O vie propagandă s-a desfăşurat, în anii interbelici, împotriva alcoolismului, în prelungirea unor mai vechi preocupări în această privință. Consumul exagerat de băuturi alcoolice a fost prezentat drept o plagă socială, având grave repercusiuni de ordin fizic şi moral asupra individului, familiei şi societăţii în ansamblul său. Propaganda antialcoolică „prin scris, prin grai, dar mai cu seamă prin fapte” s-a desfăşurat în contextul mai larg al pledoariilor pentru fapte bune şi îndreptarea societăţii: răspândirea ştiinţei de carte în rândul populaţiei adulte, culturalizarea lumii rurale, întărirea credinţei religioase, combatera unor vicii.
„Împotriva băuturii se luptă mai toate ţările – se spune prin gazete. Pornirea s-a făcut în SUA, iar acum iau pildă şi statele din Europa: Germania, Austria, Elveţia, Norvegia.” Modalităţi de acţiune care să se alăture informării şi încercării de a conştientiza asupra relelor ? Destul de numeroase, iar unele savuroase. Iată una dintre ele: deschiderea de restaurante, câteva sute, fără nicio băutură alcoolică, doar apă, cafea. Amănunt semnificativ: erau coordonate de către femei.
Se prezintă, în unele dintre ziare, un tablou, pe alocuri exagerat, şi stăpânit de îngrijorarea că se bea mult. Statisticile vorbesc despre faptul că, la Bucureşti, există o crâşmă la 146 de locuitori, în Banat, una la 160 locuitori, în Bihor, una la 394. O statistică, publicată de „Universul” spune că s-au cheltuit într-un an miliarde de lei pentru un rachiu. Sunt realităţi apreciate drept îngrijorătoare, e drept, și alte ţări au probleme de acest fel. Nunţile, botezurile, onomasticile, zilele de sărbătoare, iată tot atâtea ocazii de a prolifera un viciu despre care unii sunt sunt înclinaţi să creadă că este „cel mai mare duşman al neamului românesc.” Nu doar bărbaţii se dedau viciului, ci şi o parte dintre femei, ba chiar unii copii, odată ce părinţii lor cred că băutura ar face casă bună cu sănătatea corpului, ar spori vlaga. La sate, mai ales, găseşti gospodării dărăpănate, sărăcie pe care prezenţa viciului o amplifică, întrucât, în anumite situaţii, țăranii „duc pe furiş roadele muncii în magaziile negustorilor” în contul ţuicii, rachiului sau vinului. În contrast, profitând de situaţie, cârciumarii prosperă din greu, fiind pe cale să ajungă „stăpânitorii satelor.” Iată motive care solicită din partea tuturor celor ce realizează amploarea răului social să întreprindă lupta sănătoasă contra acestui viciu.
„Viitorul neamului românesc, scrie „Cultura poporului” din 2 decembrie 1928, se arată întunecat dacă poporul nostru va urma să păşească înainte încurcat, rătăcit prin negura întunecată a beţiei…, patima cea mai urâtă care cuprinde pe om în ghearele ei veninoase”. Ce aduce ea ? „Ruina gospodăriilor, pierderea sănătăţii, faptele cele rele, înjurăturile, bătăile, procesele, bolile cele mai urâte şi murdare, foamea şi toate necazurile (…) Oare bând nu-ţi pierzi tu ce-ai mai scump pe lume, onoarea ? Nu-ţi ruinezi trupul, nu te gândeşti la ruşinea ce trebuie s-o ai în faţa celorlalţi săteni ai tăi ?…”
De aşteptat, biserica ortodoxă se implică în acest caz, în apărarea sănătăţii morale a societăţii, în general. La noi, propaganda şi chiar acţiunea antialcool au loc într-o perioadă în care n-au lipsit îndemnul spre fapte bune, îndreptare morală, şi acţiune solidară în acest sens. Mitropolitul-primat Miron Cristea s-a pronunţat în parlament pentru „înfrânarea alcoolismului”, cerând guvernului să interzică comercializarea băuturilor spirtoase. O asemenea măsură, răspunde ministrul de finanţe, ar văduvi încasările statului de o sumă considerabilă, cel mult s-ar putea, în anii următori, o reducere treptată a vânzărilor. Printr-o intervenție la ministrul de interne, mitropolitul-primat solicită măsuri drastice de aplicare a legii repausului duminical la sate şi târguri. Altfel, în loc să meargă la biserică, unii sătenii vor prefera pe mai departe cârciuma.
Urmare a propagandei făcute, s-a desfăşurat o nuntă în comuna Sf. Ilie (Suceava) fără alcool. „Nuntaşii au fost totuşi bine dispuşi, au glumit şi au cântat frumoase cântece religioase, sfârşindu-şi petrecerea într-o însufleţire mare.” Obştea dintr-o altă comună, adunând bani pentru ridicarea unei biserici, a solicitat mitropoliei şi autorităţilor să fie închise cârciumile sau cel puţin să se reducă numărul acestora.
Prefectul din Cluj a dispus, în anul 1922, închiderea cârciumilor în zilele de duminică şi la sărbători.
