Octavian Goga, în pagini de jurnal

În plin război, Octavian Goga scrie un jurnal intim, Fărâmituri dintr-o prăbușire, de aproximativ patruzeci de zile. Notațiile încep pe 17 noiembrie și se încheie pe 26 decembrie 1916, acoperind una dintre perioadele critice ale României, în timpul Primului Război Mondial.

La câțiva ani de la trecerea în Regat și hotărârea de a acționa aici, împreună cu alți ardeleni, Goga e revoltat, aproape la fiecare frază nemulțumit, uneori scârbit. Îngrijorarea e acută, o întâlnim în cazul celor care scriu despre război, căderea Bucureștiului și evenimentele care au urmat. La Goga, spirit revoltat, hotărât, e încă mai mult. De altfel, dezamăgirea domină o parte din amintiri, tinerețea sa, studenția și „impresiile sumbre” legate de ea, arestul.

Poetul se stabilise, alături de alți ardeleni, în Regat. Prin urmare, fuga din Austro-Ungaria nu a fost tratată ca un fapt obișnuit de către aceasta, or victoria în război a acestei tabere, împreună cu Germania, era cu atât mai nefastă. Perspectiva care i se dezvăluie în jurnal va fi și aceasta.

Goga declară, încă în primele pagini confesive, că niciodată nu și-ar fi închipuit că poate fi în stare de așa mult dispreț ca acum, pentru cei aflați în fruntea țării. În atmosfera complicată a înfrângerilor în război, cu perspectiva pierderii Capitalei și a refugiului, el ajunge să constate, în același mod furios, pe alocuri vădit exagerat, că „nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșată de meningită morală.” Îl intrigă lipsa de acțiune, spiritul de renunțare, o anumită pregătire pentru fugă, lașitatea. Mulțimea de ofițeri, inundând strada, dintre care unii nu fuseseră pe front. În același timp, susține că „am maimuțărit Occidentul, ne-am spoit pe repezeală o fațadă, amăgindu-ne că după ea, avem aceleași rosturi și noi ca și oamenii civilizați… Acum fațada a crăpat și-n urâțenia ei ni s-a dezvălit dincolo de paravan cel mai murdar colț de Orient putred…”

Clasa politică îi apare coruptă, hulpavă, imorală, notațiile sale sunt încărcate de emoție, de subiectivism. Aproape fără excepție, apreciază poetul, ea e formată din politicieni ordinari, hoți improvizați, așa-ziși moraliști, deputați contrabandiști. În plus, autori de „glume ușurele” în momentele grele ale țării, cinism, „o universală lașitate”. În prim-plan se află liberalii, care guvernau țara, primul-ministru și, surprinzător sau nu, Vintilă Brătianu, ministru de Război, cu care avusese niște răfuieli. Cum îi vede Goga? „Mici negustori sectari”, semnând cu propriul nume falimentul public, înconjurați de „toată șleahta de bandiți și găinari”, mișunând în umbră. Deși președintele Consiliului de Ministri, Ionel Brătianu, și-a asumat răspunderea intrării României în război (oricâte greșeli ar fi făcut, imprudențe, acțiuni riscante ) și va fi unul din principalii artizani ai Marii Uniri din 1918, Goga îl încondeiază necruțător. „Brătianu, cu frații lui, șeful unui angrenaj de exploatare a mulțimii, păstrează și mai departe răspunderea. Nu cred că va fi pedepsit acum, dar istoria va stigmatiza obrazul acestui om vinovat, meschin, dictator oriental, înconjurat de eunuci politici și de slugi păcătoase. Oricât de evidentă catastrofa, el nu se va retrage, fiindcă își dă seama că o cădere astăzi ar echivala cu o îngropăciune.” Istoria însă nu l-a păstrat nicidecum așa pe Ion I.C. Brătianu.

În același timp, I. G. Duca, serios, onest, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Ion I.C. Brătianu, om politic de bază după război, e privit cu neîncredere, prezentat în posturi oarecum nefavorabile. „Curierul guvernului, scrie el, omul care trebuie să îndulcească lumea, să convingă partizanii, să facă pe șiretul, și să pregătească echilibrul”, acesta ar fi tânărul liberal.

Take Ionescu este „același om pripit, cu treizeci de soluții pe minut, aceeași neobositate ușoară. Ne-a spus că Germania a făcut propuneri de pace.” Pesimist în relația cu Brătianu, pentru că acesta i se pare inflexibil, neluând în seamă nicio presiune internă sau externă, după cum „nu e dispus să facă o remaniere ministerială, decât în cazul când în Parlament nu s-ar ivi din partea Partidului Conservator nicio notă disonantă. O conversație de-o jumătate de ceas are aproape o valoare strategică în împrejurările de astăzi. Cuvintele, aprecierile, judecățile și sufletul acestui om, fost ministru și iar ministru, toate au darul să justifice prin prisma politicianismului românesc deruta noastră militară…”

Face diferență față de mulțimea politicienilor Regele, „singura figură superioară prin demnitate și curățenie…” Deși „bâlbâit, nehotărât, slăbănog”, omul e un suflet cinstit. „A renunțat la Casa de Hohenzollern pentru noi, a fost dat afară din ea, ca să vie aici la Iași, unde să-l tragă ușile și fereștile, pribeag ca noi toți.”  

