Loreley și gândul
În gând, eu am privit ochii ei.
Şi am aflat,
mai mult decât puteam afla în catedrală.
Am aflat despre un suflet curat
Care devine un zbor într-o viaţă stelară.
Realul contopit în vârtejul de jar,
ca un fluviu legat prin destin şi decor.
Legenda este dominată de ecou…
Cântecul prinţesei devine un dor,
iar marinarii au naufragiat pe rând
în cotul din munte străbatut de un râu.
Cântecul de jale ce se aude din ape
este vocea prinţesei
ce se-ascunde prin şoapte.
Apare ca un fir
pornind dinspre adevar
spre destin,
înconjurată de-un mit,
sau al nefericirii chin.
Loreley trăieşte!
În fiecare nefericire trăiește…
Trăieşte si Rinul
ce colindă acest colţ de lume.
Iar valurile, ne spun: Sunt aici,
Mă bucur că nu m-aţi uitat.
De aceea…
Eu cânt!
Apoi, eu cred
Colind și visul se întrece,
apoi iau timpul ce ne trece
și îl închid în ceas de dor
legat cu nopțile de-amor.
Acest omagiu plin: tu ești doar Tu,
venit ca un răspuns din palid „nu”,
căci mă înșeli în frumusețe,
se prinde timpul în albia de noblețe.
Apoi, tu crezi în lingușeli
și singură pe tine te înșeli,
apoi, eu cred că a trecut
albastrul peste cer în azimut.
Iubirea mea, iubita mea
Vedeam departe,
cum luna se cerne
printre copaci,
peste poteci se-așterne.
Cum se dilată
lumina răsărind
din întuneric,
iar noaptea este zi.
Și în aduceri
peste însingurare
vedeam departe
marea peste zare.
Și te vedeam pe tine
odorul meu, iubire,
cum mă conduci
într-un iatac. Uimire!
Și mă desfaci,
o coajă de alună,
într-un sărut
și-n vorbă bună.
Așa vedeam
la umbră de-ntuneric,
iubirea mea, iubita mea stăpână…
Sunt aici
Sunt aici
și sunt aproape,
mă caut în ziua de ieri
și-mi pare că totu-i departe,
am peste timp petale de tine,
peste-ntrebări am nopți de uitare
ce strălucesc printre amintiri și rubine
ca o banchiză de corali sau doar jale.
Sunt aici și nu mă regăsesc
în dorul de „Te iubesc”!
În vreme ce
În vreme ce, în vremea-n care
peste poteci de sticlă și uitare,
a apărut din necuprins
o falie ruptă din abis.
O încântare, marea se unduia în mare
iar mica falie s-a desprins, m-a cuprins.
Albastră stare născută dintr-o sărutare
hipnotic peste o chemare.
Mă tot întreb în pauza de mine
unde-am ascuns copilăria, spune,
ce colțișor din creier a umbrit
poteca ce tot duce la sfârșit…?!
Mă tot întreb, rupând un ,,S” din Elf:
Sfârșitul este ludic sau e tern?
Eu și cu tine
Să căutăm prin simplul fapt
De altceva…
O formă pură, fără de existenţă,
O goană de cunoaştere perversă
În care totul poate fi „ceva”…
Modelul prea cinstit de ne-vorbire
În care verbul este închis
Duce la grad major de siluire,
Ca într-o palidă unire…
Unul plus doi fac… imprecis.
Egalitatea, ca problemă,
O simplă formă, este verb?
În abscisă sau relaţie
Totul se-nchide într-un cerc.
Eu şi cu tine… egal o iubire
O spun exact.
În simpu acord, nu e pacat,
Mai mult iubesc acest aluat
Decât un palid verb ce-i dezbrăcat.
Lasă un răspuns