Tufa fufelor fufiți în gen…

Și totuși, care „artă”, care „muzeu”?!… Pentru că însăși construcția logicii lingvistice este greșită: „Muzeul de Artă Contemporană”… În fond, arta (zis) „contemporană”, acolo unde se manifestă ca expresie cu posibile valențe artistice, și nu constituie doar un kitsch al facilului, sexismului și altor -isme „moderniste”, uzitate ca repere „political correctness”, este ea însăși o formă de exprimare atât de „fluidă” că adesea nu trece nici măcar testul clipei imediate… Al unei minime clipe de stagnare în retina și conștiința publică, nu neapărat de impunere ori gravare a ceva urme în mentalul colectiv, care să-i de-a dreptul de a fi asociată idei de „muzeu”, ca borne în timp a moștenirilor culturale pe care le lăsăm în urmă…

Și nu, nu este vorba de eventualele suspiciuni asupra posibilității ca o expresie, o exprimare, o grimasă, o scălâmbăială să fie considerate artă… Pentru că nimeni nu judecă presupusul conținut valoric al artei, fie ea și „servită” sub forma unei banane prinse cu bandă adezivă de un perete alb… Deși, acolo, da, putem vorbi despre o creație artistică (nu artă, desigur) ca efort și posibilitate de a lăsa măcar o pată prin subtila analogie a putrezirii fructului pe perete aidoma destinului unei cetăți, dar pe un alt „zid”, al istoriei, o societate ce se prăbușește, nu neapărat din lipsă de repere și valori, ci din terfelirea și negarea lor…

Arta contemporană, cel puțin în spațiul nostru „artistic”, este extrem de „fluidă”, dar nu neapărat la nivel de conținut, ci în felul de a fi folosită drept instrument de promovare a unor altfel de viziuni (de vizuină a anormalului)… De la blasfemii, la contopiri și redefiniri de gen, inclusiv prin eliminări de identități și repere tradiționale, în numele „artei contemporane” promovându-se curente ce prefigurează atacurile „noului” asupra tradiționalului. Căci, dacă doi nefericiți-nefericite atacă biserica sub furoul artei contemporane, prestația se cheamă creație, nu blasfemie… Și da, putem să le acceptăm aroganța imposturii livrate drept creație, dar până la punctul în care frustrările, refulările lipsei de gen, devin blasfemii. Pentru că nu mai poți zâmbi ironic, fie și scârbit (dar tolerant, nu-i așa?!) la maimuțărelile lor pervers porcoase în clipa în care se roagă „să cadă catedrala neamului”… Iar dacă nu îi împingem noi înapoi în scremuta lor „nucă” de exprimare (anti)artistică, mâine vor deveni promotorii ștergerii din limbaj și a formulărilor tradiționale „mamă” și „tată”, în favoarea „political correctness” -ului, „părinte 1”, „părinte 2”…

Reinaugurarea cu ocazia (re)deschiderii (!) Muzeului Național de Artă Contemporană ne-a adus în fața ochilor aberații devenite repere induse și impuse… O trupă-netrupă, un amalgam al unui Fluid scârbavnic, a punctat nu doar momentul „artistic” de kitsch scabros, servit drept „artă contemporană”, ci și linia de demarcație dintre golul cultural, ori, măcar, de exprimarea artistică, din timpul pandemiei, și „revenirea” prin anticultură. Și poate nu ar fi deranjat nici faptul că, în vreme ce zeci de trupe stau secate la malul putinței de a presta, o scălâmbăială provocatoare la adresa homofobilor (căci asta a reprezentat „recitalul” trupei Fluid), a deschis, înaintea teatrelor, sezonul de cultură la români… Dar, insinuarea uno mesaje de „corectitudine” în arta zilei de mâine a fost cea care a umplut paharul…

Dar, în pofida execrabilelor fluide de scenă, un lucru chiar s-a potrivit în tot acest context al manifestării nonartistice, grațios de dizgrațioasă, a celor două „fufe” (sau „fufi”, sau „fufi cu fufe de tufe”)… Prezența și manifestarea politicienilor-guvernanți! Pe fond, tot ca două fufe printre tufe, limbajul, mimica și gestica de „lemn tănase” politic întrepătrunzându-se cu celălalt „lemn”, al tentativelor de gudurare falică a plopului-furou ce face micșunele pe post de trupe de scălămbăliți scălămbăiate în gen.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*