Măsurile guvernului, luate înainte de venirea nemților, sunt, consideră Goga, „lașe și absurde”. Ele ar introduce o ordine de drept care „nu ține seamă de nici una din rânduielile celui învins.” Îl intrigă, între măsurile luate de guvern în fața invaziei nemțești, numirea unor germanofili, ca de exemplu generalul Mustață, Prefect de Poliție, Lupu Kostake, delegat secretar general al Ministerului de Interne. Vede în aceastea o păguboasă inutilitate, drept care îl invocă pe Vintilă Brătianu, poate cel mai antipatic, în viziunea lui Goga, dintre actanții politici de la noi. „Înțeleg să mori, dar să te înțelegi înainte cu viermii care te vor mânca, asta n-o poate concepe decât capul lui Vintilă Brătianu…”

Generalul Constantinescu, fratele ministrului Constantinescu (Porcu), poreclit Naie Minciună, despre care scrie că a fost scos la pensie pentru hoții, îmbogățit pe repezeală, spune, în anumite cercuri, că „trebuia să ajungem acolo unde suntem, fiindcă corupția e la baza acestei țări; toți fură, în zadar strigă bietu Alecu.” (fratele său –n.n).

În aceste condiții dificile, când țara era sub amenințare iminentă, cum acționează opoziția? Ce face ea? Ei bine, se pierde în discuții, atât de obișnuite în anii de neutralitate, aceasta când „nu-și pregătesc pașapoartele”. Ceaiuri, bârfe, înjurături, argumente pentru discuții, „retorica zbârnâie deșănțată”. Impresie proastă îi face Simion Mândrescu, susținător al Antantei, membru al Ligii Culturale, care scapă, ca o promisiune: „Am să fac eu ceva cu ardelenii mei.” Concluzia este că „e atâta potriveală între acești burghezi și între mamelucii Guvernului, aceeași croială, același diapazon moral.” Opoziținiștii nu-i apar nici conspiratori, nici „răsturnători ai vechiului putregai.”

Anunțată de mai multe evenimente de pe front, de înfrângerile înregistrate, căderea Bucureștiului se produce la 6 decembrie 1916, după bătăliile pe Neajlov și Argeș. Acest lucru se întâmplă fără un minim de ripostă, în pofida pregătirilor de apărare făcute. Cu câteva zile înainte, notațiile surprind starea generală defavorabilă: „Bucureștii, acum după trei luni de Război, e aninat de-un fir de păr, evacuat, dezorganizat, părăsit de lume, așteptăm să cadă în toată ziua…Iașul, tixit de fugarii din Capitală, se zbate să-i hrănească. Jur împrejur se frământă mulțimea de băjenari, strigă, se agită, caută camere. Pe fețe, cu toate acestea nu vezi întipărită tragedia prăvălirii unui popor. Aceleași femei ușurele, aceleași glume ușurele la politicieni. Note de cinism, o universală lașitate, ofițeri cu duiumul pe străzi fără să fi văzut frontul, ajunși de batjocura rușilor, cocote de la București cu obrazul spoit. Un spirit de renunțare, o pregătire pentru fugă mai departe. Critică pe toată linia, inacțiune absolută…

Exista o tabără a politicienilor germanofili, destul de consolidată, care luau în calcul, în primul rând, participarea la război alături de Puterile Centrale sau erau susținători ai neutralialității, favorabilă, în final, aceleiași tabere (plus rolul țării de furnizoare de materii prime). Făceau parte din ea aproape jumătate dintre membrii Partidului Conservator, în frunte cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman. Aveau destulă influență, atrăgând atenția asupra amenințării venite din partea Rusiei. „Germanofilii ridică capul… Cei care vin de la București spun că Marghiloman oprește lumea acolo pe răspunderea lui. Panica a făcut un om al zilei (…) unul din figurile tipice ale politicianismului din România, cu toată aparența manierelor occidentale suprapuse pe-un scârbos fond balcanic. El primește acum, el făgăduiește, el calmează lumea alarmată. Totul pe socoteala nemților pe care îi așteaptă.” Cum acționează guvernul, în opinia omului revoltat? „Privește liniștit manopera asta, ia și el măsuri administrative, introducând filogermani cunoscuți în funcții publice pe care să-i lase la București, înlesnind opera de organizare nemțească.” Astfel, „cea mai înfricoșată catastrofă a neamului se urzește într-o atmosferă de calm, cu conștiința limpede și rațională a Guvernului.”

