Clopotele din satul copilăriei mele, Silivaşu de Câmpie

Una dintre cele rare şi mai distincte aspecte ale personalităţii unui sat este fără îndoială calitatea extraordinar de melodioasă a clopotelor bisericii din acea localitate. Am văzut lumina zilei sub armonia cerească a clopotelor din satul meu natal, Silivaşu de Câmpie. Trecut-am apoi prin viaţă şi am mai auzit şi alte clopote pe unde m-au dus paşii, dar ca sunetul celor de la noi n-am prea întâlnit, celelalte aveau ori stridenţă, ori dizarmonie, mai mică sau mai evidentă, nu aveau gravitatea necesară, ori sunetele mi se păreau false, de parcă erau cópii făcute în grabă, provizorii, până vin alte clopote autentice şi definitive, cele prezente parcă doar anunţau ceva, nu aveau acea directă comuniune cu sfinţenia lumii, cum le percepeam pe ale noastre, nu din conştientizare, atunci, în copilărie, ci din intuiţie. Sâmbăta seara, mai ales, când trăgeau de vecernie, şi eu cu surorile mele măturam ograda în fiecare sâmbătă pentru curăţenia de ziua de duminică, armoniile care veneau în valuri celeste de din sus de casă, dinspre turnul Bisericii Noi, care se vedea de la noi peste şura mare şi veche a lui badea Iacob, peste părău, peste grădini, case şi vârfuri de copaci, erau atât de spectaculos de armonioase de parcă se oficia o sfinţire a satului cu anunţarea unei unei a doua zi minunate şi tocmai ne deschideau în suflet nişte bucurii de nedescris de frumoase, promiţătoare pentru a doua zi, duminică, nu bucurii pământeşti, parcă. ale lumii vulgare, ci emoţii şi bucurii de paradis (evident că nu conştientizam acest lucru, doar trăiam ), atât erau de luminoase şi pline de speranţe că vine o zi de sărbătoare, şi atât.

Eram mulţumiţi de munca noastră sub aceste învăluiri de armonii, încât toată ograda noastră ni se părea strălucitoare de curăţenie şi sfinţenie. Duceam apoi grămezile cu frunze adunate, cu pleavă, paie, găinaţ de la raţe, pui şi găini, baligi de la vite şi viţei, ce mai era de măturat de la o lume vie ce popula ograda noastră atunci, tot gunoi degradabil, le duceam grămezile cu tărăboanţa la Gârlă, loc de depozitat gunoaiele de pe strada noastră, în stânga la coborâre în părău, loc bogat şi în gunoi de grajd, că se făceau acolo nişte brusturi imenşi şi mătrăgună tot imensă, dar şi ciuperci comestibile. Veneam înapoi, pe drum, spre casă, tot în sunetul clopotelor, fericiţi că ne-am făcut treaba şi ograda ne primeşte curată, pregătită de sărbătoare. Apoi, câtă sfinţenie cobora din dangătul clopotelor noastre când eram la slujbă, în biserică, mai ales când se agitau fătul şi curatorii prin semne grave că se pot trage clopotele de ieşire din biserică. Trebuia anunţat clopotarul din turn şi această treabă nefiind “sfântă”, ci una laică, paralelă cu liturghia, era făcută cu multă discreţie şi tocmai de aceea ne atrăgea mai mult atenţia ca nu cumva să nu se ducă la bun sfârşit şi la timp anunţul pentru clopotar, şi când auzeam, în sfârşit, că se trag clopotele, priveam cu alţi ochi imaginile pictate pe tavan cu sfinţii cei gravi şi cu cetăţile antice care aveau o strălucire mai mare în sfinţenie şi aveam şi fericirea de a ieşi nu peste mult timp din biserică, eu fiind mereu plăpând în copilărie, îmi era foarte greu să stau atâta timp în picioare la slujbele lungi, unele lungite foarte mult. Apoi erau deosebit de sărbătoreşti dangătele clopotelor în zile de Paşti, când aveau în ele bucuria marii sărbători.

Atunci se urcau unii în turn şi trăgeau şi ei clopotele şi băteau toaca şi era o hărmălaie de râsete şi la bătut cioac cu ouă roşii, de era cea mai veselă zi a anului. Strălucitoare erau şi clipele când trăgeau clopotele la fastuoasele nunţi la biserică, în satul de demult. În miez de iarnă nu se auzeau clopotele decât foarte vag în casă, dar marcau sfinţenia zilei de duminică, foarte tihnită, cu razele soarelui de amiazi care băteau prin fereastra mică a casei noastre direct pe lăduţa care-mi era birou de scris şi de citit. Apoi nu se putea ca Anul Nou să fie fără trasul clopotelor la miezul nopţii, când toţi oamenii ieşeau afară cu emoţie să le audă cum marchează trecerea în noua treaptă calendaristică a vieţii lor. Bătrânii îşi exprimau durerea cea mare a trecerii Timpului iar noi, copiii, bucuria câştigării unui nou an de viaţă. Câte vârste ale oamenilor din sat au marcat clopotele noastre de la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace, unele adăugându-le şi unele ştergându-le din evidenţa armoniilor lor! Şi câte armonii celeste trec astăzi peste case triste, cu porţi închise şi cu bălării înalte şi reci!

Clopotele noastre aveau însă şi un rol ce mă îngrozea în copilărie, când era vreme mare, de erau trase în dungă pentru a alunga din satul nostru acea imagine apocaliptică a norilor negri imenşi şi întunecaţi. Acest sunet, ce-l aveau clopotele atunci, ne dădeau fiori parcă de sfârşit de lume, sunau cu mare forţă tocmai când se revărsa potop de ploaie cu găleata peste sat, ropotele puternice şi dezlănuite de ploaie deasă parcă bruiau din când în când sunetul. Demult, se trăgeau clopotele într-o dungă şi când era vreun incendiu în sat. Şi un ultim aspect al dangătului clopotelor noastre: când se trăgeau “de moarte”. Toată lumea întreba repede cine a murit. Sunetul clopotelor era atât de jalnic, cu un ritm mai rar, parcă erau ultimele bătăi ale inimii omului care s-a dus dincolo. Tot satul era trist, indifereant cine a murit, unul mai împortant sau altul mai de la periferia societăţii, unul mai bătrân, sau altul mai tânăr, de fiecare ne părea rău pentru că aveam şi viaţa noastră în durata vieţii lui, abia atunci realizam acest aspect. Şi apoi, cum spunea Hemingway, nu întreba pentru cine bat clopotele, ele bat pentru tine. Şi pentru câţi dragi săteni silivăşeni, unii din sat, alţii plecaţi pe undeva departe, au tras clopotele pentru el şi pentru mine şii pentru fiecare din sat, care l-am cunoscut! Clopotele aveau însă armonia cerească a însoţirii pe ultimul drum a celui dispărut.

Nu pot să nu amintesc aici cu gratitudine de fapta exemplară a generaţiei de silivăşeni (printre care şi un membru al familiei Furnea, care există şi azi in sat) de la mijlocul secolului al XVIII-lea, care au cumpărat pe banii satului clopotul cel mare, cu sunet atât de miraculos, din Pojon (azi Bratislava, Slovacia). Cinste lor că s-au gândit că trebuie să aibă un clopot cu adevărat de sfinţenie paradisiacă, trecând peste greutatea depărtării în spaţiu geografic. Cinste şi meşterilor de atunci, din Pojon (Bratislava), care au realizat acest clopot şi nu au făcut un lucru de mântuială, ci unul de mântuire.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*