Cultura e oricum tratată astăzi din postura unei disonanțe rușinos-liberale… Ce mai contează dară o cacofonie de limbă necitită și, pară-se, tot mai adânc cufundată în consumatorism? Și de ce să mai investești în cultură când ai atâtea alte locuri numai bune de transformat? De ce să te mai chinui să susții o sinecură doar cu bani de la buget?… Și dacă tot avem o secetă culturală, dar nu din lipsă de creație, de ce să nu rotești „culturile”, semânând acele semințe ce pot aduce altfel de roade?!…
Cultura poate naște idei… Libere. Poate încrusta semne de întrebare, poate impune dreptul la exprimare și eliberare, la (re)dobândirea demnității și a mândriei naționale. Căci, doar instruit, un neam poate fi liber. Altminteri, va rămâne un popor ținut în lesă, cu masca la gură și cu ochelari de cal într-un „urbi et orbi” tot mai meschin…
E adevărat, de la răsfoirea paginilor nu se fac bătături… Și nici de la strânsoarea stilourilor nu rămân urme, dar mințile celor ce se vor liberi pot sângera idei… Și pot refula prin covârșitoare foiletoane ale exprimării… Ale libertății și ale eliberării… Pot învinui printr-un „J’Accuse!” autohton care, până astăzi, nu a reușit să-și adune seva din sertarele literaturii postdecembriste… Și pentru a cărui inexistență plătim acum prețul, prostituția pseudoculturală transformându-ne, nu în victime ale traficului de inteligență, ci în otrepe ale propriei nepăsări…
Și atunci, pe cine mai surpinde faptul că, într-o țară în care doar genunchii de broască ai pseudointelectualilor mai scârțâie a „creație”, cultura este împinsă în tonomatele cu mărunțișuri? Și cine se va mai mira în clipa în care, în țara în care oricum nu se citea mai nimic, chiar nu se va mai citi, iar cei ce vor încerca să se ridice din lanul, nu de secară, ci de secături cu pretenții intelectuale, vor trebui să plătească pentru impertinența de a fi altfel? De a citi și a mai fi citiți. De a avea ceva mai multă știință. De a emite judecăți de valoare, de a lăsa urme…
Și poate fi vorba tocmai de disonanța viitorului nostru cultural: Biblioteca Comercială a României. Acel viitor în care dreptul public al cititului gratuit să nu mai existe… Dar nu pentru că vom fi sărăcit atât de rău că va trebui să mergem cu lanternele la bibliotecă, pentru că nu despre bani este vorba aici, nici despre visul unora de a face „averi” de pe urma poftei de citit a altora (mai ales când, din scrisul efectiv, nici măcar un pahar cu apă nu-l mai poți umple în jumătatea lui de optimism), ci pentru a ne strivi sub talpa îndobitocirii ca proiect de țară… „Pas cu pas”… Căci, nu-i așa?!, românii trebuie să rămână doar cu „harul” de a-și strivi degetele de sape, săpăligi, lopeți și hârlețe… Și nu cu dreptul de a naște idei și curente revoluționare… Doar cu dreptul de a munci pentru a hrăni foamea de bani a oportuniștilor, pigmeilor, impostorilor… Inclusiv a acelor „intelectualii” cu pretenții (t)rasate, cu titluri onorifice ridicole, cu diplome în sponci și spori de autoelogiere, semnate în reciprocități de cartoane plastifiate…
Impunerea unui tarif pentru accesul la sălile de lectură ale Bibliotecii Naționale reprezintă doar o altă „ultimă picătură”… Dar care se prelinge în aceeași țară în care analfabetismul funcțional a atins cote exponențiale, și în care, a cere bani pentru accesul la citit reprezintă o crimă la adresa identității… O țară în care vremurile au impus regândiri ale formelor de educație, printr-un învățământ online care va cere, sau ar trebui să o facă, resurse din afara posibilităților elevilor (oricum închiși în sarcofagul online-ului devenit offline-ul manifestării personalității lor), și în care, să ceri o taxă de citit, înseamnă să smulgi din rădăcini spicele înainte de a avea măcar certitudinea răsăririi lor. Înseamnă să omori cultura prin ferecarea celei existente și să îngropi șansele de izvorâre ale celor viitoare, ce s-ar fi putut naște din mințile celor ce (încă) mai cresc acum. Și care au în ei speranța noastră de a ne face mai liberi prin lumina pe care o pot revărsa.
O instituție publică ne cere bani pentru a ne fi mai bine… Pentru a ne oferi servicii mai bune… Probabil servicii de cafea și ceșcuțe din sticlă la dozatoare… Căci nu despre servicii culturale este vorba…
Or, și de ar fi așa, „bani pentru servicii culturale mai bune”, ce drept are Biblioteca Națională a României să impună taxe pe operele, pe munca altora?… Pentru că „serviciile” bibliotecii au la bază o marfă asigurată de scriitori, din sărăcia lor, din răbdarea lor, din înfometarea pe care poate și-au impus-o pentru a putea edita un volum, cărțile existând în biblioteci doar pentru că există ei, scriitorii… Nu un grup de scârbavnici pârcălabi cu impresii de manageri culturali.
Lasă un răspuns