Cele ce urmează sunt rodul materialele adunate personal din vreo 15 sate din nordul Mehedințiului, prin anii 1980-1982, materiale pe care le-am publicat de-a lungul timpului, dar și gândutri desprinse dintr-o carte dedicată acestei teme, apărută cu câțiva ani în urmă în peisajul cultural românesc. Este vorba de volumul lui Cornel Boteanu, Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani (Craiova, Editura MJM, 2008, 410 pag.). Prof. Boteanu parcurge toate localitățile din jumătatea de nord a județului Mehedinți, inclusiv pe cele cercetate de subsemnatul și culege un adevărat tezaur de gândire, simțire, grai și faptă românească. Avem aici un studiu introductiv foarte cuprinzător, zeci de variante al cântecului funerar, foarte răspândit în această zonă, transcris în grai local, cu notații muzicale, cu glosar de regionalisme, cu numeroase fotografii exemplificatoare. Este o lucrare de referință de acum încolo, mai ales că asemenea creații folclorice vor fi din ce în ce mai puține în anii ce vor veni, având în vedere situația dramatică a satului românesc contemporan.
Așadar, cel muribund este spovedit și împărtășit de către preot. Rudele îl înconjoară și-i dau semne de afecțiune. Grijă mare au ca el să fie primenit cu haine „bune”, noi, nefolosite până atunci și să aibă lumânare aprinsă în mână. Dacă este conștient, dă iertăciunile cele din urmă celor prezenți și la rândul lui roagă să fie iertat de ei pentru tot și toate. Dă, de asemenea, ultimele instrucțiuni privind relațiile dintre copii, dintre copii și soțul/soția supraviețuitor, împărțirea bunurilor ce i-au aparținut lui, alte instrucțiuni. Se intră apoi în faza „trage să moară”. Sunt momente dramatice, care pot dura câteva minute, câteva ore sau chiar câteva zile. Muribundul scoate doar un horcăit și din când în când i se întrerupe respirația. Cei prezenți stau liniștiți, nu fac zgomot, ca „să nu-l întoarcă”. Un strigăt, un țipat, un zgomot, pot readuce la viață pe cel muribund și ar suferi după aceea. În cântecul funerar, în „Zori”, se explică această stare plină de dramatism. Despărțirea sufletului de trup se face greu, sufletul „trage” să se desprindă. Îl reține dragostea față de copii, de cei dragi, de bunurile acumulate în timpul vieții, pe care le părăsește pentru totdeauna: „Rămâi, casă, sănătoasă,/De-acu plec la altă casă./Plângeți voi patru pereți,/Că de mine rămâneți,/Plânge și tu bătătură,/Că de-acu nu mai auzi gură./Plânge-mă și tu fântână,/Că nu mai vin pe la tine./Plânge-mă și tu pârleaz,/De-acu nu-ți mai fac necaz./Lăsai mamă, lăsai tată/Și portița încuiată./N-are cine mă striga,/N-are cine mă cânta!”
Din momentul decesului propriu-zis, începe rânduiala pregătirii mortului: îmbăierea, primenirea, așezarea pe o masă, ori în sicriu și „cântatul”. Membrii familiei și vecinii „se cântă”, adică își strigă durerea pierderii celui drag și glasul lor e auzit până departe, ca o chemare a celorlalți consăteni. Așadar, la moarte „se cântă”, nu „se plânge”. Termenul scoate în evidență o atitudine optimistă în fața morții. Moartea nu mai este moment de durere, de pierdere, de nimicire a ființei omenești, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume. Sunt anunțate așa-numitele „bocitoare”, care urmează să vină la casa mortului și „să-i cânte Zorile”. Iată că și acestea „cântă”, iar cântecele lor se numesc „zori”. Știm cu toții că zorile sunt primele semne ale zilei, momentul când se „îngână” ziua cu noaptea, momentul de trecere de la noapte la zi. Semnificația termenilor este mult mai profundă: cel decedat trece de la noapte la zi, de la moarte la viață. Existența de aici, viața pământească este doar o călătorie, o etapă în existența ființei, viața de dincolo e veșnică, adevărata viață. Diferența e asemănată cu distanța dintre noapte și zi.
