Să n-ajungem să ne fie dor de nesupunerile de altădată… Să nu ne trezim jinduind ca nimeni alții la nesupunerile, fie ele și mascate, din vremurile de odinioară… Din timpurile în care cenușiul, uniformizarea erau sfruntate măcar printr-un rătăcit semn de carte, măcar printr-un gest ascuns, măcar printr-un mesaj pe care numai noi, în propriile intimități de exprimare și revoltă, îl puteam pricepe… Dar, mai ales, să nu ajungem să ne fie dor de nedorul din aceste zile… Căci, este cutremurătoare ușurința felului în care nici măcar nu am fost rupți, ci singuri ne-am schilodit toate acele semne de carte, toate acele puncte-reper, toate acele ghilimele de neastâmpăr, de îndrăzneală… Pe care nu mai îndrăznim a le strecura nici măcar ca îndoite semne între paginile vieții când „lecturile” ne sunt grosolan smulse…
Aceste luni de pandemie ne-au arătat că nu știm să ne adaptăm; ci doar să ne supunem… Că nu există nu un oarece semn de aproximare între ele, ci un singur reflex. Și nu cel de conservare a ceea ce am avut, nu cel de protejare a ceea ce ar fi trebuit să transmitem celor ce vor veni după noi, ci unul „de supraviețuire” prin supunere… Nici măcar cedare, nici măcar acceptare, ci doar supunere…
Sigur, nu este nimic rău în „procesul” de termoscanare… Nici în cel de preluare a datelor când vrem să mergem la terase… Dar, dacă nu există (încă) răul vizibil, palpabil, nu înseamnă că așa trebuie să fie… Pentru că printr-o supunere irațională rupem balanța binelui și răului prin care avem dreptul și trebuie să ne exprimăm, inclusiv ca alegeri… Iar prin aplecarea orbească în fața a tot ce, nu-i așa?!, nu ne face rău, doar mai punem încă o pecete a acceptării a priori la nivelul subconștientului, lăsându-ne „crotați” cu abuzul unora de a ne impune o altfel de „normalitate”, poate chiar ca „drept” al dreptului și drepturilor noastre selectate…
Epidemia a ucis este adevărat… Noi însă am linșat de-a dreptul principii, libertăți, repere ce nu pot fi măsurate, aproximate, justificate… La nivelul de dincolo de noi, ca indivizi, ca grupuri, cetăți chiar, procentul celor uciși de epidemie este insignifiant față de procentul uriaș al libertăților pe care le-am cedat. Și care aparent vor putea fi cândva recuperate… Doar că aceia care ar putea să o facă sunt tocmai cei ce cresc lângă noi cu masca acceptării (apoi a supunerii) pe față, cu termoscanarea la tâmplă la orice „poartă”, cu nebănuite „crotale” ce le sunt implementate în subconștient ca firesc, normal, igienic, sanitar, moral, selectiv… Iar dacă astăzi vedem oameni ce poartă măști „sanitare” și acolo unde nu este nevoie (fie și „pe sub barbă”, tot despre un „crotal” vorbim), dacă trecem deja nepăsători pe lângă scanerele ce nu ne mai sunt împinse în frunțile plecate, ci ne „sfredelesc” de la o distanță care să nea dea, culmea, o suficientă stare de nepăsare prin iluzia nonintruziunii, dacă iscălim în registrele teraselor nume și numere de telefon, fie ele și inventate (pentru că, în fond, nu ne deranjează, putând „mima” toate acestea), ce va fi oare când toate acestea vor fi deja parte a comportamentului nostru uzual?…
Or, să n-așteptăm ziua în care doar vom mai consemna dorul de dorul de nesupunere de acum… Să nu așteptăm până în clipa în care vom fi izbiți de un reproș pentru lipsa unei măști ori pentru una strâmb atârnată, să nu ne mai tot spălăm pe mâini și de întrebările pe care avem dreptul să ni le punem… Când amprentele acceptării necondiționate vor fi prea adânc „săpate” în mentalul nostru va fi deja prea târziu, chiar dacă, privind „din afara” acestui timp epidemic, toate lunile de boală vor reprezenta doar firimituri din firimituri de grăunțe sfărâmate…
Lasă un răspuns