Mai ieri unul se plângea public că o duce greu… Aproape milogind o chetă de „supraviețuire”… Că i se terminau banii, ăia din încasările de la spectacole, și simțea gustul acru al nesiguranței zilei de mâine… Gustul „foamei”, dar nu a muritorilor de rând, ci pofta „boemă” a standardului la care s-a obișnuit el, desigur… Altul, la rându-i, se declara gata să cânte și pentru „un bețiv-doi”, doar „să-i mai intre” un spectacol… Nu atât pentru rostul artistic dăruit admiratorilor, pentru a nu se rupe de propriul rol social, pe care, fiecare dintre noi, îl jucăm astăzi cu o cortină aproape trasă, ci, tot așa, pentru că i se terminau banii pe persoană de prestator… Și iarăși, nu banii ăia puțini, de care trage trei sferturi de națiune, cârpind deja, nu de pe o zi pe alta, ci de dimineața până seara, la propriu, ci tot „standardul” la care s-au obișnuit ei, ca vedete, vipuri, apariții, țiuitori de scenă și scene, sinecuitori de mâini întinse pe roluri memorate… Și nu, nu e vorba de foamea brută, machiavelică, de strânsoare care îți înnoadă stomacul, ieșindu-ți mai apoi prin toate fibrele slăbite… E poftirea poftei standardului la care mulți dintre cei ce știu ce înseamnă foamea fizică nici nu ar îndrăzni să viseze…
Sigur, este dreptul oricărui artist să își strige neajunsurile… Chiar și public, profitând tocmai de posibilitatea pe care ceilalți nu o au la îndemână… Ieșirea „scenică”… Fie ea și una limita milogelii… Fie ea și una improvizată într-un stand-up al lamentării pe motiv de iritare pandemică a mânii care, neîntinsă, și nespunând, cântând, rostind și o poveste (de sezon) nu primește pomana de dincolo de „sărăcia” care îi amenință. Și nu, nu au nici stomacul mai mare… Nu consumă nici mai multe calorii, mai ales acum, pe fondul lipsei de activitate, dar simt și ei că trebuie să încropească pe marginea unei fisuri. La ei, o „încropire” între „ceva” și mult mai mult decât „ceva” -ul nostru… La noi, doar cârpeala pe „ceva” -ul firimitură… Dar nici asta nu contează…
Să vii însă ca artist și să pui în scenă o lamentație privind cu invidie „libertatea” pe care au primit-o bisericile prin deschiderea curților este deja parte a unui scurt metraj al lipsei de inteligență emoțional artistică… Să ceri „drept egal” cu bisericile pentru a ți se deschide porțile curților spectacole este parcă o continuare a unui „taxi” rătăcit de fibra simțirii și bunului simț… Ba, am putea întreba și noi acum, ce preferă oare Dumnezeu, smerenia din curțile bisericilor sau chipul de lut al mimilor de artă teatralo-artistico-vocativă (mai mult sau mai puțin „vocațională”)? Spațiile mari, sufletești, ale bisericilor sau spațiile mărunte ale ipocriziei ipochimenilor?
Bisericile au porțile deschise… Iar artiștii pot presta acolo pentru publicul, mai mic, e adevărat, și poate mai distanțat fizic, dar prezent… Doar că pandemia ne-a arătat și fața lipsei de empatie… Dincolo de câteva cazuri mai solitare decât izolarea de carantină, nu am văzut artiști prestând pentru a-i susține psihic pe cei înghesuiți între pereții cutiilor de chibrituri. Nu i-am văzut scăpărând flacăra emoției pentru a aprinde candelele speranței din sufletele cetăților izolate între propriile impuneri…
Da, veniți în curțile bisericilor ce vi se par (iarăși) atât de mari! Ne va bucura prezența voastră, și fizică, și artistică… Avem nevoie, după slujbe, și de un arcuș, și de o rostire poetică, teatrală și de un stand-up al întoarcerii cu fața spre normalul de până mai ieri. Avem nevoie de mesajele pe care doar artiștii știu să le transmită.
Dar, atenție!, să n-avem vorbe mai apoi, la porțile bisericilor nu se rup bilete… Nu se colectează nici încasări pentru reprezentații la cutia milogelii publice… Acolo este loc doar pentru smerenia și sinceritatea ce nu pot fi fardate, nu pot fi mascate prin jocul de lumini al proiectoarelor de scenă…
Lasă un răspuns