Pentru această nemărturisire de credință, de lipsă de empatie cu noi, poporul, el vrednic nu mai este… Și mai are doar un pas, cât o frângere de plastic a linguriței de neîmpărtășire între degete, mai are doar o irosire de un strop până la revărsarea potirului umplut, inundat de-a dreptul de dezamăgirea și revolta noastră, până la a deveni cu totul nevrednic de locul pe care semenii l-au așezat… Căci fie și amenințat cu lanțuri de toți acei tâlhari politici ai stării de urgență anticreștină, fie și pus în zeghe, fie și închis într-o carceră care să-i fi devenit timp de 60 de zile, cât un post de credință pentru noi, sau cât ar fi vrut ei, necredincioșii, ateii și dușmanii de felurite alte rituri și „zidiri”, să-l fi încuiat, și tot nu ar fi trebuit să se dezică de cuvântul lui de prim păstor al Națiunii Ortodoxe…
Dimpotrivă, ar fi trebuit să fie cel dintâi ce se împărtășea chiar în fața lor, dinaintea acestei vremelnice nerozii a ciumei politice…
Ar fi trebuit să fie el, prin vorbă și faptă, cel dintâi mărturisitor, gata de orice sacrificiu, pentru a propovădui cuvântul oștirilor de rugăciune ale Sfinților Părinți în fața acestei molime de ură a „barabașilor” politici anticreștini. Ar fi trebuit să tragă singur clopotele Catedralei Neamului pentru ne arăta că nu am rămas neînsoțiți în acestă epidemie… Chiar dacă nu de singurătate ne era nouă teamă… Căci, noi, în chiliile noastre drept mărturisitoare prin post, rugăciune, curățire, nu am fost nici o clipă singuri…
Da, ne-am temut în aceste luni de atâtea lucruri, nevăzute și nerostite pe de-a întregul… Dar nu de singurătate, nu de formularele cu declarații, nu de „izolări”, și nici de distanțările ce ni s-au impus, și ce vor lăsa adânci urme de îndoială în curajul îmbrățișărilor noastre viitoare, nu doar de la prieten la prieten, ci de la frate la frate, de la soră la soră, de la copii la părinți…
Ne-am temut de rătăcirea păstorilor… Și s-a petrecut… Iar în loc să arate toate acele neajunsuri ocârmuirii politice necârmuite de înțelepciunea creștină, cu mici excepții, „Pontius Pilatus” din Grădina Maicii Domnului s-a așezat și el, nu pe locul de izvorâre a luminii pentru a pârjoli netrebnicia celor din lumea „barabașilor”, ci pe locul de împărțitor de judecată prin deciziile altora.
Cum să le ceri, tu, fie și cap al Bisericii, mitropoliților, arhiepiscopilor și episcopilor să trimită „puncte de vedere” pentru a se decide amânarea ori nu a împărtășirii?!… „A administrării Sfintei Împărtășanii”… Ne plânge Iisus pe crucile nevrednicie noastre…
Cum să accepți pactul cu diavolii care ți-au cerut așa ceva?…
Pentru împărtășire, pentru propovăduirea Cuvântului, pentru pașii lor în Biserică, pentru curajul de a fi tras clopotele chiar de sub ochii dușmanilor, atâția preoți au plătit…
Iar tu, două mii de ani mai târziu, nu-l vinzi de-a dreptul pe Iisus, dar îi scoți la mezat învățăturile născute din suferința fiecărui os zdrobit de lemnul crucii?…
Ne plânge Domnul de mila orbirii noastre în rătăcire…
Și măcar să fi avut „curajul” lașității judelui de acum două milenii!… Să fii cerut poporului să aleagă ce-și dorește… Să pășească în lumină sau să se lase schingiuit pe mai departe de necredința celor ce ne conduc…
Preoții au intrat dintotdeauna în casele bolnavilor pentru a aduce alinare… Au stat și lângă cei loviți de molime, au pășit și în leprozerii, și în zonele cu tifos, și în casele mucegăite de TBC… Și de fiecare dată și-au împlinit rostul hristic… Au vindecat sufletele, le-au curățit, căci trupul, oricât de rănit, de devorat de boală ar fi fost, rămânea doar carne și os vremelnic… Și nu prin el vom fi primit vrednicia de a fi mărturisitori ai credinței…
Nu, nu-i judecăm noi pe cei ce nevrednici s-au dovedit în aceste vremuri… Dar să avem grijă până unde ne vom lăsa dezveliți de giulgiul sacrificiului întru’ credință în această impunere de nemărturisire pe care ne-au decis-o cei ce ne-au închis bisericile, cei ce ne-au zăvorât cimitirele, cei ce ne-au dictat distanțarea, mai agârț, sufletească, acum, iată, și fizică, de Icoane…
Politicienii au fost dintotdeauna nenumărați… Și conducătorii vremelnici ai Bisericii, dintre aceia care au tratat-o ca pe o instituție, nu ca pe cămașa sacrificiului de sine, au fost poate și ei mulți… Dar niciodată nu ne-am lăsat îngenuncheați pentru alte mărturisiri, în alte crezuri, și nici nu am privit, sfruntând și judecând, rostul și locul Ortodoxiei. Pentru că mult mai mulți au fost cei plini de har și viziune, de mărturisire și neîngenunchere la vremuri de război și molime.
Lasă un răspuns