Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă. Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă, responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu , Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere, de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958. Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964. Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori. Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă, prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei.
Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România, au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova. De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că toate rolurile cheie trebuie să revină oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice! Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost dirijate şi controlate de ocupantul stalinist. Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea „în C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor. Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România – Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate. La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D. Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România (s.n.).
În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut celebra afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”- n.n.). Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte…”(după Gheorghe Buzatu şi Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, vol III. România şi proba labirintului (1939-1989), Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2010, p. 266). A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România.
De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U. În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii-n.n.), respectiv a Corpului Detectivilor. Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947…Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti. La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947).
În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică. Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români. Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U. Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952.”(Cătălin Pena în evenimentulzilei.ro/25 iulie 2020).
În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român. Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare! Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii: Între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost şi bolşevicii din Comintern (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea statelor naţionale formate după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate. De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922! Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944, comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal: Ana Pauker (Hana Rabinsohn), fostă instructoare a Cominternului, Alexandru Moghioros (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului. Pe site-ul www.historia.ro/sectiune/portret/articol/apostolii-lui-stalin-alexandru-moghioros-cainele-de-vanatoare-din-tarcul-puterii, Alexandru Moghioroş este descris ca „unul dintre cele mai devotate animale politice ale stalinismului românesc. A fost domesticit la curtea lui Gheorghiu-Dej şi a executat, supus şi energic, fiecare comandă a stăpânului politic.” Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului , Vasile Luca (Laszlo Luka) a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând, marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală.
Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României, de la întemniţarea cărora se împlinesc în acest an 70 de ani:
Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în 1917 ia parte la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din Bucovina. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea. Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924 – 1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular.
Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947 – 1950, iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953. Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante. Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea. Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical, el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. (va urma)
Nu le mai spuneti proceduri staliniste domle,ci proceduri pur jidovesti.Stalin era la Moscova,iar ei haladuiau pe cai mari prin rasaritul Europei,si-l minteau si pe Stalin si pe proaspetele victime aflate in ghiarele lor de satrapi.Prin astfel de proceduri ei aveau controlul asupra intregii populatii.Ei,varfurile cazarilor care se dau drept jidani evrei,ceace nu nu este adevarat,obliga toata suflarea evreiasca sa se supuna lor,de frica.Poporul roman este unul din cele mai atacate popoare ale acestor salbatici orgoliosi si fara Dumnezeu.