La ce bună o lege „în scopul marcări” unui eveniment istoric dacă, în spatele agitației de populism și inserții de fake -uri, din cărțile de istorie este înlăturată tocmai esența acelui fapt monumental? Acele puncte-reper pe care le lăsăm îndepărtate discret, și din cărți, și din manuale, și din programele școlare… Și ce rost are să te mai mândrești ca fiind bun român, tu animal politic, fără sentimente, fără minime empatii, fără recunoștință față de înaintași, dacă, de fapt, girezi deromânizarea de acolo de unde contează?… Din cărțile de istorie, din manuale, din programe, din locurile în care își au rădăcinile stejarii demnității naționale și unde pot fi înțelese, cuprinse, la adevărata lor dimensiune, sacrificiile celor ce le-au împlinit…
La ce ne (mai) trebuie o lege „a centenarului Trianon” dacă ea, ca fapt, istoric, este redusă la nivelul unui titlu?… Mai ales că, toate aceste legi, „în copul marcării” a ceva ce a fost deja înlăturat din cărțile de istorie, repreintă doar o altă formă perversă de a ne fi retezate legăturile de continuitate…
În forma finală, Legea pentru declararea datei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon a fost conturată ca o fumigenă politică, una prin care, după eventuala promulgare, să fie reproșate tarele și evidenta insuficiență juridică a Cotrocenilor sau, în situația trimiterii la CCR, starea de facto de acum, să fie incriminată tocmai ca o formă de antiromânism.
Așa cum a fost scrisă, legea nu era nimic altceva decât o declarație a parlamentului privind Ziua Trianonului. Și îi lipsea însăși esența… Rostul, ca subliniere, omagiere, îndreptare a unor breșe sau poduri, după caz, de la nivelul societății, ea fiind redactată de pigmeii politici tocmai într-o formă potrivnică minimei sale necesități juridice.
În primul rând, lipsea definirea esenței zilei Trianon… Nu s-a scris acolo, negru pe alb, că este vizată aniversarea, ci doar „marcarea”. O sintagmă ce putea fi oricând interpretată, fie drept aniversare, pentru formațiunile românești, fie comemorare, pentru umorile verzui. Apoi, dacă ar fi fost corect redactată, de la semnificație, la transpunerea ca elogiere istorică, legea ar fi trebuit să instituie ceva… Un program de educare, de cunoaștere, de subliniere a meritelor înaintașilor, de conservare și punere în evidență a realizărilor lor. Nu să lase sub aspectul „marcării”, în funcție de contextul politic al necesității „de partid”, posibilitatea dezonorării rostului prin următoare și neîndoielnice metodologii maghiaro-secuiești. Și, nu în ultimul rând, prin lege ar fi trebuit stabilite și distincțiile jubiliare, dar și obligativitatea consemnării de către operatorii publici de radio-TV la nivelul esenței, prin programe educative, dezbateri etc, nu să se lase între propoziții cea mai stupidă, formulare, în speță transmiterea „de aspecte de la manifestările dedicate acestei zile”. De altfel, dacă ar fi fost o lege făcută cu sufletul, ar fi fost semnată cu mândrie, pentru ceea ce lasă generațiilor viitoare, de șefii celor două camere, nu apostilată cu „pentru” de pigmei din dreapta lor…
Dar nu s-a dorit o lege a Trianonului în sensul măreției, dovadă faptul că a fost lăsată pe mâna unor analfabeți funcționali, redactată „cu dedicație” (cu două „fronturi”, cel al aniversării, la noi, și cel al comemorării pe unde le doare la zăbala istoriei pe toate acele iepe de kurtos pesta), și nici măcar copiată după un model existent, bunăoară, după Legea Centenarului Marii Unirii… Pentru că nu „marcarea” istoriografică interesa… Or, din această perspectivă, trimiterea legii la CCR nu poate fi considerară o dovadă, nu și de data aceasta!, a dorinței lui Klaus Iohannis de a contesta tot ceea ce este românesc.
Evident, legea poate fi corectată… Probabil se va întâmpla cândva, departe în timp față de rostul suprapunerii cu ora astrală de acum… Rescrisă, în primul rând, prin definirea rostului de a marca în sensul firesc, normal, cel de sărbătorire, fără mai lăsa portițe de a fi și comemorată de către maghiarimea politică. Se impune însă și includerea într-unul dintre articole a chintesenței reprezentativității istorice, trebuind cuprinse descrierile-definiții istorice și formele de recunoștință, prin decernarea unor medalii, plachete…
Corect redactată însă, nu ar mai interesa pe nimeni din spațiul politic… Căci și-ar pierde rolul de minare și nu ar mai putea fi folosită la știrbirea, nu a onorabilității vreunui politician, prins că habar nu are despre ce a fost vorba la Trianon, ci al capitalului politic în formele sale electorale, populiste și, cea mai scârbavnică „pradă”, cea electoral-populistă.
Lasă un răspuns