Bocitoarele sunt femei cunoscute în zonă, care se ocupă cu cântarea Zorilor timp de trei zile, între deces și înmormântare. Ele nu trebuie să fie rude cu mortul, trebuie să respecte un anumit ritual bine stabilit, o rânduială de la care nu au voie să se abată. Prezența lor ne amintește de un anumit ritual cultic, precreștin, din vremea matriarhatului, când femeile bătrâne erau „preoții” sau ,,preotesele”, care oficiau cele cuvenite la principalele evenimente ale vieții: naștere, nuntă, moarte. Femeia era mama vieții, ființa care aduce ființă în lume și tot ea era cea care „preda” cu tot ceremonialul cuvenit sufletul călător pentru a-și continua viața într-o altă lume.
Pregătirea. În sicriu, sub pernă, se pun nouă pietricele de pe valea unui râu, se pune lână și alte obiecte, care diferă de la o localitate la alta. În buzunarele mortului se pun bani. Aici observăm din nou un element important de „arheologie spirituală”. Conform învățăturii creștine, sufletul n-are nevoie de bani pe lumea cealaltă. Acest obicei vine iarăși din lumea precreștină, sud-est europeană. În religiile greco-romane, spre exemplu, se spunea că sufletul ajunge la un moment dat la fluviul Styx, cu apa uitării. Pe acesta trebuie să-l traverseze. Este acolo un barcagiu, Caron, care nu trece sufletele, dacă acestea nu-i plătesc. De aceea se pun bani în buzunarul mortului, în „gulerașe”, iar la cele trei „odihne oficiale” se aruncă bani peste cei participanți, sub formă de cruce. În ritualul creștin nu am întâlnit nicăieri îndrumări privind „aruncarea banilor” peste lume la „odihne”. Este un element precreștin, care a fost creștinat, având în vedere că banii sunt aruncați spre cele patru puncte cardinale, adică în formă de cruce. Observăm că nu se pun bani de hârtie, ci numai de metal. Explicația ar fi simplă: banii de hârtie sunt invenție târzie, în timp ce monedele metalice au apărut cu câteva mii de ani în urmă, atunci când au fost stabilite și aceste rânduieli.
Transportul sufletului în lumea cealaltă este un eveniment de importanță cosmică. Mai întâi apare o „zână bătrână”, o „măicuță bătrână”, care ține în mână condeiul și „Cartea vieții”, unde sunt scriși toți pământenii. Ea verifică dacă cel decedat trebuia să moară atunci sau nu, este un adevărat „ofițer de stare civilă” al cerului: „Coala s-a umplut,/Tocu s-a pierdut/Și tu ai rămas,/Dragă cu cei morți”. În tradiția creștină nu avem un asemenea element. Zâna bătrână de care ne vorbește cântecul funerar mehedințean este o zeitate feminină dintr-o religie precreștină. E posibil ca ea să fie una dintre cele trei „Ursitori”, care-l predestinează pe copil la naștere. Dar mai avem un element extraordinar de important, pe care-l semnalam și cu 40 de ani în urmă într-un studiu pe această temă. E vorba de Domnul Iisus Hristos, care vine călare „pe un cal mohorât” și ia de la poartă sufletul celui mort și-l duce pe lumea cealaltă. Iată că Însuși Dumnezeu se coboară ca să primească sufletul unui biet muritor. În Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție nu întâlnim însă nicăieri pe Domnul Iisus Hristos călare pe cal și împlinind o asemenea funcție. Am ajuns la concluzia că e vorba de reminiscențe ale cultului Cavalerului Trac, un cult foarte răspândit până prin secolul al IV-lea d. Hr. în spațiul carpato-balcanic. Cavalerul Trac, zeitate atotputernică, avea această funcție de a transporta sufletele celor decedați pe lumea cealaltă. Iată cu câtă delicatețe omul din popor, creatorul anonim al cântecului funebru, a făcut trecerea de la o religie păgână la cea creștină. A preluat elemente păgâne, pe care le-a creștinat, așa cum a știut el mai bine și mai frumos. Numai un popor cu o vechime de câteva mii de ani și cu o continuitate permanentă pe aceste meleaguri putea să păstreze aceste elemente străvechi.
Lasă un răspuns