Medicii I.I. Niţescu, Gr. Nicolau publică o lucrare în care riscurile pentru sănătate, dar şi încălcarea normelor de convieţuire socială sunt subliniate apăsat, într-o evidentă acţiune de avertizare publică. Aşa, de exemplu, insistenţa asupra faptului că exageratul consum de băuturi alcoolice se face responsabil de pierderea atenţiei, memoriei, judecăţii şi voinţei, la fel cum „simţurile se întunecă şi sălbăticesc”, rezistenţa fizică a organismului păleşte semnificativ, iar rezistenţa în faţa bolilor este compromisă. Suferinţele de ficat, dropică (apă în pântece) sunt agravate, iar cazurile de moarte de pe urma tuberculozei se dublează.
Beţia se înscrie printre temele prelegerilor din cadrul cercurilor culturale învăţătoreşti. În Sălaj, de pildă, se țin „prelegeri cu subiect higienic (boli contagioase, igiena locuinţei şi a veşmintelor, superstiţii, leacuri băbeşti)”.
S-au facut modificări şi în plan legislativ. Între altele, o lege interzicea cârciumarilor să vândă pe datorie. Dacă o fac, riscă imens: datornicul nu-i obligat (nu-l obligă legea) să se achite de datorie, iar cârciumarul păgubit nu-l poate acţiona în justiţie. „Poate vom scăpa de beţivi”, pare o naivitate, desigur, asumată însă de dragul efortului de a descuraja un viciu.
Din anul 1927 aceste campanii antialcool au căpătat o formă organizată la nivel naţional, prin înfiinţarea Ligii de temperanţă care, în scurtă vreme, a întemeiat 5800 de filiale în mediul rural, cu 360 000 de membri. Liga își propunea să combată alcoolismul prin toate mijloacele, de la conferinţe, predici în biserică, întruniri, până la propaganda prin afişe, răspândirea de scrieri populare care satirizau acest viciu, colaborarea cu aşezăminte culturale. Adresându-se unui public cât mai larg, a înscris în programul său „organizarea de distracţii fizice şi sufleteşti spre a reţine populaţiunea de la cârciumi şi de la băuturile spirtoase” (jocuri distractive, exerciţii fizice, jocuri sportive, dar şi la sărbători culturale, filme, organizarea de coruri).
Activitatea Ligii de temperanţă, orientată precumpănitor asupra mediului rural, a cuprins înfiinţarea de 4 000 debite de băuturi nealcoolice, dotate cu o parte din aparatura necesară, dar şi asigurarea de aparate de proiecţie pentru a prezenta filme referitoare la urmările consumului de alcool. Liga a reuşit să obţină introducerea în Legea sanitară a unui articol care prevedea „plebiscitul în fiecare comună rurală pentru reducerea sau suprimarea cârciumelor prin punerea la vot din partea bărbaţilor şi femeilor majore”, fapt având drept consecinţă închiderea a 880 de localuri.
În Eparhia Aradului, prima duminică din luna iunie a fost declarată Duminica contra alcoolismului, predicile şi conferinţele primind un asemenea conţinut. Alcoolismul era combătut „din punct de vedere higienic, material, social şi moral, arătând generaţiile degenerate născute din părinţi alcoolici” şi consecinţele nefaste ale acestuia asupra vieţii individului.
Cele mai hotărâte în acest efort au fost femeile, care cereau oprirea băuturilor spirtoase. Închiderea cârciumelor şi interzicerea consumului de băuturi spirtoase, la fel ca în America, iată solicitările făcute prim-pretorilor de femeile din câteva sate bănăţene. Au fost determinate la aceasta de realitatea că soţii lor petrec prea mult timp în cârciumă, asta dacă nu se şi răzbună pe ele – „numai coastele lor ştiu”, strecoară ele un detaliu – pentru banii „prădaţi”. Radicale, unele dintre ele, afirmă că, în cazul în care doleanţele lor nu vor fi satisfăcute, vor trece ele însele la închiderea bodegilor sau aprinderea spirtului care e adus în sat.
Întâmplări tragice, unele de un ridicol absolut, sunt consemnate în gazete, cu sublinierea că alcoolul e regizorul lor. Moaşa şi tatăl duc copilul de câteva săptămâni, la botez, străbat un câmp, prin zăpadă, ca să constate, aproape de destinaţie, băuţi cum erau, că au pierdut ceva. Chiar copilaşul, alunecat dintre scutece. Doi gospodari din judeţul Bălţi, Alupoaie şi Mihalachi, s-au dus după cumpărături, la târgul Pârliţi. La han, cineva le va fi pus în mâncare sau băutură „ceva”, suspiciunea mergând spre „un fel de buruiene care zăpăcesc mintea oamenilor”. La ora două, noaptea, gospodarii s-au trezit din somn teribil de tulburaţi. „Dând semne de nebunie”, au plecat prin târg „ţipând cât puteau” şi aruncând în dreapta şi-n stânga banii pe care-i aveau, vreo 50 000 lei. Au fost înştiinţati, ca în faţa unui pericol, calamitate, pretorul plasei, primarul, o întreagă agitaţie.
Speranța a însoțit totdeauna asemenea eforturi. Un doctor din Franţa a aflat un „leac contra beţiei”. Recolta puţin sânge de la un beţiv, administrându-l sub piele altui beţiv. A doua zi chiar, acesta din urmă „simte o greaţă faţă de băutură şi nu mai bea. Puterea „leacului” e temporară, după două săptămâni trebuind reluată procedura. Cu toate acestea, nădejdea nu încetează. Unii își fac iluzia că, nu peste mult timp, se va ajunge ca viciul să fie tămăduit pe deplin.
Lasă un răspuns