Albastră stare născută dintr-o sărutare

Loreley și gândul

În gând, eu am privit ochii ei.
Şi am aflat,
mai mult decât puteam afla în catedrală.
Am aflat despre un suflet curat
Care devine un zbor într-o viaţă stelară.
Realul contopit în vârtejul de jar,
ca un fluviu legat prin destin şi decor.
Legenda este dominată de ecou…
Cântecul prinţesei devine un dor,
iar marinarii au naufragiat pe rând
în cotul din munte străbatut de un râu.
Cântecul de jale ce se aude din ape
este vocea prinţesei
ce se-ascunde prin şoapte.
Apare ca un fir
pornind dinspre adevar
spre destin,
înconjurată de-un mit,
sau al nefericirii chin.
Loreley trăieşte!
În fiecare nefericire trăiește…
Trăieşte si Rinul
ce colindă acest colţ de lume.
Iar valurile, ne spun: Sunt aici,
Mă bucur că nu m-aţi uitat.
De aceea…
Eu cânt!

Apoi, eu cred

Colind și visul se întrece,

apoi iau timpul ce ne trece

și îl închid în ceas de dor

legat cu nopțile de-amor.

Acest omagiu plin: tu ești doar Tu,

venit ca un răspuns din palid „nu”,

căci mă înșeli în frumusețe,

se prinde timpul în albia de noblețe.

Apoi, tu crezi în lingușeli

și singură pe tine te înșeli,

apoi, eu cred că a trecut

albastrul peste cer în azimut.

Iubirea mea, iubita mea

Vedeam departe,

cum luna se cerne

printre copaci,

peste poteci se-așterne.

Cum se dilată

lumina răsărind

din întuneric,

iar noaptea este zi.

Și în aduceri

peste însingurare

vedeam departe

marea peste zare.

Și te vedeam pe tine

odorul meu, iubire,

cum mă conduci

într-un iatac. Uimire!

Și mă desfaci,

o coajă de alună,

într-un sărut

și-n vorbă bună.

Așa vedeam

la umbră de-ntuneric,

iubirea mea, iubita mea stăpână…

Sunt aici

Sunt aici

și sunt aproape,

mă caut în ziua de ieri

și-mi pare că totu-i departe,

am peste timp petale de tine,

peste-ntrebări am nopți de uitare

ce strălucesc printre amintiri și rubine

ca o banchiză de corali sau doar jale.

Sunt aici și nu mă regăsesc

în dorul de „Te iubesc”!

În vreme ce

În vreme ce, în vremea-n care

peste poteci de sticlă și uitare,

a apărut din necuprins

o falie ruptă din abis.

O încântare, marea se unduia în mare

iar mica falie s-a desprins, m-a cuprins.

Albastră stare născută dintr-o sărutare

hipnotic peste o chemare.

Mă tot întreb în pauza de mine

unde-am ascuns copilăria, spune,

ce colțișor din creier a umbrit

poteca ce tot duce la sfârșit…?!

Mă tot întreb, rupând un ,,S” din Elf:

Sfârșitul este ludic sau e tern?

Eu și cu tine

Să căutăm  prin simplul fapt

De altceva…

O formă pură, fără de existenţă,

O goană de cunoaştere perversă

În care totul poate fi  „ceva”…

Modelul prea cinstit de ne-vorbire

În care verbul este închis

Duce la grad major de siluire,

Ca într-o palidă unire…

Unul plus doi fac… imprecis.

Egalitatea, ca problemă,

O simplă formă, este verb?

În abscisă sau relaţie

Totul se-nchide într-un cerc.

Eu şi cu tine… egal o iubire

O spun exact.

În simpu acord, nu e pacat,

Mai mult iubesc acest aluat

Decât un palid verb ce-i dezbrăcat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*