Atrage atenția, din jurnal, situația colonelului Verzea, un ardelean venit la București, cu câțiva ani înainte. Ocupa funcția de director al Poștelor. Declarat bolnav, în ajunul ocupării Capitalei, el nu vrea să părăsească orașul, odată cu retragerea oficială. Ulterior, în timpul ocupației, va fi numit primar al Bucureștiului. Goga intuiește că a trădat, fapt care avea să se confirme, colonelul fiind condamnat, după război, la închisoare.

Ce îl îngrijorează pe Goga e situația ardelenilor fugari, a „pribegilor nenorociți.” Bântuie pe străzi, în cafenele, nu sunt primiți în armată, din școlile militare sunt excluși ca trădători. Acțiunea aceasta i se pare ciudată, drept care lansează ideea potrivit căreia conducătorii țării ar urmări „să cucerească Ardealul ca pe o colonie”, opinie care va câștiga teren după Unire. Asta îl face să concluzioneze că ardelenii „sunt atât de batjcoriți și vexați încât în sufletul lor se trezesc toate îndoielile și-i văd întrebându-se prostiți: – Era oare mai rău sub unguri decât aici sub ciocoi?”

Pe preotul Vasile Lucaciu, venit și el la București, îl întâlnește mereu. Pe 19 noiembrie, Lucaciu îl privește plângând. Era la ședința Ligii Culturale și plănuiau ce să facă cu refugiații ardeleni. Se gândea să plece în America și să aducă emigranții transilvăneni. Goga întâlnește pe primul secretar al Legației Ruse, care îi privea cu „un fel de bonomie impasibilă.” Când amintește de o posibilă plecare la Iași, rusul zâmbește, spunând, cu un oarecare dispreț, că Iașul e mai pitoresc. Or el, după opinia lui Goga, „simboliza (…) toată politica rusească, înceată, fără spor și indiferentă la durerile celor mici…”

Pare surprinzător și totuși Goga manifestă lipsă totală de sensibilitate față de colegul George Coșbuc, care trecea printr-o tragedie. Cu un an înainte, își pierduse fiul, împrejurare de care, de altfel, nu amintește în jurnal. Aceasta îl va măcina pe poet, grăbindu-i sfârșitul. Coșbuc, așadar, ar fi rămas în București, „stă liniștit ca orice băcan și așteaptă trupele din Brandenburg în piața Teatrului”. În atitudinea lui, înțelege un „fenomen sufletesc al vremii și al societății”. Ce anume ar putea explica o asemenea atitudine, se întreabă Goga, reflexul ardeleanului de respect pentru Împărat sau un caz de decrepitudine din partea omului, lipsă de sensibilitate înaintea durerilor publice?

Nicolae Iorga, devenit „animal domestic”, își scoate gazeta care, pe lângă articolele despre Kaizer și alți germani, se ferește de a critica guvernul. „O deplorabilă demi-vierge politică această figură de retor răsuflat, care-și menține numai virginitatea anatomică, celelalte le face toate și primește și cadouri…”

Prima întrunire a Parlamentului după intrarea României în război are loc, consideră Goga, în aceeași atmosferă de „renunțare meschină”. Din întreaga atmosferă sumbră, a reținut vorbele unui om politic, după care am fi ca niște condamnați la moarte, în ajunul spânzurării, lipsiți de speranță, decât întâmplarea oarbă că vă muri călăul.

Într-un pasaj semnificativ, Goga povestește, cu un ton relativ schimbat, cum a fost invitat, alături de câțiva gazetari, aleși de I. G, Duca, la Cartierul General. Acolo i-a primit generalul Prezan, care le-a prezentat planul lui de a înființa o gazetă pentru front. „Prezan face impresia unui om cinstit, hotărât, fire delicată, cu oarecari nuanțe feminine, trădează multă ambiție. A fost foarte gentil cu mine și mi-a spus că vrea ca directorul gazetei să fiu eu. Am simțit că Guvernul nu agreează această idee. De o parte se teme de Prezan căruia îi atribuie intenții de dictatură, de alta nu vede în mine omul căruia s-ar putea inspira aprecieri favorabile actualei alcătuiri… Nu știu deci ce se va alege, să vedem…”

La încheierea jurnalului, Goga consemnează că au fost pierdute localități precum: Mizil, Râmnicu-Sărat, Focșani, Brăila. Rușii, despre care afirmă că i-ar caracteriza o oarecare inacțiune, rezultat al nepregătirii, oboselii sau indiferenței, au evacuat Dobrogea. Linia Siretului este ultima linie de rezistență.

În cele din urmă, destinul a fost favorabil României. Transilvania, Basarabia și Bucovina aveau să se unească cu România. Cum spunea un om politic, România a avut atâta noroc, încât n-ar fi avut nevoie de politicieni. Activitatea unora dintre ei în anii războiului, în special Ionel Brătianu, ca să nu mai vorbim de Regele Ferdinand și Regina Maria, a fost însă importantă.

Jurnalul acoperă aproximativ patruzeci de zile. Cam tot atâtea cât a durat guvernarea Goga, începută la 28 decembrie 1937, complet nereușită, producând îngrijorare, neliniște, contestată cvasiunanim.