Păcate vechi!

Cu ani în urmă am fost chemat, pentru a nu știu câta oară, să spovedesc și să împărtășesc o bătrână de vreo 94 de ani. O cunoșteam destul de bine și bănuiam că e ceva obișnuit. M-am dus. Era la pat, dar foarte conștientă. A așteptat răbdătoare să citesc rugăciunile cuvenite și să-i dau cuvântul, ca să spună ce-i apasă sufletul. A tăcut câteva clipe, privind undeva în gol, aducând de departe o amintire din copilărie.

A rupt tăcerea și mi-a spus: „Părinte, de câte ori am avut prilejul, am sfătuit pe cei tineri să aibă grijă ce vorbesc în fața copiilor lor. Oricât de mici ar fi copiii, ei înțeleg mai mult decât  cred cei mari. Eram de vreo patru ani. Aveam un frate de cinci ani și unul de trei ani. Pe cel mic îl iubeau părinții mult mai mult decât pe mine și pe fratele mai mare. Lui îi dădeau ce era mai bun, pe el îl alintau, de el se îngrijeau. Eu și fratele mai mare eram întotdeauna în umbră, mai neglijați, mai aspru judecați. Noi eram puși să facem ba una, ba alta, el era scumpul, frumosul, dragul mamei și al tatii.

Într-o zi eram împreună cu tata și frații. Vorbea cu noi ba una, ba alta. L-a luat pe frate-meu mai mic pe genunchi, l-a sărutat, l-a mângâiat și i-a spus: „Tu ești moștenitorul meu. Pentru frate-tău vom găsi o fată singură la părinți și îl vom  trimite ginere în casă, pe soră-ta o mărităm și va pleca la omul ei. Tu rămâi cu noi, îți dăm casa, grădina, pământul, vitele și toate celelalte. Tu ești șeful aici!” Nu știu ce-a gândit frate-meu cel mare, dar în sufletul meu au rămas aceste cuvinte ca niște cărbuni. Nu le puteam uita. Nu știam de ce. Cred că era Săptămâna Patimilor, fiindcă la câteva zile după întâmplarea aceea era Sâmbăta Sfintelor Paști. Tata a tăiat un miel, mama avea multe de pregătit. Pe noi ne-a lăsat în grădină să ne jucăm. Ne-am jucat cât ne-am jucat. Frate-meu cel mic s-a dus într-un colț al grădinii, unde era un bunar  din care luau părinții apă și udau legumele din grădină. Bunarul avea ghizduri mici. Nouă ne ajungeau până la piept. Frate-meu cel mic s-a urcat pe o piatră și s-a întins să se  uite în bunar. În momentul acela privirile mele s-au întâlnit cu ale lui frate-meu cel mare. Nu am zis nimic, dar ne-am înțeles de minune. Ne-am apropiat de cel mic pe la spate, l-am prins de picioare și l-am ridicat. I-am dat drumul în apă. S-a zbătut în apă, s-a mai ridicat de vreo două ori la suprafață. Noi am așteptat tăcând mâlc până s-a liniștit apa și atunci am început să țipăm. Au venit părinții, au venit vecinii, au scos apa din bunar, i-au găsit trupul pe fundul bunarului.

Nimeni nu a știut ce-am făcut noi niciodată. Frate-meu, necăsătorit,  a murit în război. Eu m-am măritat în satul ăsta, departe de părinți. Doi copii mi-au murit de mici, fata a plecat în străinătate. Pământul l-a luat colectivul, apoi a rămas al nimănui. Casa părinților a rămas pustie și s-a ruinat. De nouăzeci de ani port pe suflet acest păcat, părinte. Ziceți că nu-i păcat, fiindcă eram copii, dar cugetul meu nu zice așa, părinte. Îl văd pe frate-meu mereu, fie că e zi, fie că e noapte și mi se rupe sufletul de răul pe care l-am făcut. I-am dat de pomană, m-am rugat mereu pentru el, dar cugetul îmi este tot încărcat. Acum îmi călcai pe inimă și vă spusei dumneavoastră. Trebuia să fac asta demult, dar n-am putut. Orice mi-ați spune, fapta e faptă și mă apasă ca o piatră. Nu știu dacă va mai fi iertare pentru mine înaintea lui Dumnezeu!”

M-a cutremurat povestea bătrânei și o spun și eu acum, sperând că va fi de învățătură multora, mai ales tinerilor părinți. Nu e ușoară misiunea de părinte! Cine are urechi de auzit să audă!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*