Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.
Spiritul principiilor democratice ajută literatura să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…
Diversitate înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea unui spirit autohton e sigură.
În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.
Născut în Bârlad, Cezar Ivănescu păstrează nostalgia dealurilor molcome. (…) De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut Cezar Baltag, a influențat vibrația eului în poezia sa. În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.
„Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.
Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”
Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.
„Se schimbă frunzele-n păduri
Creștetul verde-ncepe să pălească
Se-ntâmplă-n viețuirea tuturor
Un fel de împăcare nelumească” (6 August )
Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale. Locurile natale sunt izvoare istorice ce se redeschid prin poezie și mai ales prin proză, și n-ar fi fost posibile fără sentimentul, câștigat prin creație, că o literatură a tuturor formulelor valabile e, înainte de toate, o literatură a identității unui popor. Dovezile unei culturi străvechi se alătură valorilor configurate în vremi mai recente, moderne, fără îndoială, și dacă avem astăzi o resurecție a lirismului românesc (…) originile trebuie căutate în expresivitatea pe care romantismul o adaugă la creația unui popor cu intuiția profunzimilor sufletești. De aici înainte, valorificările merg în direcția prototipurilor, adică a valorilor exprimate major și care defines conceptul însuși de lirism românesc. (…) A readuce în actualitate eminescianitatea mai departe decât Viața și Împărat și proletar, ajungând la esența ei dramatică și muzicală, a porni de la „blagianism” ca instituție a spațiului mioritic și de la o înțelegere a imaginației pe mari trepte cosmice, a reînoda legăturile cu Bacovia și Ion Barbu, cu Arghezi și Ion Pillat, cu Adrian Maniu și Voiculescu, apoi cu Aron Cotruș și Octavian Goga, e a restitui poeziei românești nu doar memoria valorilor ca individualități ci și ca spațiu unde s-au născut și au trăit și le-a influențat creațiile, mai mult decât atât, conștiința unei spiritualități unitare și exprimată carpatic, moldav, transilvan și danubian.
Coexistența istoriei românești și a creației literare cu geografia în care s-au născut scriitorii și au trait, unde trăiește un popor sedentar și spiritualicește unitare, reclamă o valorificare conjugată și de aceea apare o poezie sau o proză ale cărei vigori noi se întemeiază pe tradiții românești vernacular, ilustrând o nouă geografie literară care nu e doar a procesului natural de selecție a valorii ci și o desferecare a energiilor unei geografii spirituale.
În felul acesta se configurează individualități a căror creație nu ar fi pe deplin clarificată fără această dimensiune, ținând, cum s-ar zice, de obârșii, fiind fapt sigur că acești scriitori care aparțin mediului dunărean și Bălților (…) sunt deopotrivă poeți și prozatori ai spațiului spiritual întreg, adică rapsozi ai ideii naționale.
Aici se întâlnesc geografii exponențiale unde partea oglindește întregul, adăugându-i acestuia nota ei valorizatoare care face, odată identitatea exprimată, să răsune ceea ce este, în componența unui popor, un strat care diferențiază. Criteriul ultim e, puterea operei de a participa la viața istorică a unui popor și, de aceea, triumful principiului diversității constă, dacă este înțeles în datele lui neîntâmplătoare, în această perpetuă redefinire, în această identitate care afirmă, la comparația literaturii române cu altele, sunetul ei inconfundabil.
Lasă un răspuns