturale, de trei sau patru metri, funcție de înălțimea de amplasare a scenei față de spectatori (!), ci pentru că, din cauza acelorași norme, nu vor mai putea fi vândute bilete pentru toate locurile… Iar pentru o trupă independentă, mai puține bilete vândute va însemna stingerea… La început a reflectoarele, apoi cu totul…

Deja nu doar că grotescul nu mai poartă mască… A devenit el însuși o mască… Iar aparentele vremuri ale unui nou curent de artă teatrală sunt, de fapt, cele ale unei „arte” deteatralizate… Un postmodernism pandemic… Și nu unul de anticipație, ci unul de déjà vu al supunerii fără noimă… Inclusiv acolo unde libertatea de exprimare ar trebui să-și întindă aripile oricât de ascuțite ar fi cuțitele corifeilor… Căci, dacă și în artă, în teatru, în manifestările culturale, ne va lipsi curajul prestării măcar a unui formalism al nesupunerii, fie și epigonic ratate, atunci, „dincolo”, va trebui să ne așteptăm la mai mult decât simpla mască-botniță, simplul căluș al vorbitului în barbă, simpla mirare de sine a lipsei de revoltă…

One Response to „Postmodernismul” pandemic al culturii: inseparabilul separabil…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *