Necropolă domnească de la Mănăstirea Probota (jud. Suceava)

În nordul sucevean al Moldovei avem nestemate cărora istoria le-a dat strălucire și valoare. Așa este și mănăstirea Probota (după denumirea veche Mănăstirea Pobrata), care este o mănăstire ortodoxă construită în anul 1530 în satul Probota (care aparține în prezent de orașul Dolhasca din județul Suceava) de către domnitorul Petru Rareș. Biserica mănăstirii are hramul Sfântul Nicolae (sărbătorit în fiecare an la data de 6 decembrie). Mănăstirea Probota a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei (1522-1677), aici aflându-se mormintele domnitorilor Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Ștefan Rareș (1551-1552), al Doamnei Elena Rareș și ai altor membri ai familiei domnitoare a Moldovei.

În anul 1391, în timpul domniei lui Petru Mușat (1375-1391), izvoarele vremii consemnează existența Bisericii „Sf. Nicolae” în Poiana Siretului. Acest lăcaș de cult era construit din lemn de stejar, fiind una dintre cele mai vechi biserici atestate pe teritoriul Moldovei. Locul unde a fost construit acest lăcaș de cult nu este cunoscut, din denumirea sa rezultând că se afla în mijlocul unei păduri. El este menționat din nou într-un document din 2 iulie 1396. Peste câteva decenii, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a clădit o nouă biserică, de această dată din piatră, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota. În această biserică, Ștefan cel Mare a îngropat-o pe mama sa, Oltea Doamna, decedată în 1465. Lăcașul de cult a fost avariat de un cataclism, fiind reconstruit de Ștefan cel Mare. Nici acest lăcaș de cult nu are viață lungă, fiind dărâmat în urma unei alunecări de teren. Urmele acestei biserici se mai văd și astăzi. Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) a zidit o biserică nouă, pe un platou care domină valea Siretului, la circa 300 m vest de ultimul amplasament. Într-un document din 16 aprilie 1527, deci la scurtă vreme după urcarea pe tron (la 20 ianuarie 1527), Petru Rareș declara că „am zidit mănăstirea Pobrata și am înfrumusețat-o și am isprăvit-o și am miluit-o cu sate și cu metoace”. Din acest document rezultă că domnitorul dăruise un sat chiar în ziua sfințirii bisericii, presupusă de Nicolae Stoicescu a fi chiar data documentului. Cronicarul Grigore Ureche menționează în Letopisețul său că Petru Rareș a început construirea Mănăstirii Probota în anul 1528, ridicând-o până la jumătate în prima sa domnie și săvârșind-o în a doua sa domnie („Pre acéle vremi Pătru vodă au urzit mănăstirea Pobrata și o au zidit-o pănă în jumătate”, „Iară daca să întoarse Pătru vodă de la Țara Ungurească, într-acéia laudă au sfârșit mănăstirea Pobrata, carea era zidită de dânsul și o au sfințit”). Această afirmație este însă eronată, deoarece în pisanie se spune că biserica a fost finalizată în anul 1530.

Lăcașul de cult a fost pictat în interior și exterior în 1532. Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta ușii gotice, se află pisania scrisă în limba slavonă și care are următorul text: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Vodă cel Bătrân, a binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărătești, a zidit acest hram întru numele arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 oct(ombrie) 16” (1530).

Se pare că domnitorul a fost îndemnat să ctitorească această biserică de către vărul său, Grigorie Roșca, care a fost și primul egumen al Mănăstirii Probota (1527-1546) și a devenit apoi mitropolit al Moldovei (1546-1551). În acest sens stă mărturie o scrisoare trimisă de mitropolitul Grigorie către călugării mănăstirii (în care afirmă că el a fost cel care l-a îndemnat pe Petru Rareș să construiască mănăstirea „din pajiște, cu toată înfrumusețarea”), precum și pomenirea numelui său în pisanie. Tot mitropolitul Grigorie l-a îndemnat pe domnitor să-și aleagă ca necropolă Mănăstirea Probota în loc de Putna, ceea ce a provocat protestele putnenilor, care „au lătrat mult” și l-au blestemat pe fostul mitropolit.

Mănăstirea Probota a beneficiat de o atenție deosebită din partea domnitorului Petru Rareș. Acesta i-a întărit toate daniile mai vechi pe care le primise Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Siretului, adăugându-i sate noi și înzestrând-o cu odoare de preț. Ctitoria rareșiană a devenit necropolă voievodală. În septembrie 1546, domnitorul Petru Rareș a fost înmormântat în biserica ctitorită de el. Acest moment este relatat astfel de către cronicarul Grigore Ureche: „Pătru vodă fiindu bătrân de zile și căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii și s-au săvârșit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte și cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale și plângere, ca după un părinte al său”.

După moartea voievodului, în anul 1550, Doamna Elena și trei copii ai săi (Iliaș Voievod, Ștefan și Constantin) închideau biserica cu un zid gros de incintă, cu trei turnuri de apărare pe latura estică, mănăstirea semănând astfel cu o cetate medievală. Iliaș Rareș a construit în incintă locuințe domnești. În biserica mănăstirii au fost ulterior înmormântați domnitorul Ștefan Rareș (care urcase pe tron după fratele său, Iliaș, și domnise în perioada 1551-1552) și Doamna Elena Rareș (decedată în 1553).

