Expunerea trupului femeii, în cadrul unor concursuri de frumusețe, devine fapt în România interbelică. Aceasta se întâmpla la puţină vreme de la schimbările vestimentare ale femeii, menite să țină pasul cu rolul social tot mai activ al acesteia. În contrast cu mulțimea de curioși, admiratori, tineri, în general, evenimentul era destul de prost văzut de către spiritele pudice, moraliştii sui-generis. O dovedesc unele comentarii legate de „comedia” acestor concursuri.
În plină febră a concursurilor de frumusețe, o parte din populația tânără era în stare de agitație. Un asemenea concurs reuşeşte, mai mult decât ar fi fost cazul, dincolo de aprobarea și curiozitatea publică, să tulbure spirite, să provoace controverse. Nu atât atacul la pudoare conta în reacţiile provocate de eveniment, deşi aspectul era şi el comentat, cât ideea de acţiune inutilă, fără rezultat, dătătoare de iluzii. Și aceasta într-o vreme în care – mai toată lumea este convinsă de acest lucru, iar unii fac pledoarii – tineretul trebuia să fie conectat la problemele serioase ale formării şi participării efective la viaţa socială. Programarea sa era socotită, de asemenea, nepotrivită. S-a desfăşurat de Florii, în anul 1929, unele ziare i-au consacrat spațiu generos, alături de aprecieri, în numele preocupării lor faţă de „formele modernismului”. În felul acesta, se aprecia, a pus în umbră cumva marea sărbătoare şi semnificaţiile sale, în favoarea expunerii frumuseţii unor „pământene vremelnice”. Parte dintre intelectualii de modă veche, şi poate nu doar ei, grijulii cu legile morale, constată că ne dedăm „la tot felul de întreceri netrebuincioase” şi asta pornind de la dorinţa de a ne alătura popoarelor cu „un spirit de civilizaţie mai dezvoltat.” Numai că acele popoare reuşesc să împace, fără prejudiciu, morala religioasă cu morala socială. Pe când noi, se aprecia, am reuşit cel mult un lucru prozaic: „s-a ales cea mai frumoasă fetişcană a ţării, asta după spusa unui juriu, probabil puţin căutător şi de alte frumuseţi şi-n lipsă de altă ocupaţie.”
Mai mult decât atât, concursul a reuşit „să scoată din minţi multe făpturi care aveau trebi mai de seamă de făcut acasă, decât să zgâiască ochii pe stradă să vadă frumuseţele”. Mici incidente casnice au căpătat neașteptată gravitate. Iată, de pildă, ce constată un ziarist de la „Curentul”, pe când încerca să afle, prin mahalalele Bucureştiului, cum întâmpină lumea sărbătoarea de Paşte. Ei bine, întâlneşte un copil care plânge. Întrebat de ziarist unde este mama lui, copilul spune, printre suspine: „S-a dus la Miss”. Să asiste, se înţelege, curioasă cum arată „cele ieşite cu răsplăţi de la concurs”. Motiv considerat suficient pentru concluzia după care „lumea îşi părăseşte treburi serioase ca să privească tămbălăul lumii”, cum apreciază „Cultura poporului”, din aprilie 1929.
„Comedia cu concursurile de frumuseţă” s-a prelungit, în anul 1929, din primăvară până-n toamnă. De unde s-a crezut de către unii că e mai mult o toană, eveniment pasager, episoadele s-au înlănţuit, stimulate unele de altele. Au oferit modele, evident, străinii, fiindcă, iată, „ne-au mai venit în plimbare şi frumuseţi din străinătate”. Chipul lui Miss Univers din Viena a fost expus la „Cartea Românească”, oferind o figură, ni se spune, cu totul de rând. Faptul a avut darul de a stimula „concursuri la baia de înot”, a venit anume de la Paris să tulbure lumea „cu punerea frumoaselor la cântar.”
Un ziar, „Epoca”, numeşte tevatura „concursul de femei goale de la ştrand.” În același timp, autorul unui articol moralizator, N. Silureanu, profesor universitar în viaţa de toate zilele, vorbeşte, muşcător, despre „umblatul cu irozii” (plus sensul de preocupare temporară, inutilă cât se poate, după care trebuie să treci la cele folositoare, dar cum?), „missăria”, în fine, „plimbare de paparude”. În fond, ce subliniază el, e răul produs de imbolduri nocive, nefolositoare, aprinzând amăgeli, semănând derută, în locul îndrumării tineretului spre lucrul trainic. Pentru că, susţine profesorul, fetelor care şi-au expus trupul „li s-au trezit pofte amăgitoare, li s-au îndreptat gândurile spre luciri pieritoare, care nu pot ţine de cald, nu pot alcătui o temelie a vieţii.” Mai mult, subliniază el, frumuseţea e un lucru trecător, din care motiv ea nu se cuvine flatată, pusă în vedetă, iar inevitabila sa veştejire tulbură, provoacă invidie, porniri instinctuale.
Au făcut concursurile cu pricina o propagandă a virtuţilor femeii române, cum afirmase principesa Alexandrina Cantacuzino, una dintre coordonatoarele selecţiei? Nici gând, afirmă profesorul. Apoi, în tratatul lui Fenelon, Buna creştere a fetelor – pentru că demonstraţia moralizatoare a profesorului Silureanu avansează până într-acolo – se subliniază lămuritor că „nu trebuie să stârneşti în sufletul tinerelor apucăturile care şi aşa se găsesc în ele degeaba.”
Într-un registru asemănător sunt și comentariile lui Coriolan Bărbat, în publicația „Alba Iulia” din cursul anului 1929. Copiii trăiesc vremuri complicate, susținea el. Fetele sunt ispitite să fugă în America, amăgite de filme senzaţionale de cinematograf. (În acest sens, Mussolini condamna „visul american” care atragea fetele spre concursuri de frumuseţe, or, crede el, rolul fetelor era să devină mame şi gospodine).
Tinerii, fetele mai ales, „trăiesc de la o vârstă cu imaginaţia şi cu simţurile. Cu imaginaţia bolnavă a unei rase noi, care vrea să profite cu exaltare de toate plăcerile.” Aici apare, în optica autorului, și responsabilitatea în suferinţă a părinţilor, naivitatea şi slăbiciunea lor, pe când copiii cresc în „ignoranţa voioasă care îndeamnă la tentaţii.” Aşa, „fetiţele de 12 ani, decoltate şi ondolate, dansând c-o pasiune ameţitoare în faţa părinţilor.”
Concursurile de frumuseţe continuă. Ziarul „Universul” organizează unul, e drept, cu mai multă atenţie, cu grijă pentru regulă şi criterii. Iată condiţiile de participare: „nemăritată, între 16-25 de ani, dar fete onorabile (s.n), adică cinstite.” Miza era, desigur, alegerea femeii cele mai frumoase din România.
Lasă un răspuns