În anii următori, în mănăstire au fost îngropați unii dregători și familiile lor, printre aceștia menționând pe episcopul Mitrofan de Rădăuți (+1552), pârcălabul Frățian (+1544), pârcălabul Nicoară Hâra (+1545) sau pe marele vistiernic Stroici. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mai precis în anii imediat următori ridicării zidului de incintă (1550), au fost construite în incinta mănăstirii patru clădiri din zidărie masivă de piatră legată cu mortar de var/nisip (o clădire cu rol de stăreție în partea sudică, o clădire cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic, o clădire cu rol de trapeză a obștii monahale ridicată în partea de sud-est a incintei, și o anexă gospodărească aflată în colțul sud-vestic.

Potrivit mărturiilor documentare, Mănăstirea Probota a fost prădată în anul 1622 de tâlhari, care au incendiat unele clădiri din incintă și au profanat unele morminte. Distrugerile au fost confirmate de cercetările arheologice. În anul 1646, s-a început o serie de lucrări de refaceri și restructurări ale ansamblului. Lucrările s-au desfășurat în etape succesive și au durat până spre 1680. Acele ample reparații începute de Vasile Lupu în anul 1646 erau menționate într-o pisanie – astăzi pierdută – văzută la sfârșitul secolului al XIX-lea și transcrisă de episcopul Melchisedec Ștefănescu. Domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) a refăcut parțial zidurile de incintă, turnurile de colț și acoperișul bisericii și a construit o a doua casă domnească, la sud de biserică. Biserica a fost acoperită de postelnicul Iorga, iar clisiarnița și turnul de către vornicul D. Șoldan. Într-un document din 12 ianuarie 1664 se menționează că hatmanul Gheorghe Coci (fost paharnic) promisese „să direagă trăpăzăria cia di peatră și maghernița și chelăriile și să o acopere”. El a reparat în 1646 numai trapezăria „iară din lotru ci-au fostu stricat nemică n-au dires”, deși călugării „au dodeit de multe ori la hatmanul să-și istovască lucrul precum au grăit”. Din cauza faptului că el nu a mai continuat reparațiile, „s-au răsăpit și chelăriile și maghernița”. În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ). Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei. O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă.

Mănăstirea Probota a fost un valoros centru de cultură românească medievală. Aici și-au desfășurat activitatea patru mitropoliți cărturari ai Moldovei: Grigorie Roșca (primul egumen al Probotei, mitropolit în perioada 1546-1551) – în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Gheorghe Movilă (călugărit la Probota, mitropolit în perioadele 1588-1591 și 1595-1605) și Teodosie Barbovschi (călugărit la Probota, mitropolit în perioada 1605-1608) – în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și Dosoftei Bărilă (călugărit în 1648 la Probota, mitropolit în perioadele 1671-1674 și 1675-1686). În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota și moșiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici s-au instalat călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând la degradarea în timp a ctitoriei lui Petru Rareș. Cu toate acestea, s-au efectuat unele lucrări sumare de reparații în 1785 și o acoperire a bisericii în 1835. Pe lângă nepăsare, călugării greci au dat dovadă și de nepricepere. Astfel, reparațiile efectuate în jurul anului 1844 mai mult au dăunat monumentului. Picturile murale interioare din altar, naos și încăperea mormintelor au fost acoperite cu zugrăveli în tehnica „a secco”, în stil neorealist, realizate grosolan și de proastă calitate. De asemenea, ferestrele gotice din pridvor și pronaos au fost zidite unele în întregime, iar altele doar în parte. La 15 septembrie 1863, prin efectul Legii secularizării averilor mănăstirești, domeniile și bunurile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea Probota este desființată, iar biserica „Sf. Nicolae” devină biserică parohială a satului. Clădirile din complexul monahal încep să se degradeze, iar chiliile și locuințele domnește sunt mistuite de un incendiu de la începutul secolului al XX-lea. Resturile rămase sunt furate de săteni și folosite pentru construcția de case sau anexe gospodărești.

După decenii în care a stat în uitare, Mănăstirea Probota a revenit în atenția publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama fostului domnitor. În anul 1925, un călugăr care a vrut să curețe pictura din pridvor a șters cu cârpe ude picturile bolții, distrugând unele chipuri și alterând tonurile altor picturi. Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii și clisiarniței, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. S-a decapat tencuiala exterioară care acoperise ferestrele din pridvor și pronaos, s-au reconstruit muluerile gotice ale ferestrelor din pridvor, s-a refăcut acoperișul bisericii și soclul etc. În anul 1952 au fost efectuate o serie de săpături arheologice. În 1986, s-au desfășurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperișul de șiță cu unul nou care respecta însă formele învelitorilor tradiționale, compartimentate ale bisericilor din Moldova, după cum apăreau în tablourile votive. În 1992 au fost realizate intervenții urgente de consolidare a fracturilor și desprinderilor de strat pictural din turlă și din exteriorul bisericii. În anul 1993, arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților a reînființat Mănăstirea Probota, dar cu obște de maici.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*